Sub zodia lucidităţii

Născută la Bucureşti, poeta Luminiţa Suse a absolvit Facultatea de matematică (secţia de informatică) a Universităţii din Bucureşti. Ca atâţia alţii, a fost membră a cenaclului Săgetătorul, condus de pasionatul descoperitor de talente, profesorul Tudor Opriş. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, poeta trăieşte de câţiva ani în Canada, fiind membră în diverse asociaţii literare de acolo, cum ar fi Asociaţia Scriitorilor de limbă română din Québec, The Ontario Poetry Society, Canadian Federation of Poets, Artists For A Better World. A fost editor la revista Atheneum, în perioada 2005-2008, publicaţie de limba română ce apărea la Vancouver. A continuat să publice versuri, proză şi articole în diverse publicaţii de limbă română din ţară şi din străinătate. Talentata autoare a publicat în ţară volumele Anotimpul licuricilor (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2001), Sacrificiul mirării (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2002), Geometrii singulare (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2003), Duminica inimii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006), Bioglife (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007).
În paralel cu poezia scrisă în româneşte, va publica în numeroase reviste de limbă engleză, dintre care le amintim doar pe cele mai cunoscute: Bywords Quaterly Journal (Ottawa, Canada), New Stalgica Hymnal (Ottawa, Canada), The Broken City Magazine (Toronto, Canada), Ditch Poetry Magazine (Canada), Moonbathing Magazine (SUA), Gusts (Canada), Ribbons-Tanka Cafe (SUA), Atlas Poetica (SUA), Red Lights (SUA), The Sage of Conciousness (SUA) Astropoetica (SUA). Impresionanta listă poate fi completată prin apariţia poemelor sale în diverse antologii, cum ar fi Butterfly Away şi Many Windows, cele ale revistei Magnapoets (Canada, 2011), Take Five: Best Contemporary Tanka 2010 (editată de M. Kei, MET Press, 2011, SUA), în antologii ale revistei canadiene Ascent Aspirations sau în cele editate de The Ontario Poetry Society şi de Canadian Authors Association.
Să adăugăm la aceste onorante prezenţe în spaţiul limbii engleze şi câştigarea unor premii şi menţiuni la câteva concursuri de poezie din Canada şi avem profilul unei poete care a reuşit atât în cariera profesională, cât şi în domeniul poeziei. Cu toate acestea, poemele Luminţei Suse nu sunt cele ale unui autor sufocat de onoruri, căci viaţa în exil (sau în diaspora, cum preferă unii să spună) nu e în nici un caz una roză, ci, de cele mai multe ori, marcată de o dramatică luciditate. Este şi cazul autoarei originare din România, care revine în atenţia cititorilor cu prezentul volum, Sine cera.
Deşi volumul conţine mai multe secţiuni, te izbeşte prin coerenţa programului, a scriiturii sale în care pateticul e mereu surdinizat, iar tensiunile existenţiale dar şi iluminările sunt atent supravegheate. Poeta îşi ordonează cu o minuţie inginerească febrele bruşte ale emotivităţii, înscriindu-se într-un larg arc sufletesc, de la evocarea unor traume sufleteşti (prezente mai ales în prima parte a cărţii) până la scriitura elegantă a transcrierii unor experienţe de turist cult şi rafinat, ce îşi rememorează impresiile în secvenţe fasonate artistic, în exerciţii de spiritualizare a unei geografii. (Sanctuarul lui Asklepios, Înger maur, Musica universalis, Madona insomniacă, Fiesta în Sevilia etc.)
Altfel spus, Luminiţa Suse îşi temperează constant accentele de sinceritate, canalizându-le în direcţia unui scenariu prestabilit, grupând obsesii, teme şi motive în ecuaţii lirice strict supravegheate. Prudentă şi discretă, poeta îşi concepe poemele după modelul păpuşilor Matrioşka(evocate într-o poezie), înaintând din sugestie în sugestie spre un bănuit nucleu iradiant, de cele mai multe ori învăluit într-o obscuritate care-i sporeşte farmecul. Asemenea pietrei aruncate pe suprafaţa unui lac, poemele ei înaintează în cercuri concentrice ale temei, gândirea ei lucidă „propagă metafore din sinapsă în sinapsă”, abia în final eul poetic fiind „atins, cotropit, aprins, posedat”. Arhitectura poeziilor e atent construită, cu o rigoare ce lasă puţină iniţiativă hazardului. După cum, pendularea între atitudini opuse are, de obicei, o minimă amplitudine. Neîndoios, poeta este o cerebrală, capabilă să primească mereu „pumnul realităţii” în faţă, dacă nu cu un zâmbet, atunci cu o lucidă resemnare, ca în poemul Nu plânge în zori pe care-l reproducem mai jos: "noaptea îşi retrage dinţii / din carnea întunericului / dimineaţa şterge meticulos / cerul de stele expirate / m-am trezit din visul / unde îmi agăţam dorinţele / de ţărmul altui vis / licurici / pumnul realităţii / mi se afundă în plex / rigoarea se instalează la loc / în gânduri // improbabilă / lipsa de autocontrol / străzile explodează / am cioburi verzi în ochi / marea liniştii se revarsă / din pupile”. Luciditatea ei refuză contorsiunile expresiei, delirul imaginaţiei şi vertijele instinctuale. Scriitura elegantă, cu îndelunga prelucrare a detaliilor pune în prim plan fragilitatea existenţei, micile seisme casnice, tulburătoare revelaţii ale cotidianului, cum ar fi invazia macilor în peisajul de toamnă sau apariţia mustangului pe o şosea, ca în poemul Maci de octombrie III/.
Precipitatul existenţial poartă semne ale intemperanţei, ale urgenţei rostirii neprelucrate, cu „silabe incandescente” ale unei rostiri directe, nesofisticate, ca într-un poem rostit la telefon (Mi-am pierdut vocea). Poezia conţine în sine secvenţe deviante de la linia principală a dezvoltării poemului, Luminiţa Suse ezitând între o tentaţie a narativităţii şi o voinţă de esenţializare a discursului. Vocea poetei se răsfrânge în diverse praguri, ecourile şi golurile de semnificaţie constituindu-se într-o structură prismatică a poemului. Voinţa de construcţie logică apare în cele mai multe dintre bucăţile acestui volum. Engramele realului pot fi descifrate în intemperanţa verbală a tinerei poete, grijulie cu asigurarea coerenţei scenariului liric. Două registre, cel nostalgic, uneori evanescent, uneori confesiv, alteori tulbure, e concurat de notaţia rece, de grefier al cotidianului, dar nelipsit şi acesta de note acute, dramatice. Dar şi aceste note sunt filtrate printr-o sensibilitate ce refuză confesiunea brutală, necosmetizată. Temperamentul poetei este unul echilibrat, ce refuză instinctiv erupţia stihiialului. Alunecarea pe panta confesiunii e un exerciţiu ce tinde spre o limpezire a cugetului de traume, de purificare qa eului de scoriile evenimentelor. Reveriile ei sunt uneori proiecţii nostalgice şi anxioase, dar fără mari turbulenţe retorice. Aşa procedează poeta în poemul liminar al volumului, o evocare a autorităţii paterne, a unui pater a cărui figură emblematică e scăldată de o tristeţe elegiacă: “hainele tatălui nu mi-au fost niciodată strâmte / întotdeauna am găsit bănuţi de îngheţată / prin buzunare descusute / acolo unde mâinile lui ascundeau în pumni / ciocolata din ziua de salariu / sânii mamei şi cuvintele nerostite / batista îmbibată cu vin din buzunarul de la piept // încă mai miroase a scorţişoară // plămânii roşi de septicemia tăcerii respiră naftalină / eu nu cred că există molii în viaţa de apoi / şi nici motive pentru descărcări de adrenalină / poate de aceea repet cu disperare greşelile tatălui / incendiar şi cu aceeaşi patimă / nu sunt cu nimic mai bună / în această frondă absurdă a acceselor mele de gheaţă / avansând pe unghiile timpului/numai moaştele sângelui vor sfinţi focul / în inima dintotdeauna."(Melopeea dorului).
Rememorările se constituie ca un gest de recuperare a unei vârste pierdute, ca o reacţie viscerală împotriva “frigului”, dar şi ca exerciţii de exorcizare a traumelor, abia sugerate. Ale poeme sunt structurate ca reconstituire minuţioasă, învăluită de nostalgie a unor toposuri spirituale, cum ar fi cel al satului copilăriei, o mitologie a obiectelor întrevăzută prin pânză sentimentală. Totul e pus sub zodia reflexivităţii prin recuperarea memoriei afective, reconstituire prin cumulare obiectuală a unui paradis pierdut, a satului Boroaia în care timpul s-a oprit, pietrificat în amintiri (vezi poezia Şapte ani) sau a altui spaţiu rural, ca în poemul Cerul cu poame zemoşite:”A fost uşor să uite. Nu a trebuit să facă mai nimic. / S-a întâmplat natural, odată cu vârsta. Mai greu a fost / să ierte. Să stăpânească arta de a absolvi de vină. / Să lase mântuirea în seama altuia. Esenţa religiei sale. / Deşi în final uitarea şi-a asumat iertarea. / Uită şi... Care era celălalt cuvânt? Iartă şi uită, mumă. // Ordinea lor a devenit inutilă de când i s-a răsucit / ceva în adânc. Un cutremur cu epicentrul sub coaste. / Mâna ce scutură şi reaşază câmpuri sub călcâie de / munţi înţepeneşte cu unghiile adâncite în mitra / pâmântului. Dimineaţa se trezeşte cu maci fracturaţi / între sâni. Soarele sângerează afară în epava iernii / iar ea nu îşi mai poate aminti decât arşiţa din vară. // Nedeile, horile din curtea bisericii. Nunta ei, legarea / cu basma. Fota sfâşiată. Colectivizarea cu sila. / Caii cotropind plaurii. Spicul asprind între palme. /ştiuleţii borţoşi din pătul. Covata cu boabe sfarogite. / Zdrobirea, măcinatul, coca dospită, turta de pâine / stropită cu vin. Sângele din suspin. Cuminecătura. / Barba bărbatului ce ara plaţul dintre buzele ei reavăne. / Cum se mai zguduia plugul semănând. // Dragostea, focul de unde ieşi ud până la os şi vrei / mai mult. Sămânţa încolţind. Răsucirea din vintre. / Ţipetele scremute. Calmul de după. Sfârcurile / frământate de gingiile laptelui. Gânguritul cosmic. / Cum şarpele gemea în somn sub casa de cârpici. / Războiul de ţesut scrâşnind la lumina lămpii de petrol. / Cum luna îşi acoperea pulpele cu macaturile întinse / pe sârmă. Mirosul de cânepă jilavă şi tutun. // Potop de cuvinte neprimenite şi ea se duce iertând după / ele. Datoare uitării cu un oftat de plumb şi o lumânare / sleită. Lasă amintirile, gata! Doar ştii ce urmează. / Aşa îi spune moşul cu sapa de fiecare dată când îi chiuie / noaptea în urechi. Apoi, începe să jongleze în aer soarele / şi inima. Două poame zemoşite. La urmă le izbeşte cu / sapa de cer. Şuviţe roşii se aprind în barbă iar ea îşi / desface cuiele din băierele pieptului ca să Îl primească.”
Poemul citat, dar şi altele din volum cumulează amănunte şi senzaţii ce inervează punctele sensibile ale spovedaniei. Poeta strămutată în Canada se supune unui ritual al anamnezei, o originală terapie a solitudinii efectuată prin evocarea unor elemente dintr-un spaţiu rural suspendat în memorie, identificat cu o patrie ce se confundă cu fiinţa părinţilor şi a strămoşilor poetei. Nu este singurul poem din categoria celor ce ipostaziază amintiri, renunţări, melancolii şi eşecuri, în texte ce se structurează ca precipitate ale unor trăiri nostalgice, cu „sintagme ale trecutului”. E o dicţiune în care vehemenţa expesionistă şi-a atenuat notele acute, atitudinile radicale, ca şi viziunea catastrofică asupra existenţei, poeta neprivilegiind niciodată extremele poziţionării faţă de real. O anxietate ţinută mereu sub capacul rece al lucidităţii, o tensiune a cărui explozie e mereu amânată.
Densă, dramatică plină de semnificaţii, cu o retorică a anxietăţii atent supravegheate, poezia Luminiţei Suse, sensibilă la „paradigmele realului” dar şi la semnalele „prozaicei fericiri” ale vieţii cotidiene, a atins pragul de sus al maturităţii sale, o alerteţe a sintaxei poetice. Densă, dramatică, plină de semnificaţii, cu o retorică a anxietăţii atent supravegheate, poezia Luminiţei Suse, sensibilă la „paradigmele realului” dar şi la semnalele „prozaicei fericiri” ale vieţii cotidiene, a atins pragul de sus al maturităţii sale, o alerteţe a sintaxei poetice. Viziunea personală, fără nicio convergenţă cu cea a colegilor ei de generaţie, o singularizează, proiectând-o în elita poetelor noastre de azi.