Interviurile lui Nicholas Catanoy

Interviurile lui Nicholas Catanoy
Medicul Nicholas Catanoy (pseudonimul lui Nicolae Cătănoiu), poetul, prozatorul şi traducătorul, afirmat la noi mai ales după 1990, rămâne în literatura română un caz insolit, unic în felul său. Scriitorul, retras în anii din urmă la Bad Wildungen, în Germania, s-a născut acum 83 de ani, la 10 noiembrie 1925, la Braşov, ca fiu al lui Nicolae Cătănoiu, un comerciant destul de prosper. Mama sa, Anna, născută Priester, săsoaică, era originară din Hălchiu, fiind de religie protestantă. Copilul acestei familii mixte, atât de des întâlnită în mediul transilvan, e dat la o grădiniţă unde va deprinde limbile germană şi maghiară. Şcoala elementară, efectuată între 1932-1936, şi studiile liceale (1936-1944) le face în limba română, tatăl scriitorului fiind român de confesiune ortodoxă. Acum, în perioada tinereţii, intrat sub aripa ocrotitoare a unui spirit tutelar pentru care încearcă o admiraţie fără limite, scriitorul Radu D. Rosetti, avea să-şi forjeze Nicholas Catanoy structura cosmopolită, de scriitor planetar.
După studii la Facultatea de medicină din Cluj şi alte tribulaţii ale unui destin plin de meandre şi de dramatism (închisoare, participare la războiul din Coreea), a lucrat ca medic la Predeal, Tohan şi Bucureşti până în 1952. Se stabileşte în Canada în perioada 1962-1970, din motive pe care poetul le-a explicat în câteva din interviurile şi textele sale. Va debuta editorial cu volumul de poezii Hic et nunc (1968, New York), cu o prefaţă de Vintilă Horia. Alcătuieşte în Canada o antologie de poezie românească, Modern Romanian Poetry (1977), cu o prefaţă de poetul canadian Irving Layton. Va deveni medic-pilot între 1971-1972, lucrând în Nigeria şi Venezuela. Scapă miraculos dintr-un cumplit accident de avion petrecut pe aeroportul din Lima. Pentru o scurtă perioadă a fost lector la Editura Seuil din Paris. În 1973 se stabileşte în Germania. A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor Correspondances (director Ion Caraion) şi Don Quijotte, editate în R.F.G. Scriitorul a străbătut toate continentele planetei, realizând interviuri cu personalităţi precum J.L.Borges, Kobo Abe, Octavio Paz, Ernst Junger, Dino Buzzati ş.a. În 1980, cu ocazia unei călătorii în Nepal se converteşte, simbolic, la budism. Numeroasele sale volume de poezii, de proză, de aforisme şi jurnale apar în limbile engleză, spaniolă, franceză, germană şi română la edituri din S.U.A., Canada, India, Franţa, România şi Germania. Scriitorul poliglot a colaborat la reviste din ţară, din Canada (Wascana Review, Canadian Forum, Prism International, Canadian Literature), Statele Unite (Poetry, World Literature Today), Franţa ( Jalons, Jointures, Froissart, Cahiers de Poésie), Belgia (Marginales),Germania(Argo, Don Quijotte, Galateea), Luxemburg (New Europe), Elveţia (2 Plus 2), Grecia (Kastalis), India (Poetry), Noua Zeelandă (Mentalities) etc. E imposibil să prezinţi în doar câteva rânduri pe Nicholas Catanoy, autorul unei impresionante opere literare, puţin cunoscută la noi, operă dublată de o biografie fascinantă, de “peregrin planetar” cum l-a numit criticul Dumitru Micu.
Recent, scriitorul revine în actualitate prin apariţia volumului de interviuri Orfeu şi maşina, publicat la editura Criterion Publishing (Bucureşti, 2008), condusă de poetul Gabriel Stănescu, un alt scriitor ce a ales soluţia unui "exil" mobil, în Statele Unite. Cartea reuneşte interviurile cu mari personalităţi ale culturii occidentale, convorbiri pe care poetul Nicholas Catanoy le-a realizat în perioada 1970-1980. Sunt "interviuri despre condiţia omului contemporan", după cum aflăm chiar din subtilul cărţii şi din prefaţa medicului-poet. Scriitorul era preocupat, în acea perioadă, de relaţia dintre ştiinţele pozitive şi ştiinţele umane, teoretizată în cărţile lui C. P. Snow, Susan Sontag şi McLuhan. Autorul interviurilor, el însuşi aflat în postura omului de ştiinţă, este preocupat de posibilitatea coabitării celor două culturi, "fapt demonstrat de existenţa genului literar science-fiction, în care universul ştiinţific este explorat cu ajutorul creativităţii artistice". Perioada în care Nicholas Catanoy a realizat interviurile cu mari personalităţi ale culturii franceze a coincis cu o epocă "dominată de crize succesive, economice şi politice, de bravuri contestatare". Aceasta explică, după cum arată poetul însuşi, "amprenta spiritului de moment" al interviurilor, dar şi gradul sporit de interes al textelor, rămase actuale tocmai fiindcă sunt marcate de spiritul convulsionat al unei epoci. Sunt intervievaţi Raymond Abello, Marcel Achard, Roland Barthes, Jean Cau, Jean Cayrol, Gilbert Cesbron, Bernard Clavel, Jean-Louis Curtis, Marguerite Duras, Pierre Emanuel, Luc Estang, René Etiemble, Jean Fourastié, Pierre Gascar, Jean-Jacques Gautier, René de Obaldia, Jean Ricardou, Denis Roche, Claude Roy, Pierre Schaeffer, Philippe Sollers.
E vorba, în general, de nume celebre din domeniul literaturii, a poeziei, prozei şi criticii literare, dar şi de personalităţi polivalente ca Jean Fourastié (cu o formaţie de inginer, economist şi politolog) sau muzicieni precum Pierre Schaeffer, ilustru promotor al muzicii concrete, dublat de un strălucit eseist şi romancier. E limpede că Nicholas Catanoy şi-a selectat cu mare atenţie conlocutorii, a căror operă o cunoaşte în amănunt, fiind atent inclusiv la unele amănunte ale biografiei lor. Aşa se întâmplă în cazul poetului Pierre Emmanuel, un cunoscut explorator al spiritualităţii creştine, prin intermediul liricii şi eseului. Poetul francez e, ca fost student la politehnică, un om capabil să înţeleagă şi anumite aspecte ale tehnicii şi civilizaţiei moderne. Nu întâmplător, interviul cu Pierre Emmanuel debutează cu o întrebare referitoare la credinţa religioasă a poetului, ce constată contradicţii fundamentale ale epocii: "Este adevărat că, în enorma maşină care este societatea modernă, oamenii, în marea lor parte, se simt nuli. De unde şi contradicţia extrem de greu de suportat dintre omul care umple universul cu maşinile sale, omul care poate cerceta deja ce se întâmplă pe Venus şi pe Marte şi acelaşi om sfărâmat total de puterea sa. Se pare că nu există mediator între aceştia doi. Sau poate că mediatorul este chiar Dumnezeu...un Dumnezeu tăcut şi lăuntric, Dumnezeul căruia omul nu i-a măsurat prezenţa reală întrucât i-ar trebui pentru aceasta să înceapă din nou să-şi asculte propria inimă." Pierre Emmanuel constată prezenţa unui "nihilism generalizat", a unei epoci dominate de o televiziune remarcabilă prin "absenţa de stil, prin latura insipidă a invenţiei sale".
Ideea unei civilizaţii în criză e prezentă în numeroase dintre interviurile realizate. Jean Cau, de pildă, se arată stupefiat de "deruta valorilor occidentale, deruta valorilor politice, deruta valorilor spirituale", a instituţiilor şi responsabilităţilor. În faţa dezordinii, ar trebui reabilitată "noţiunea de ordine, precum şi noţiunea de constrângere, fiindcă totul trăieşte din constrângere şi moare din libertăţi", susţine Jean Cau. Marguerite Duras crede că lumea se îndreaptă spre o "catastrofă generală", iar soluţia, paradoxală, pe care o preconizează ar fi instaurarea "dezordinii", în care "valorile se amestecă" şi în care "omul va fi nevoit să vadă cu proprii ochi". Nu sunt singurele idei şocante ale romancierei, care-l consideră pe Mao "un mare poet", poeziile sale ("superbe") fiind considerate, "mallarméene, revoluţionare". Prozatoarea nu ezită să denunţe Partidul Comunist Francez ca fiind "în întregime la ordinele Moscovei", reprezentând "arivismul de stânga".
Jean Cayrol constată şi el că trăim într-un univers "fugace şi hăituit", "anarhic în promiscuitatea sa". Scriitorul francez deplânge deteriorarea unor relaţii umane, cum ar fi lipsa dialogului, faptul că a dispărut corespondenţa dintre oamenii de cultură, sub presiunea unui timp "care este fie dilatat, fie comprimat". Un cunoscut poet, romancier şi autor dramatic ca René de Obaldia deplânge epoca în care omul este "asaltat de informaţii", informaţia înlocuind cultura.
Criza spirituală a lumii moderne e diagnosticată şi de Gilbert Cesbron care subliniază "exasperarea şi frământarea la care a ajuns Occidentul şi întreaga lume", în care doar "non-violenţa mai poate schimba faţa lumii". Pentru Pierre Gascar soluţia evitării unei posibil cataclism, datorită exceselor civilizaţie tehnice, este "apropierea de pământul-mamă, de natură", regăsirea "gândirii instinctive, în opoziţie cu raţionalismul nostru devastator".
Nu de puţine ori, Nicholas Catanoy pune întrebări legate direct de laboratorul de creaţie al celui intervievat, despre angajamentul scriitorului, despre relaţia cu cititorul, despre criza lecturii etc. Dialogurile sunt întotdeauna alerte, pline de formulări scânteietoare. Deşi interviurile au fost realizate acum cîteva decenii, actualitatea lor este surprinzătoare. Traducerea lor în româneşte, atentă la nuanţe, operaţiune realizată de Raluca Vida şi Virginia Stănescu, are meritul de a face cunoscute cititorului preocupările şi obsesiile unui scriitor ieşit din comun, Nicholas Catanoy. Întâlnirile sale cu câteva spirite de excepţie ale unei epoci sunt de cele mai multe ori memorabile, constituind valoroase documente referitoare la personalitatea celor intervievaţi. Iniţiativa editurii Criterion merită salutată, regretabilă fiind doar corectura extrem de precară a cărţii. Greşelile abundente, frecvente în mai toate cărţile româneşti de azi, nu reuşesc totuşi să strice bucuria lecturii unei cărţi excepţionale.