Interviurile lui Nicholas Catanoy
Medicul Nicholas Catanoy (pseudonimul lui Nicolae Cătănoiu), poetul, prozatorul şi traducătorul, afirmat la noi mai ales după 1990, rămâne în literatura română un caz insolit, unic în felul său. Scriitorul, retras în anii din urmă la Bad Wildungen, în Germania, s-a născut acum 83 de ani, la 10 noiembrie 1925, la Braşov, ca fiu al lui Nicolae Cătănoiu, un comerciant destul de prosper. Mama sa, Anna, născută Priester, săsoaică, era originară din Hălchiu, fiind de religie protestantă. Copilul acestei familii mixte, atât de des întâlnită în mediul transilvan, e dat la o grădiniţă unde va deprinde limbile germană şi maghiară. Şcoala elementară, efectuată între 1932-1936, şi studiile liceale (1936-1944) le face în limba română, tatăl scriitorului fiind român de confesiune ortodoxă. Acum, în perioada tinereţii, intrat sub aripa ocrotitoare a unui spirit tutelar pentru care încearcă o admiraţie fără limite, scriitorul Radu D. Rosetti, avea să-şi forjeze Nicholas Catanoy structura cosmopolită, de scriitor planetar.
După studii la Facultatea de medicină din Cluj şi alte tribulaţii ale unui destin plin de meandre şi de dramatism (închisoare, participare la războiul din Coreea), a lucrat ca medic la Predeal, Tohan şi Bucureşti până în 1952. Se stabileşte în Canada în perioada 1962-1970, din motive pe care poetul le-a explicat în câteva din interviurile şi textele sale. Va debuta editorial cu volumul de poezii Hic et nunc (1968, New York), cu o prefaţă de Vintilă Horia. Alcătuieşte în Canada o antologie de poezie românească, Modern Romanian Poetry (1977), cu o prefaţă de poetul canadian Irving Layton. Va deveni medic-pilot între 1971-1972, lucrând în Nigeria şi Venezuela. Scapă miraculos dintr-un cumplit accident de avion petrecut pe aeroportul din Lima. Pentru o scurtă perioadă a fost lector la Editura Seuil din Paris. În 1973 se stabileşte în Germania. A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor Correspondances (director Ion Caraion) şi Don Quijotte, editate în R.F.G. Scriitorul a străbătut toate continentele planetei, realizând interviuri cu personalităţi precum J.L.Borges, Kobo Abe, Octavio Paz, Ernst Junger, Dino Buzzati ş.a. În 1980, cu ocazia unei călătorii în Nepal se converteşte, simbolic, la budism. Numeroasele sale volume de poezii, de proză, de aforisme şi jurnale apar în limbile engleză, spaniolă, franceză, germană şi română la edituri din S.U.A., Canada, India, Franţa, România şi Germania. Scriitorul poliglot a colaborat la reviste din ţară, din Canada (Wascana Review, Canadian Forum, Prism International, Canadian Literature), Statele Unite (Poetry, World Literature Today), Franţa ( Jalons, Jointures, Froissart, Cahiers de Poésie), Belgia (Marginales),Germania(Argo, Don Quijotte, Galateea), Luxemburg (New Europe), Elveţia (2 Plus 2), Grecia (Kastalis), India (Poetry), Noua Zeelandă (Mentalities) etc. E imposibil să prezinţi în doar câteva rânduri pe Nicholas Catanoy, autorul unei impresionante opere literare, puţin cunoscută la noi, operă dublată de o biografie fascinantă, de “peregrin planetar” cum l-a numit criticul Dumitru Micu.
Recent, scriitorul revine în actualitate prin apariţia volumului de interviuri Orfeu şi maşina, publicat la editura Criterion Publishing (Bucureşti, 2008), condusă de poetul Gabriel Stănescu, un alt scriitor ce a ales soluţia unui "exil" mobil, în Statele Unite. Cartea reuneşte interviurile cu mari personalităţi ale culturii occidentale, convorbiri pe care poetul Nicholas Catanoy le-a realizat în perioada 1970-1980. Sunt "interviuri despre condiţia omului contemporan", după cum aflăm chiar din subtilul cărţii şi din prefaţa medicului-poet. Scriitorul era preocupat, în acea perioadă, de relaţia dintre ştiinţele pozitive şi ştiinţele umane, teoretizată în cărţile lui C. P. Snow, Susan Sontag şi McLuhan. Autorul interviurilor, el însuşi aflat în postura omului de ştiinţă, este preocupat de posibilitatea coabitării celor două culturi, "fapt demonstrat de existenţa genului literar science-fiction, în care universul ştiinţific este explorat cu ajutorul creativităţii artistice". Perioada în care Nicholas Catanoy a realizat interviurile cu mari personalităţi ale culturii franceze a coincis cu o epocă "dominată de crize succesive, economice şi politice, de bravuri contestatare". Aceasta explică, după cum arată poetul însuşi, "amprenta spiritului de moment" al interviurilor, dar şi gradul sporit de interes al textelor, rămase actuale tocmai fiindcă sunt marcate de spiritul convulsionat al unei epoci. Sunt intervievaţi Raymond Abello, Marcel Achard, Roland Barthes, Jean Cau, Jean Cayrol, Gilbert Cesbron, Bernard Clavel, Jean-Louis Curtis, Marguerite Duras, Pierre Emanuel, Luc Estang, René Etiemble, Jean Fourastié, Pierre Gascar, Jean-Jacques Gautier, René de Obaldia, Jean Ricardou, Denis Roche, Claude Roy, Pierre Schaeffer, Philippe Sollers.
E vorba, în general, de nume celebre din domeniul literaturii, a poeziei, prozei şi criticii literare, dar şi de personalităţi polivalente ca Jean Fourastié (cu o formaţie de inginer, economist şi politolog) sau muzicieni precum Pierre Schaeffer, ilustru promotor al muzicii concrete, dublat de un strălucit eseist şi romancier. E limpede că Nicholas Catanoy şi-a selectat cu mare atenţie conlocutorii, a căror operă o cunoaşte în amănunt, fiind atent inclusiv la unele amănunte ale biografiei lor. Aşa se întâmplă în cazul poetului Pierre Emmanuel, un cunoscut explorator al spiritualităţii creştine, prin intermediul liricii şi eseului. Poetul francez e, ca fost student la politehnică, un om capabil să înţeleagă şi anumite aspecte ale tehnicii şi civilizaţiei moderne. Nu întâmplător, interviul cu Pierre Emmanuel debutează cu o întrebare referitoare la credinţa religioasă a poetului, ce constată contradicţii fundamentale ale epocii: "Este adevărat că, în enorma maşină care este societatea modernă, oamenii, în marea lor parte, se simt nuli. De unde şi contradicţia extrem de greu de suportat dintre omul care umple universul cu maşinile sale, omul care poate cerceta deja ce se întâmplă pe Venus şi pe Marte şi acelaşi om sfărâmat total de puterea sa. Se pare că nu există mediator între aceştia doi. Sau poate că mediatorul este chiar Dumnezeu...un Dumnezeu tăcut şi lăuntric, Dumnezeul căruia omul nu i-a măsurat prezenţa reală întrucât i-ar trebui pentru aceasta să înceapă din nou să-şi asculte propria inimă." Pierre Emmanuel constată prezenţa unui "nihilism generalizat", a unei epoci dominate de o televiziune remarcabilă prin "absenţa de stil, prin latura insipidă a invenţiei sale".
Ideea unei civilizaţii în criză e prezentă în numeroase dintre interviurile realizate. Jean Cau, de pildă, se arată stupefiat de "deruta valorilor occidentale, deruta valorilor politice, deruta valorilor spirituale", a instituţiilor şi responsabilităţilor. În faţa dezordinii, ar trebui reabilitată "noţiunea de ordine, precum şi noţiunea de constrângere, fiindcă totul trăieşte din constrângere şi moare din libertăţi", susţine Jean Cau. Marguerite Duras crede că lumea se îndreaptă spre o "catastrofă generală", iar soluţia, paradoxală, pe care o preconizează ar fi instaurarea "dezordinii", în care "valorile se amestecă" şi în care "omul va fi nevoit să vadă cu proprii ochi". Nu sunt singurele idei şocante ale romancierei, care-l consideră pe Mao "un mare poet", poeziile sale ("superbe") fiind considerate, "mallarméene, revoluţionare". Prozatoarea nu ezită să denunţe Partidul Comunist Francez ca fiind "în întregime la ordinele Moscovei", reprezentând "arivismul de stânga".
Jean Cayrol constată şi el că trăim într-un univers "fugace şi hăituit", "anarhic în promiscuitatea sa". Scriitorul francez deplânge deteriorarea unor relaţii umane, cum ar fi lipsa dialogului, faptul că a dispărut corespondenţa dintre oamenii de cultură, sub presiunea unui timp "care este fie dilatat, fie comprimat". Un cunoscut poet, romancier şi autor dramatic ca René de Obaldia deplânge epoca în care omul este "asaltat de informaţii", informaţia înlocuind cultura.
Criza spirituală a lumii moderne e diagnosticată şi de Gilbert Cesbron care subliniază "exasperarea şi frământarea la care a ajuns Occidentul şi întreaga lume", în care doar "non-violenţa mai poate schimba faţa lumii". Pentru Pierre Gascar soluţia evitării unei posibil cataclism, datorită exceselor civilizaţie tehnice, este "apropierea de pământul-mamă, de natură", regăsirea "gândirii instinctive, în opoziţie cu raţionalismul nostru devastator".
Nu de puţine ori, Nicholas Catanoy pune întrebări legate direct de laboratorul de creaţie al celui intervievat, despre angajamentul scriitorului, despre relaţia cu cititorul, despre criza lecturii etc. Dialogurile sunt întotdeauna alerte, pline de formulări scânteietoare. Deşi interviurile au fost realizate acum cîteva decenii, actualitatea lor este surprinzătoare. Traducerea lor în româneşte, atentă la nuanţe, operaţiune realizată de Raluca Vida şi Virginia Stănescu, are meritul de a face cunoscute cititorului preocupările şi obsesiile unui scriitor ieşit din comun, Nicholas Catanoy. Întâlnirile sale cu câteva spirite de excepţie ale unei epoci sunt de cele mai multe ori memorabile, constituind valoroase documente referitoare la personalitatea celor intervievaţi. Iniţiativa editurii Criterion merită salutată, regretabilă fiind doar corectura extrem de precară a cărţii. Greşelile abundente, frecvente în mai toate cărţile româneşti de azi, nu reuşesc totuşi să strice bucuria lecturii unei cărţi excepţionale.
miercuri, 22 octombrie 2008
joi, 12 iunie 2008
Getta Berghoff sau fascinaţia povestirii
Puţin cunoscută în ţara sa de baştină, Getta Berghoff, autoarea romanului Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), care a avut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul prozatoarei israeliene de origine română e remarcabil prin fineţea analizei psihologice, prin reala forţă de sugestie. Formula adoptată, cea de naraţiune discontinuã, fragmentatã, apropie romanul de formula jurnalului intim, gen ce reţine nu numai pasaje de discretã autoanalizã, ci şi fragmente de observaţie social-moralã, dovedind o indiscutabilã abilitate. Paginile cărţii conţin istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi fragmente narative de observare nemiloasã, chirurgicalã, a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Avem de-a face cu un gen de “biografie romanţatã”, cu sublinierea cã reconstituirea existenţei personajului principal nu are nimic idealizat sau romanţios.
Cartea Gettei Berghoff, avându-l ca protagonist pe avocatul Miltiade Bãcãuanu, constituie o reconstituire a epocii de dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, dar şi a perioadei instalãrii comunismului în România. Aflat mereu în rãspãr cu epoca, faimosul avocat bucureştean trăieşte o dramatică poveste de dragoste cu o femeie mai tânãrã decât el, atrasã de înţelepciunea şi de farmecul personajului. Fineţea cu care prozatoarea sugereazã complexitatea lui Miltiade Bãcãuanu, tensiunea dramaticã a paginilor ce descriu boala personajului, aflat în luptã cu mecanismul brutal al sistemului, se vor regăsi şi în povestirile apărute recent în volumul Pe firul de aţă (2006), publicate la editura Minimum, condusă de reputatul Alexandru Mirodan, şi el un nume prea puţin prezent în paginile publicaţiilor culturale de la noi.
Câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, impresionantul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră, ceea ce constituie o regretabilă omisiune. Născută la Iaşi în 1935, scriitoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o fidelitate emoţionantă, în limba română. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la aceeaşi editură Minimum. Prozele din recentul volum reţin fragmente de viaţă din noua sa ţară, Israel, un spaţiu geografic tensionat, nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă adeseori sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi atent, după cum mărturiseşte pe coperta patra a cărţii sale: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului.” După cum remarca şi Alexandru Mirodan în succintul Cuvânt înainte al cărţii, şi în aceste povestiri frapează rolul pe care destinul îl joacă în viaţa personajelor. O femeie egoistă e istoria unei emoţionante poveşti de dragoste, dar şi a raporturilor extrem de complexe din cadrul unui cuplu. În centrul naraţiunii stă Lelia, cea care-şi deapănă, incitată de nepoata sa, Atara, balerina, amintirile. Pe scheletul unei povestiri de dragoste e narat, în fond, destinul unei familii evreieşti de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Hotărârea Leliei de a trece graniţa, clandestin, împreună cu soţul şi copilul spre ajunge la Viena şi apoi în Ereţ Israel va duce, în cele din urmă, la destrămarea cuplului şi la găsirea adevăratei pasiuni a femeii, prin întâlnirea cu Ioni, ghidul grupului de evrei. Dramele umane se împletesc în mod firesc cu fericirea, ca în povestirea Dragoste şi ingratitudine, în care Hana îşi regăseşte, după zece ani de absenţă, copilul pe care-l părăsise. Clipele de dinaintea întâlnirii sunt un prilej de rememorare pentru cea care a ajuns în Israel, pe căi întortocheate, după ce plecase din România în Franţa la un congres, solicitând azil politic. Meandre ale unui destin deloc singular, în care femeia fugea în Occident, ceea ce însemna eliberare “de comunism şi de o căsnicie nefericită”.
O istorie dramatică se încheagă din frânturi de amintiri şi în povestirea Piersicul alb. Un bătrân evreu îşi păzeşte cu cerbicie pomul din grădină, vandalizat de copiii cartierului. Pentru vârstnicul proprietar, înflorirea de primăvară a piersicului trezeşte mereu speranţa iraţională a revenirii băiatului dispărut în luptele de pe înălţimile Golanului. Gestul bătrânului nu e înţeles de toată lumea. În realitate, altoiul pomului a fost realizat de fiul dispărut, la institutul de cercetări la care acesta lucra. Tot lângă piersic avea să se stingă, de durerea pierderii fiului, şi mama sa. Un arbore simbolic adăposteşte sub coroana sa istoria unei familii dar şi a unei naţiuni.
Dramele evocate în aceste nuvele au ca punct comun istoria agitată a Israelului, cu personaje care privin, majoritatea, din comunitatea evreilor români. Povestirile şi nuvelele Gettei Berghoff, s-au născut după cum mărturiseşte autorea, “ din lungul drum din ţara de obârşie spre ţara în care ne-am întors”. Legăturile prozei ei cu o existenţă concretă sunt evidente chiar dacă toate aceste amintiri au fost transfigurate, primind vibraţia artei autentice. Asemenea firului de nisip în jurul căreia se formează perla, toate aceste povestiri se încheagă în jurul unui eveniment dramatic, privit retrospectiv, prin filtrele amintirii personajelor. De aceea, aproape toate aceste proze sunt scăldate într-un abur nostalgic, cufundate într-o baie de sentimentalism pe care prozatoarea şi-l temperează mereu. Getta Berghoff e conştientă că realitatea e mai puternică decât orice imaginaţie, dar se fereşte să procedeze la o transcriere brută a unor întâmplări culese din realitatea imediată. Fără prejudecăţi, scriitoarea abordează şi aspecte mai delicate ale vieţii, cum ar fi pasiunea homoerotică (în povestirea Secretul lui Rodin), observată cu un ochi de fin analist. Mozaicale, alcătuite din fragmente ale unei memorii sentimentale, dar şi din aspecte ale vieţii actuale israeliene, prozele Gettei Berghoff din volumul Pe firul de aţă (2006) ne redescoperă un prozator de mare sensibilitate şi generozitate artistică. Cartea ei demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie.
Cartea Gettei Berghoff, avându-l ca protagonist pe avocatul Miltiade Bãcãuanu, constituie o reconstituire a epocii de dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, dar şi a perioadei instalãrii comunismului în România. Aflat mereu în rãspãr cu epoca, faimosul avocat bucureştean trăieşte o dramatică poveste de dragoste cu o femeie mai tânãrã decât el, atrasã de înţelepciunea şi de farmecul personajului. Fineţea cu care prozatoarea sugereazã complexitatea lui Miltiade Bãcãuanu, tensiunea dramaticã a paginilor ce descriu boala personajului, aflat în luptã cu mecanismul brutal al sistemului, se vor regăsi şi în povestirile apărute recent în volumul Pe firul de aţă (2006), publicate la editura Minimum, condusă de reputatul Alexandru Mirodan, şi el un nume prea puţin prezent în paginile publicaţiilor culturale de la noi.
Câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, impresionantul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră, ceea ce constituie o regretabilă omisiune. Născută la Iaşi în 1935, scriitoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o fidelitate emoţionantă, în limba română. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la aceeaşi editură Minimum. Prozele din recentul volum reţin fragmente de viaţă din noua sa ţară, Israel, un spaţiu geografic tensionat, nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă adeseori sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi atent, după cum mărturiseşte pe coperta patra a cărţii sale: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului.” După cum remarca şi Alexandru Mirodan în succintul Cuvânt înainte al cărţii, şi în aceste povestiri frapează rolul pe care destinul îl joacă în viaţa personajelor. O femeie egoistă e istoria unei emoţionante poveşti de dragoste, dar şi a raporturilor extrem de complexe din cadrul unui cuplu. În centrul naraţiunii stă Lelia, cea care-şi deapănă, incitată de nepoata sa, Atara, balerina, amintirile. Pe scheletul unei povestiri de dragoste e narat, în fond, destinul unei familii evreieşti de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Hotărârea Leliei de a trece graniţa, clandestin, împreună cu soţul şi copilul spre ajunge la Viena şi apoi în Ereţ Israel va duce, în cele din urmă, la destrămarea cuplului şi la găsirea adevăratei pasiuni a femeii, prin întâlnirea cu Ioni, ghidul grupului de evrei. Dramele umane se împletesc în mod firesc cu fericirea, ca în povestirea Dragoste şi ingratitudine, în care Hana îşi regăseşte, după zece ani de absenţă, copilul pe care-l părăsise. Clipele de dinaintea întâlnirii sunt un prilej de rememorare pentru cea care a ajuns în Israel, pe căi întortocheate, după ce plecase din România în Franţa la un congres, solicitând azil politic. Meandre ale unui destin deloc singular, în care femeia fugea în Occident, ceea ce însemna eliberare “de comunism şi de o căsnicie nefericită”.
O istorie dramatică se încheagă din frânturi de amintiri şi în povestirea Piersicul alb. Un bătrân evreu îşi păzeşte cu cerbicie pomul din grădină, vandalizat de copiii cartierului. Pentru vârstnicul proprietar, înflorirea de primăvară a piersicului trezeşte mereu speranţa iraţională a revenirii băiatului dispărut în luptele de pe înălţimile Golanului. Gestul bătrânului nu e înţeles de toată lumea. În realitate, altoiul pomului a fost realizat de fiul dispărut, la institutul de cercetări la care acesta lucra. Tot lângă piersic avea să se stingă, de durerea pierderii fiului, şi mama sa. Un arbore simbolic adăposteşte sub coroana sa istoria unei familii dar şi a unei naţiuni.
Dramele evocate în aceste nuvele au ca punct comun istoria agitată a Israelului, cu personaje care privin, majoritatea, din comunitatea evreilor români. Povestirile şi nuvelele Gettei Berghoff, s-au născut după cum mărturiseşte autorea, “ din lungul drum din ţara de obârşie spre ţara în care ne-am întors”. Legăturile prozei ei cu o existenţă concretă sunt evidente chiar dacă toate aceste amintiri au fost transfigurate, primind vibraţia artei autentice. Asemenea firului de nisip în jurul căreia se formează perla, toate aceste povestiri se încheagă în jurul unui eveniment dramatic, privit retrospectiv, prin filtrele amintirii personajelor. De aceea, aproape toate aceste proze sunt scăldate într-un abur nostalgic, cufundate într-o baie de sentimentalism pe care prozatoarea şi-l temperează mereu. Getta Berghoff e conştientă că realitatea e mai puternică decât orice imaginaţie, dar se fereşte să procedeze la o transcriere brută a unor întâmplări culese din realitatea imediată. Fără prejudecăţi, scriitoarea abordează şi aspecte mai delicate ale vieţii, cum ar fi pasiunea homoerotică (în povestirea Secretul lui Rodin), observată cu un ochi de fin analist. Mozaicale, alcătuite din fragmente ale unei memorii sentimentale, dar şi din aspecte ale vieţii actuale israeliene, prozele Gettei Berghoff din volumul Pe firul de aţă (2006) ne redescoperă un prozator de mare sensibilitate şi generozitate artistică. Cartea ei demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie.
Memoriile lui Valentin Saxone
Prin grija distinsei doamne Liana Saxone-Horodi, artist plastic şi publicist stabilit la Haifa, au apărut recent memoriile tatălui ei, Valentin Saxone, un faimos avocat, francmason, publicist şi om politic afirmat în perioada interbelică. Intitulat Speranţe în întuneric, jurnalul apărut la Editura Viitorul românesc (Bucureşti, 2004) ne descoperă nu numai o personalitate prestigioasă a epocii interbelice, intrată într-un nemeritat con de umbră, ci şi tabloul sinistru al închisorilor comuniste, cunoscute de autor pe viu. Născut la Bucureşti în 1903, tânărul crescut într-o familie cu frumoase tradiţii iudaice se va afirma, după terminarea studiilor universitare, ca unul din avocaţii de succes ai Baroului de Ilfov, devenind şi unul din membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.
Pe plan confesional, îşi urmează tatăl în postura de vicepreşedinte al Sinagogii Mari din Bucureşti. În 1933, când se căsătorea cu Leonora, Valentin Saxone deţinea funcţia de preşedinte al secţiei administrative a Comunităţii Evreilor din Bucureşti şi pe cea de vicepreşedinte al Uniunii Sinagogilor şi Templelor din capitală, a căror autonomie funcţională o obţinuse datorită abilităţilor sale de avocat şi de om politic liberal. Ca membru al Lojii francmasonice “Unirea”, aflată sub obedienţa organizaţiei internaţionale “Grand Orient de France”, cu sediul la Paris, îl urma, şi pe această linie, pe tatăl său, fost membru al francmasoneriei, devotat ideilor de solidaritate umană, de generozitate şi bunătate pe care le propagă doctrina. După cum subliniază fiica memorialistului în Postfaţă, Valentin Saxone a rămas până târziu fidel principiilor de frăţietate ale masoneriei, la bătrâneţe activând în cadrul Lojei Masonice “Hashahar” din Israel, care funcţiona în limba română.
Jurnalul publicat acum, la peste o sută de ani de la naşterea autorului, ne descoperă nu numai un autor dotat cu un condei scânteietor, ci şi un viguros apărător al democraţiei, ce denunţă derapajele acesteia, într-o perioadă de ascensiune a ideilor fasciste. După 1933, când Adolf Hitler a preluat puterea în Germania, inaugurând o serie de crime împotriva evreilor şi adversarilor politici, Valentin Saxone devine un publicist activ, ce condamnă excesele antisemite. În 1935 scrie, de pildă, articole de atitudine în Cuvântul liber, o publicaţie ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte. Articole precum cele intitulate Bestii cu chip de om în secolul XX şi Abisinia şi Germania enunţă pericolele ce urmau să se abată asupra ţărilor mici şi indivizilor, ca urmare a ecloziunii ideilor rasiste şi xenofobe, ridicate la nivelul politicii de stat. Publicistul va continua să colaboreze la Adevărul şi Jurnalul de dimineaţă, bucurându-se de aprecierile lui Tudor Teodorescu-Branişte. Cum rinocerizarea societăţii era un fenomen din ce în ce mai evident, publicistul va deveni el însuşi o victimă a exceselor rasiale. După 6 septembrie 1940, Valentin Saxone e împiedicat să mai profeseze avocatura, odată cu venirea la putere a guvernului legionar condus de Horia Sima, urmat de dictatura mareşalului Ion Antonescu, instaurată la 21 ianuarie 1941. La sfârşitul războiului, Valentin Saxone devenise unul din cei mai activi publicişti democraţi. Cu aproximativ două luni înaintea evenimentelor de la 23 august 1944, pe care jurnalul de faţă le prezintă dintr-un unghi inedit, cotidianul Viaţa, condus în perioada războiului de Liviu Rebreanu, este preluat de liberalul Petre Ghiaţă. Prietenul şi tovarăşul său de idei, Valentin Saxone, începe să publice aici sub pseudonimul Valeriu Stancu. Printre colaboratorii de acum ai cotidianului se numără Victor Eftimiu, C. Congopol, Ion Totu, Victor Ionescu şi alţii. Împreună cu Petre Ghiaţă şi alţi prieteni, vor fonda în 1944 Partidul Popular Ţărănesc. Formaţiunea politică nou înfiinţată îşi va da adeziunea la platforma, dominată deja de comunişti, a noului guvern format sub conducerea generalului Rădescu. De asemenea, Valentin Saxone va fonda, la 20 septembrie 1944, cenaclul democrat, politic, social denumit “Ideea”, o structură menită să contribuie la apropierea “între populaţia creştină şi evreiască a ţării pe planul intereselor ei superioare”. Actul de fondare a fost semnat, alături de Valentin Saxone, de profesorul universitar Petre Ghiaţă, ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, avocatul dr. Mayer Raizel. Aderau la această nobilă iniţiativă personalităţi din domeniul universitar (Anton Dimitriu, Eugen Herovanu, Traian Săvulescu, Alexandru Rosetti, G.Călinescu, D.I.Suchianu), avocaţi, ziarişti, figuri reprezentative precum părintele Gala Galaction, Ion Vinea, şef-rabinul Alexandru Şafran, patriarhul Nicodim, I.Peltz, Isaia Răcăciuni, Aristide Blank şi mulţi alţii. După o activitate fructuoasă de combatere a antisemitismului, în 1947 partidul comunist, ce preluase frâiele puterii şi anihilase orice opoziţie politică, va interzice şi Cenaclul "Ideea“. Cursul evenimentelor avea să fie sesizat de lucidul autor al Speranţelor în întuneric încă din 1946, când Partidul Popular Românesc (înfiinţat de Valentin Saxone şi Petre Ghiaţă) avea să participe la alegeri, masiv fraudate, prin mijloace oneroase ce îşi dovedesc deplina eficienţă şi în zilele de azi. După abdicarea regelui Mihai, Partidul Popular Românesc, de orientare democrată şi monarhistă, se va autodizolva. Pentru Petre Ghiaţă şi prietenul său, ce refuză cu demnitate să colaboreze cu noile autorităţi comuniste, începea un lung drum al calvarului. La 20 aprilie 1948, Valentin Saxone este exclus, din nou, din cadrul Colegiului Avocaţilor, ca urmare a atitudinii sale anticomuniste şi a unor delaţiuni pe care le redactase unul din musafirii casei. În acea perioadă va fi silit să trăiască din expediente, cum ar fi cea de administrator al unui imobil bucureştean. Nu va fi reintegrat în corpul avocaţilor decât în 23 iulie 1958, când va fi obligat să dea un examen. La 10 august 1959, va urma cea de-a treia întrerupere a activităţii sale profesionale, fiind “arestat de organele de securitate ale regimului comunist, sub învinuirea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Memoriile sunt centrate mai ales pe acest eveniment dramatic al existenţei şi redau detalii edificatoare despre diversele etape ale farsei procesului, ca şi despre cele ale existenţei carcerale. Jurnalul de închisoare al lui Valentin Saxone constituie o demascare făţişă a unui univers totalitar, surprins în mecanismele utopiei sale absurde, inumane, de o abjecţie pe care doar fascismul o poate concura. Scrise de autor în libertate, după ce va emigra în Ţara Sfântă, memoriile sunt un gest polemic, determinate “de afirmaţia naivă şi necunoscătoare a realităţilor din partea scriitorului francez comunist Louis Aragon, care pretindea că în cazul unui regim comunist în Franţa nu s-ar fi putut întâmpla samavolnicii judiciare, cum a fost condamnarea pronunţată în Uniunea Sovietică împotriva scriitorilor evrei Siniavski şi Danieli.
Numai cine nu a trecut prin acest regim şi cine nu a simţit pe propria piele caracterul justiţiei comuniste putea face o asemenea naivă afirmaţie.”
Confesiunile lui Valentin Saxone ne descoperă, încă o dată, resursele nebănuite pe care le are fiinţa umană de a-şi regăsi fratele de suferinţă, prin lepădare de egoism, prin renunţarea la excesele raţiunii. În faţa brutalităţii şi neomeniei sistemului penitenciar regăsirea solidarităţii umane se dovedeşte posibilă. Liberalul Valentin Saxone şi fostul legionar Şerban Milcoveanu ajung să fraternizeze în bezna celulelor, în ciuda fostelor sentimente antisemite ale celui din urmă. Fortul numărul 13 de la Jilava, unde va fi încarcerat, se dovedeşte o bolgie funestă în care mai pâlpâie totuşi flacăra unei speranţe ce refuză să se lase strivită de mecanismele oarbe ale terorii. În acest loc, în care cruzimea şi oribilul depăşesc limitele suportabilităţii umane, rezistenţa la rău e totuşi posibilă. În cazul lui Valentin Saxone opoziţia e posibilă printr-o demnitate inflexibilă, ce refuză să se lase îngenuncheată, el apelând nu numai la utilizarea argumentelor de drept (pe care condamnatul le stăpâneşte magistral) – şi care se dovedesc în strategia de supravieţuire puţin eficiente –, ci şi la forme extreme de rezistenţă, cum ar fi greva foamei, pe care o declară pentru a-şi recăpăta bastonul, confiscat de zbiri în ciuda faptului că deţinutul avea o invaliditate a piciorului. Tăria de caracter a lui Valentin Saxone devine proverbială printre deţinuţi, unii, cum ar fi prietenul său Petre Ghiaţă, cedând în faţa bătăilor crunte şi recunoscându-şi în dosarele de anchetă vini imaginare. “Am meditat amarnic – scrie memorialistul – asupra tăriei de caracter a omului politic care – cu orice risc nu are voie să se abată de la adevăr. Dar, se vede că <>, slab în faţa suferinţei sau a torturii.”
Rememorarea prin scris a infernului închisorii devine pentru Valentin Saxone un prilej de meditaţie asupra naturii umane, de observare atentă a relaţiilor interumane din acest spaţiu al suferinţei, care modifică şi deformează hidos unele caractere. În ce-l priveşte pe autor, el face eforturi de a-şi păstra umanitatea în condiţiile recluziunii, ale mecanismului strivitor al represiunii, uzând de diverse strategii. E edificator pentru profilul moral al memorialistului faptul că el nu îşi părăseşte postura de ins civilizat nici în condiţiile abrutizante ale celulei. Se arată, de pildă, curtenitor cu femeile-gardieni, pe care le salută ceremonios prin ridicarea bonetei de puşcăriaş şi înclinarea respectuoasă a capului. Valentin Saxone se dovedeşte un ochi extrem de atent în observarea comportamentului uman în faţa bestialităţii şi a brutalităţii supraveghetorilor, evaluând limitele degradării umane în condiţiile recluziunii penitenciare fără orgoliu, cu o clemenţă izvorâtă din milă şi din cunoaşterea profundă a mecanismelor psihicului. Ca şi cei mai mulţi dintre tovarăşii de celulă, autorul luptă cu energie pentru a înlătura primejdiile sterilităţii spirituale, ale vegetării animalice. În etapa de relativă relaxare a condiţiilor din Fortul Jilava (în perioada de după moartea lui Stalin, cu destinderea internaţională susţinută de Hruşciov sub formula “coexistenţei paşnice”), deţinuţii asistă entuziaşti la veritabile conferinţe ştiinţifice: “În grelele ceasuri ale detenţiei am avut şansa să fiu <> de celulă cu Vladimir Streinu. Era un om de mare cultură, cunoscător profund al literaturii şi limbii engleze, a literaturii şi a filologiei limbii române. Deveniserăm buni prieteni şi aveam cu el dese discuţii politice, literare şi lingvistive. Îmi plăceau mult conferinţele pe care ni le ţinea, în mare taină, despre literatura engleză şi în special Shakespeare. Am putut astfel mai uşor să supravieţuiesc în cotidianul îngrozitor ale detenţiei.
Streinu fusese condamnat la şapte ani închisoare şi confiscarea averii. În acelaşi proces au fost judecaţi actriţa Marieta Sadova de la Teatrul Naţional şi scriitorul Păstorel Teodoreanu, bine cunoscut ca epigramist. Catrenele lui Păstorel circulau în epocă spre delectarea oamenilor de spirit. Marieta Sadova, revenită de la Paris, adusese la Bucureşti un volum al lui Cioran, scriitor român din exil, pe care i l-a dat lui Vladimir Streinu. După ce l-a citit, Streinu l-a transmis lui Păstorel Teodoreanu, care l-a dat mai departe, trecând, din mână în mână, pare-mi-se pe la şapte persoane. Toţi au fost condamnaţi la aceeaşi pedeapsă.”
Una din formele de regăsire a libertăţii se manifestă, în perioada ultimă a detenţiei, prin înfiinţarea unei orchestre de jazz, pe care Valentin Saxone o dirijează. Un tânăr tovarăş de celulă, fost securist, imită cu gura sunetele banjoului, iar alţi trei deţinuţi bat toba pe dosul castroanelor în care li se servea mâncarea. Orchestra interpretează şlagăre la modă sau improvizează noi melodii, spre deliciul lui Vladimir Streinu, care apreciază talentul dirijorului, poreclindu-l, în glumă, Mantovani. Avocatul e un suflet sensibil, ce se dovedeşte, prin cele câteva poezii pe care le conservă în spaţiul jurnalului, un poet autentic. Una din creaţiile lirice salvate din bezna carcerelor de la Jilava îl surprinde în postura celui care priveşte cu aviditate, prin fereastra celulei, miracolul vieţii de afară, succesiunea anotimpurilor. Revenirea rândunicilor din ţările îndepărtate dau deţinutului, în capitolul Viaţa de ocnaş la Jilava, prilejul creionării unor mici bijuterii lirice de genul:“Primăvara-n soare scaldă/Muguri roşii de cais;/Cerului, cu mâna-i caldă,/Colivia i-a deschis./Vezi, de-aceea-n astă seară/Pe la cuiburile vechi,/S-au întors sub streşini iară/Rândunelile perechi./Luna cată trist la mine/Tremură pe cer o stea./Inimă! Tu ştii mai bine,/Nu e primăvara mea./Primăveri şi veri de-a rândul/Borangicul şi l-au tors/Dar la cuibul meu cu gândul/Doar tristeţea s-a întors”.
Experienţa carcerală, cu analiza diverselor ipostaze ale individului aflat în situaţii limită, e descrisă cu o sobrietate exemplară, mărturia lui Valentin Saxone ferindu-se de literaturizare, deşi tentaţiile nu lipsesc, după cum am văzut inclusiv din transcrierea unor poeme create în celulă. Volumul intitulat Speranţe în întuneric e încadrabil în aşa numita literatură de detenţie, menită să conserve documente, mărturii, amintiri ale ororilor spaţiului carceral. Paginile de autentică tensiune spirituală semnate de Valentin Saxone ne descoperă nu atât un scriitor, cât o mare conştiinţă, un caracter ce denunţă energic o lume a ororii, a unui sistem impus prin desfiinţarea libertăţilor individuale şi colective, în care justiţia e o umilă servitoare aflată la cheremul politrucilor comunişti.
În lungul şir al jurnalelor de detenţie, recent apărute, al mărturisirilor despre o epocă şi despre mediul carceral străbătut, memoriile lui Valentin Saxone rămân un document cutremurător. Trebuie omagiat gestul fiicei sale, Liana Saxone-Horodi, care a îngrijit, cu filială devoţiune şi competenţă, textul recent apărut, adăugând ediţiei un corpus de documente edificatoare. În secţiunea de Anexe a volumului au fost cuprinse scrisori, fotografii şi note ce ridică valoarea cărţii, precum şi fragmente din amintirile lui Constantin Hărăşescu, autor ce a făcut parte din acelaşi lot de deţinuţi de la Jilava. Nu în ultimul rând trebuie amintite schiţele de portret semnate de poeţii Shaul Carmel şi Solo Har-Herescu, care l-au cunoscut pe autor în perioada petrecută la Tel-Aviv, în care acesta îşi redacta amintirile. Speranţe în întuneric sunt o dramatică mărturie despre grelele încercări prin care a trecut un intelectual evreu, în diverse etape de nebunie istorică ale ţării, ce au culminat cu ororile epocii comuniste. Pentru naivii şi eventualii inconştienţi care mai continuă să vadă în comunism o invenţie a “conspiraţiei sioniste”, lectura cărţii le va permite să-l însoţească în bolgiile fortului Jilava pe evreul Valentin Saxone, una din numeroasele victime ale dictaturii comuniste, prieten şi tovarăş de celulă cu personalităţi ale politicii, culturii şi economiei româneşti, ce s-au ilustrat cu strălucire în epoca interbelică.
Pe plan confesional, îşi urmează tatăl în postura de vicepreşedinte al Sinagogii Mari din Bucureşti. În 1933, când se căsătorea cu Leonora, Valentin Saxone deţinea funcţia de preşedinte al secţiei administrative a Comunităţii Evreilor din Bucureşti şi pe cea de vicepreşedinte al Uniunii Sinagogilor şi Templelor din capitală, a căror autonomie funcţională o obţinuse datorită abilităţilor sale de avocat şi de om politic liberal. Ca membru al Lojii francmasonice “Unirea”, aflată sub obedienţa organizaţiei internaţionale “Grand Orient de France”, cu sediul la Paris, îl urma, şi pe această linie, pe tatăl său, fost membru al francmasoneriei, devotat ideilor de solidaritate umană, de generozitate şi bunătate pe care le propagă doctrina. După cum subliniază fiica memorialistului în Postfaţă, Valentin Saxone a rămas până târziu fidel principiilor de frăţietate ale masoneriei, la bătrâneţe activând în cadrul Lojei Masonice “Hashahar” din Israel, care funcţiona în limba română.
Jurnalul publicat acum, la peste o sută de ani de la naşterea autorului, ne descoperă nu numai un autor dotat cu un condei scânteietor, ci şi un viguros apărător al democraţiei, ce denunţă derapajele acesteia, într-o perioadă de ascensiune a ideilor fasciste. După 1933, când Adolf Hitler a preluat puterea în Germania, inaugurând o serie de crime împotriva evreilor şi adversarilor politici, Valentin Saxone devine un publicist activ, ce condamnă excesele antisemite. În 1935 scrie, de pildă, articole de atitudine în Cuvântul liber, o publicaţie ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte. Articole precum cele intitulate Bestii cu chip de om în secolul XX şi Abisinia şi Germania enunţă pericolele ce urmau să se abată asupra ţărilor mici şi indivizilor, ca urmare a ecloziunii ideilor rasiste şi xenofobe, ridicate la nivelul politicii de stat. Publicistul va continua să colaboreze la Adevărul şi Jurnalul de dimineaţă, bucurându-se de aprecierile lui Tudor Teodorescu-Branişte. Cum rinocerizarea societăţii era un fenomen din ce în ce mai evident, publicistul va deveni el însuşi o victimă a exceselor rasiale. După 6 septembrie 1940, Valentin Saxone e împiedicat să mai profeseze avocatura, odată cu venirea la putere a guvernului legionar condus de Horia Sima, urmat de dictatura mareşalului Ion Antonescu, instaurată la 21 ianuarie 1941. La sfârşitul războiului, Valentin Saxone devenise unul din cei mai activi publicişti democraţi. Cu aproximativ două luni înaintea evenimentelor de la 23 august 1944, pe care jurnalul de faţă le prezintă dintr-un unghi inedit, cotidianul Viaţa, condus în perioada războiului de Liviu Rebreanu, este preluat de liberalul Petre Ghiaţă. Prietenul şi tovarăşul său de idei, Valentin Saxone, începe să publice aici sub pseudonimul Valeriu Stancu. Printre colaboratorii de acum ai cotidianului se numără Victor Eftimiu, C. Congopol, Ion Totu, Victor Ionescu şi alţii. Împreună cu Petre Ghiaţă şi alţi prieteni, vor fonda în 1944 Partidul Popular Ţărănesc. Formaţiunea politică nou înfiinţată îşi va da adeziunea la platforma, dominată deja de comunişti, a noului guvern format sub conducerea generalului Rădescu. De asemenea, Valentin Saxone va fonda, la 20 septembrie 1944, cenaclul democrat, politic, social denumit “Ideea”, o structură menită să contribuie la apropierea “între populaţia creştină şi evreiască a ţării pe planul intereselor ei superioare”. Actul de fondare a fost semnat, alături de Valentin Saxone, de profesorul universitar Petre Ghiaţă, ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, avocatul dr. Mayer Raizel. Aderau la această nobilă iniţiativă personalităţi din domeniul universitar (Anton Dimitriu, Eugen Herovanu, Traian Săvulescu, Alexandru Rosetti, G.Călinescu, D.I.Suchianu), avocaţi, ziarişti, figuri reprezentative precum părintele Gala Galaction, Ion Vinea, şef-rabinul Alexandru Şafran, patriarhul Nicodim, I.Peltz, Isaia Răcăciuni, Aristide Blank şi mulţi alţii. După o activitate fructuoasă de combatere a antisemitismului, în 1947 partidul comunist, ce preluase frâiele puterii şi anihilase orice opoziţie politică, va interzice şi Cenaclul "Ideea“. Cursul evenimentelor avea să fie sesizat de lucidul autor al Speranţelor în întuneric încă din 1946, când Partidul Popular Românesc (înfiinţat de Valentin Saxone şi Petre Ghiaţă) avea să participe la alegeri, masiv fraudate, prin mijloace oneroase ce îşi dovedesc deplina eficienţă şi în zilele de azi. După abdicarea regelui Mihai, Partidul Popular Românesc, de orientare democrată şi monarhistă, se va autodizolva. Pentru Petre Ghiaţă şi prietenul său, ce refuză cu demnitate să colaboreze cu noile autorităţi comuniste, începea un lung drum al calvarului. La 20 aprilie 1948, Valentin Saxone este exclus, din nou, din cadrul Colegiului Avocaţilor, ca urmare a atitudinii sale anticomuniste şi a unor delaţiuni pe care le redactase unul din musafirii casei. În acea perioadă va fi silit să trăiască din expediente, cum ar fi cea de administrator al unui imobil bucureştean. Nu va fi reintegrat în corpul avocaţilor decât în 23 iulie 1958, când va fi obligat să dea un examen. La 10 august 1959, va urma cea de-a treia întrerupere a activităţii sale profesionale, fiind “arestat de organele de securitate ale regimului comunist, sub învinuirea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Memoriile sunt centrate mai ales pe acest eveniment dramatic al existenţei şi redau detalii edificatoare despre diversele etape ale farsei procesului, ca şi despre cele ale existenţei carcerale. Jurnalul de închisoare al lui Valentin Saxone constituie o demascare făţişă a unui univers totalitar, surprins în mecanismele utopiei sale absurde, inumane, de o abjecţie pe care doar fascismul o poate concura. Scrise de autor în libertate, după ce va emigra în Ţara Sfântă, memoriile sunt un gest polemic, determinate “de afirmaţia naivă şi necunoscătoare a realităţilor din partea scriitorului francez comunist Louis Aragon, care pretindea că în cazul unui regim comunist în Franţa nu s-ar fi putut întâmpla samavolnicii judiciare, cum a fost condamnarea pronunţată în Uniunea Sovietică împotriva scriitorilor evrei Siniavski şi Danieli.
Numai cine nu a trecut prin acest regim şi cine nu a simţit pe propria piele caracterul justiţiei comuniste putea face o asemenea naivă afirmaţie.”
Confesiunile lui Valentin Saxone ne descoperă, încă o dată, resursele nebănuite pe care le are fiinţa umană de a-şi regăsi fratele de suferinţă, prin lepădare de egoism, prin renunţarea la excesele raţiunii. În faţa brutalităţii şi neomeniei sistemului penitenciar regăsirea solidarităţii umane se dovedeşte posibilă. Liberalul Valentin Saxone şi fostul legionar Şerban Milcoveanu ajung să fraternizeze în bezna celulelor, în ciuda fostelor sentimente antisemite ale celui din urmă. Fortul numărul 13 de la Jilava, unde va fi încarcerat, se dovedeşte o bolgie funestă în care mai pâlpâie totuşi flacăra unei speranţe ce refuză să se lase strivită de mecanismele oarbe ale terorii. În acest loc, în care cruzimea şi oribilul depăşesc limitele suportabilităţii umane, rezistenţa la rău e totuşi posibilă. În cazul lui Valentin Saxone opoziţia e posibilă printr-o demnitate inflexibilă, ce refuză să se lase îngenuncheată, el apelând nu numai la utilizarea argumentelor de drept (pe care condamnatul le stăpâneşte magistral) – şi care se dovedesc în strategia de supravieţuire puţin eficiente –, ci şi la forme extreme de rezistenţă, cum ar fi greva foamei, pe care o declară pentru a-şi recăpăta bastonul, confiscat de zbiri în ciuda faptului că deţinutul avea o invaliditate a piciorului. Tăria de caracter a lui Valentin Saxone devine proverbială printre deţinuţi, unii, cum ar fi prietenul său Petre Ghiaţă, cedând în faţa bătăilor crunte şi recunoscându-şi în dosarele de anchetă vini imaginare. “Am meditat amarnic – scrie memorialistul – asupra tăriei de caracter a omului politic care – cu orice risc nu are voie să se abată de la adevăr. Dar, se vede că <
Rememorarea prin scris a infernului închisorii devine pentru Valentin Saxone un prilej de meditaţie asupra naturii umane, de observare atentă a relaţiilor interumane din acest spaţiu al suferinţei, care modifică şi deformează hidos unele caractere. În ce-l priveşte pe autor, el face eforturi de a-şi păstra umanitatea în condiţiile recluziunii, ale mecanismului strivitor al represiunii, uzând de diverse strategii. E edificator pentru profilul moral al memorialistului faptul că el nu îşi părăseşte postura de ins civilizat nici în condiţiile abrutizante ale celulei. Se arată, de pildă, curtenitor cu femeile-gardieni, pe care le salută ceremonios prin ridicarea bonetei de puşcăriaş şi înclinarea respectuoasă a capului. Valentin Saxone se dovedeşte un ochi extrem de atent în observarea comportamentului uman în faţa bestialităţii şi a brutalităţii supraveghetorilor, evaluând limitele degradării umane în condiţiile recluziunii penitenciare fără orgoliu, cu o clemenţă izvorâtă din milă şi din cunoaşterea profundă a mecanismelor psihicului. Ca şi cei mai mulţi dintre tovarăşii de celulă, autorul luptă cu energie pentru a înlătura primejdiile sterilităţii spirituale, ale vegetării animalice. În etapa de relativă relaxare a condiţiilor din Fortul Jilava (în perioada de după moartea lui Stalin, cu destinderea internaţională susţinută de Hruşciov sub formula “coexistenţei paşnice”), deţinuţii asistă entuziaşti la veritabile conferinţe ştiinţifice: “În grelele ceasuri ale detenţiei am avut şansa să fiu <
Streinu fusese condamnat la şapte ani închisoare şi confiscarea averii. În acelaşi proces au fost judecaţi actriţa Marieta Sadova de la Teatrul Naţional şi scriitorul Păstorel Teodoreanu, bine cunoscut ca epigramist. Catrenele lui Păstorel circulau în epocă spre delectarea oamenilor de spirit. Marieta Sadova, revenită de la Paris, adusese la Bucureşti un volum al lui Cioran, scriitor român din exil, pe care i l-a dat lui Vladimir Streinu. După ce l-a citit, Streinu l-a transmis lui Păstorel Teodoreanu, care l-a dat mai departe, trecând, din mână în mână, pare-mi-se pe la şapte persoane. Toţi au fost condamnaţi la aceeaşi pedeapsă.”
Una din formele de regăsire a libertăţii se manifestă, în perioada ultimă a detenţiei, prin înfiinţarea unei orchestre de jazz, pe care Valentin Saxone o dirijează. Un tânăr tovarăş de celulă, fost securist, imită cu gura sunetele banjoului, iar alţi trei deţinuţi bat toba pe dosul castroanelor în care li se servea mâncarea. Orchestra interpretează şlagăre la modă sau improvizează noi melodii, spre deliciul lui Vladimir Streinu, care apreciază talentul dirijorului, poreclindu-l, în glumă, Mantovani. Avocatul e un suflet sensibil, ce se dovedeşte, prin cele câteva poezii pe care le conservă în spaţiul jurnalului, un poet autentic. Una din creaţiile lirice salvate din bezna carcerelor de la Jilava îl surprinde în postura celui care priveşte cu aviditate, prin fereastra celulei, miracolul vieţii de afară, succesiunea anotimpurilor. Revenirea rândunicilor din ţările îndepărtate dau deţinutului, în capitolul Viaţa de ocnaş la Jilava, prilejul creionării unor mici bijuterii lirice de genul:“Primăvara-n soare scaldă/Muguri roşii de cais;/Cerului, cu mâna-i caldă,/Colivia i-a deschis./Vezi, de-aceea-n astă seară/Pe la cuiburile vechi,/S-au întors sub streşini iară/Rândunelile perechi./Luna cată trist la mine/Tremură pe cer o stea./Inimă! Tu ştii mai bine,/Nu e primăvara mea./Primăveri şi veri de-a rândul/Borangicul şi l-au tors/Dar la cuibul meu cu gândul/Doar tristeţea s-a întors”.
Experienţa carcerală, cu analiza diverselor ipostaze ale individului aflat în situaţii limită, e descrisă cu o sobrietate exemplară, mărturia lui Valentin Saxone ferindu-se de literaturizare, deşi tentaţiile nu lipsesc, după cum am văzut inclusiv din transcrierea unor poeme create în celulă. Volumul intitulat Speranţe în întuneric e încadrabil în aşa numita literatură de detenţie, menită să conserve documente, mărturii, amintiri ale ororilor spaţiului carceral. Paginile de autentică tensiune spirituală semnate de Valentin Saxone ne descoperă nu atât un scriitor, cât o mare conştiinţă, un caracter ce denunţă energic o lume a ororii, a unui sistem impus prin desfiinţarea libertăţilor individuale şi colective, în care justiţia e o umilă servitoare aflată la cheremul politrucilor comunişti.
În lungul şir al jurnalelor de detenţie, recent apărute, al mărturisirilor despre o epocă şi despre mediul carceral străbătut, memoriile lui Valentin Saxone rămân un document cutremurător. Trebuie omagiat gestul fiicei sale, Liana Saxone-Horodi, care a îngrijit, cu filială devoţiune şi competenţă, textul recent apărut, adăugând ediţiei un corpus de documente edificatoare. În secţiunea de Anexe a volumului au fost cuprinse scrisori, fotografii şi note ce ridică valoarea cărţii, precum şi fragmente din amintirile lui Constantin Hărăşescu, autor ce a făcut parte din acelaşi lot de deţinuţi de la Jilava. Nu în ultimul rând trebuie amintite schiţele de portret semnate de poeţii Shaul Carmel şi Solo Har-Herescu, care l-au cunoscut pe autor în perioada petrecută la Tel-Aviv, în care acesta îşi redacta amintirile. Speranţe în întuneric sunt o dramatică mărturie despre grelele încercări prin care a trecut un intelectual evreu, în diverse etape de nebunie istorică ale ţării, ce au culminat cu ororile epocii comuniste. Pentru naivii şi eventualii inconştienţi care mai continuă să vadă în comunism o invenţie a “conspiraţiei sioniste”, lectura cărţii le va permite să-l însoţească în bolgiile fortului Jilava pe evreul Valentin Saxone, una din numeroasele victime ale dictaturii comuniste, prieten şi tovarăş de celulă cu personalităţi ale politicii, culturii şi economiei româneşti, ce s-au ilustrat cu strălucire în epoca interbelică.
luni, 9 iunie 2008
O antologie Solo Juster
Scriind acum câţiva ani despre poezia lui Solo Juster afirmam că acesta „este unul din cei mai serioşi poeţi de limbă română din Israel”. Ulterior, aprofundând creaţia scriitorului strămutat în Ţara Sfântă, am constatat că aprecierea mea era cel puţin limitativă, dacă nu şi injustă. În spiritul adevărului, ar fi fost mai corect să afirm că Solo Juster e unul din cei mai serioşi poeţi actuali, din poezia de expresie românească, de aici şi de pretutindeni. Indiferent că îl plasăm între poeţi ce scriu înafara graniţelor ţării de origine, poetul Solo Juster rămâne un poet de primă mână, în ciuda discreţiei cu care se manifestă. Poetul israelian de limbă română s-a născut la Bucureşti în 1922.Ca şi alţi evrei, a cunoscut pe propria piele isteria şi cinismul unei istorii care a bulversat secolul XX. Destinul a făcut să supravieţuiască regimului lagărelor de muncă obligatorie din perioada războiului. După 1945 va locui la la Constanţa, lucrând ca simplu muncitor cu braţele în port. A debutat cu poezii în revista Viaţa Românească în 1948. Între 1951-1952, ca şi alţi tineri fascinaţi de literatură va fi student la celebra Şcoala de literatură "Mihail Eminescu" din Bucureşti, o instituţie proletcultistă din care au ieşit tot atâţia scriitori câţi au intrat. Va scrie o perioadă reportaje în revistele şi ziarele vremii, cu entuziasmul obligatoriu şi convenţional al epocii. În 1956, va fi trimis în China, Coreea şi Vietnam, pentru o serie de reportaje. La întoarcerea din aceste ţări asiatice îşi dă demisia de la Narodnaia Rumânia, cum se numea redacţia publicaţiilor pentru străinătate, renunţând la calitatea de membru al partidului comunist. Om de stânga, poetul traversează o gravă criză de conştiinţă, constatând prăpastia enormă dintre propaganda comunistă şi realitatea dură din jur.Va urma pentru poet o perioadă foarte dificilă din punct de vedere social. Va lucra ca simplu muncitor într-o fabrică pentru a-şi câştiga existenţa. Exasperat de noul statut social, de atmosfera din ţară, va alege în 1960 să plece în Israel, însoţit de devotata sa consoartă, prozatoarea Mariana Juster, şi de fetiţa cuplului. Nu o va duce pe roze nici în noua sa patrie, fiind silit să lucreze în domenii străine de domeniul inefabil al poeziei, ca funcţionar la poştă, la bancă şi ca optician independent. În 1966 va înfiinţa "Lumea Magazin", o publicaţie al cărei redactor-şef devine. În redacţie mai lucrau Sorin Cunea ( ca secretar de redacţie) iar printre colaboratori se numără Arnold Velureanu, Harry Ber (din Canada ), Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu şi alţii. Revista a apărut doar 18 săptămâni, toate publicaţiile de limbă română funcţionând în condiţii dificile, susţinute mai mult de entuziasmul redactorilor. În 1985, împreună cu soţia sa, va înfiinţa un cenaclul literar de limbă română "Punct", editând şi o publicaţie bianuală cu acelaşi nume. Printre scriitori ce frecventează cenaclul şi publică în originala publicaţie se numără Iosef Eugen Campus, Shaul Carmel, Luiza Carol, Andrei Fischof, Maria Găitan-Mozes, Moscu Eyal, Mioara Iarki-Leon, Solo Har, A. Strihan, Gina Sebastian, Zoltan Terner, Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Moşe Maur, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Z.B.C, Nicu Palty, Vladimir Eşanu şi Dr. Elias. Sunt prezenţi în paginile revistei şi scriitori din străinătate, dintre care îi amintim pe Mira Iosif (din Belgia ), Ştefan Iureş, regretata Eveline Fonea, poetul Radu Cârneci, părintele Ioan Chirilă (în ipostază de poet), Monica Săvulescu şi alţii.
A publicat, dacă nu mă înşel, peste o duzină de volume de poezie. Mai ales cu volumul Lacrima interioară se impune printr-o identitate inconfundabilă, conturată în timp cu fiecare din volumele editate, cele mai multe, în condiţii tipografice modeste. Apărut în 1998 la Institutul European, volumul readuce în spaţiul românesc un poet ce va fi recunoscut pentru calitatea sa prin acordarea unui premiu la importantul Festival Internaţional de poezie "Lucian Blaga", care este la ora de faţă cel mai important din Europa de Est. Poemele lui Solo Juster îşi extrag substanţa din avatarurile vieţii contemporane, ca depoziţii lirice ale unui fiu al veacului, pentru care lumea înseamnă nu numai o dramatică confruntare, ci şi un miracol, tulburător prin simplitatea sa enigmatică. Poetul a deprins temeinic lecţia simplităţii, evidentă mai ales în noua antologie pe care poetul şi-o alcătuieşte, Poeme (Tel-Aviv, 2007), apărută în regie proprie. Prevăzută cu o prefaţă de poeta Luiza Carol, cartea conţine şi o selecţie din traducerile efectuate de-a lungul timpului de poet, printre cei traduşi figurând spirite afine precum Edgar Lee Master sau Umberto Saba. Volumul e structurat în două mari secţiuni, intitulate "Poeme de dragoste" şi "Alte poeme". Antologia ne redescoperă un poet cu o sensibilitate modernă, apropiat ca structură de poeţi ai cotidianului umil, cum ar fi Victor Felea. Lirica poetului de la Tel-Aviv e simplă şi profundă, cu o retorică despuiată de podoabe şi cu o economie de mijloace stilistice. Solo Juster privilegiază "adevărul despuiat / de zorzoanele cuvântului", chiar dacă banalul şi umilul îşi arată chipul hidos ("rânjeşte urât ca naiba"). Decantată îndelung, acest lirism al simplităţii nu e lipsit de substanţă şi profunzime. Poemele sunt concepute adeseori ca transcrieri ale unui jurnal intim, dând adeseori impresia, falsă, de refuz al elaborării artistice.Un autoportret dezvăluie nu numai natura psihologică a poetului, ci şi un crez artistic ce refuză poza romantică a poetului inspirat, grandios şi lacrimogen, în favoarea unei măşti a umilităţii şi a unei elementare onestităţi: " Nu-ţi plac poemele mele / cuvintele-s prea grele / clopoţeii de plumb n-au răsunet / de zurgălăi // aşa e / nu am har / să albesc negrul din lume // nu sunt ceea ce / se cheamă / un poet mare"(Zurgălăi). Aceste rânduri nu se voiesc un portret al lui Solo Juster, ci doar o schiţă menită să semnaleze iubitorilor de poezie prezenţa unei personalităţi ignorate, ale cărui poeme trebuie citite cu inima. Căci Solo Juster e o sensibilitate autentică în toate manifestările sale, emoţionante prin mesajul lor uman, tulburător şi complex.
A publicat, dacă nu mă înşel, peste o duzină de volume de poezie. Mai ales cu volumul Lacrima interioară se impune printr-o identitate inconfundabilă, conturată în timp cu fiecare din volumele editate, cele mai multe, în condiţii tipografice modeste. Apărut în 1998 la Institutul European, volumul readuce în spaţiul românesc un poet ce va fi recunoscut pentru calitatea sa prin acordarea unui premiu la importantul Festival Internaţional de poezie "Lucian Blaga", care este la ora de faţă cel mai important din Europa de Est. Poemele lui Solo Juster îşi extrag substanţa din avatarurile vieţii contemporane, ca depoziţii lirice ale unui fiu al veacului, pentru care lumea înseamnă nu numai o dramatică confruntare, ci şi un miracol, tulburător prin simplitatea sa enigmatică. Poetul a deprins temeinic lecţia simplităţii, evidentă mai ales în noua antologie pe care poetul şi-o alcătuieşte, Poeme (Tel-Aviv, 2007), apărută în regie proprie. Prevăzută cu o prefaţă de poeta Luiza Carol, cartea conţine şi o selecţie din traducerile efectuate de-a lungul timpului de poet, printre cei traduşi figurând spirite afine precum Edgar Lee Master sau Umberto Saba. Volumul e structurat în două mari secţiuni, intitulate "Poeme de dragoste" şi "Alte poeme". Antologia ne redescoperă un poet cu o sensibilitate modernă, apropiat ca structură de poeţi ai cotidianului umil, cum ar fi Victor Felea. Lirica poetului de la Tel-Aviv e simplă şi profundă, cu o retorică despuiată de podoabe şi cu o economie de mijloace stilistice. Solo Juster privilegiază "adevărul despuiat / de zorzoanele cuvântului", chiar dacă banalul şi umilul îşi arată chipul hidos ("rânjeşte urât ca naiba"). Decantată îndelung, acest lirism al simplităţii nu e lipsit de substanţă şi profunzime. Poemele sunt concepute adeseori ca transcrieri ale unui jurnal intim, dând adeseori impresia, falsă, de refuz al elaborării artistice.Un autoportret dezvăluie nu numai natura psihologică a poetului, ci şi un crez artistic ce refuză poza romantică a poetului inspirat, grandios şi lacrimogen, în favoarea unei măşti a umilităţii şi a unei elementare onestităţi: " Nu-ţi plac poemele mele / cuvintele-s prea grele / clopoţeii de plumb n-au răsunet / de zurgălăi // aşa e / nu am har / să albesc negrul din lume // nu sunt ceea ce / se cheamă / un poet mare"(Zurgălăi). Aceste rânduri nu se voiesc un portret al lui Solo Juster, ci doar o schiţă menită să semnaleze iubitorilor de poezie prezenţa unei personalităţi ignorate, ale cărui poeme trebuie citite cu inima. Căci Solo Juster e o sensibilitate autentică în toate manifestările sale, emoţionante prin mesajul lor uman, tulburător şi complex.
Tabletele Sonjei D.Simon
Numele Sonjei D. Simon, eseistă născută la 19 aprilie 1950, la Cluj-Napoca, e cunoscut la noi mai ales datorită volumului Ţie, apărut în 2004 la Editura Clusium. Absolventă a Facultăţii de Construcţii din Cluj, autoarea a emigrat în Israel, continuând să rămână fidelă culturii în care s-a format. Publică frecvent, mai ales în revistele de limbă română din Ţara Sfântă, un gen de eseuri mai puţin convenţionale.
Tot o carte ieşită din comun e şi recentul volum intitulat Mâine a fost astăzi, publicat la aceeaşi editură clujeană în 2007. E greu să încadrezi într-o formulă genul proxim al acestor bucăţi cuprinse în proaspătul volum apărut. Unele par să se apropie mai mult de proză decât de eseu, alte secvenţe par să fie confesiuni mai mult sau mai puţin mascate. Alte fragmente se apropie de reflecţia moralistă sau chiar de meditaţia filozofică. Câte un pic din toate astea se regăsesc în aceste tablete ale unui autor inteligent şi cultivat. Autoarei originare din Cluj nu-i lipseşte nici gustul marcat pentru anecdotă, Sonja D.Simon pigmentându-şi tabletele cu detalii picante sau mici, savuroase bancuri culese din folclorul evreiesc sau din cel universal. Fără prejudecăţi, autoarea nu ezită să se alimenteze din surse din cele mai variate, cum ar fi Internetul, atât de hulit de snobii de ultimă oră. Prin urmare, cartea Sonjei D. Simon nu-şi refuză nici unul din materialele care ar putea da viaţă scrisului, tabletele dând impresia de mic bazar oriental, în care găseşti de toate, câte puţin. Reflexia inteligentă, meditaţia gravă se învecinează aici cu amănunte anecdotice, transcrise în cel mai neaoş limbaj, cules parcă din mahalale Clujului.
Autoarea nu are prejudecăţi, e mereu pregătită să judece cu un ochi proaspăt câteva din maladiile şi problemele epocii contemporane. Poate că termenul de judecată nici nu e foarte potrivit pentru a numi reflecţiile autoarei, ce-şi refuză mereu unghiul de vedere al unui moralist încruntat şi inclement. Cu toate acestea autoarea are judecăţi morale foarte acide când e pusă în postura să denunţe derapajele civilizaţiei. Să dăm o singură mostră, edificatoare pentru modul de a proceda al autoarei. Într-o tabletă intitulată Legile, autoarea meditează asupra raporturilor dintre individul cu pretenţii elitare (aşa-zisul deştept) şi masa indistinctă a oamenilor (turma). Tableta nu îşi refuză totuşi unele concluzii moralizatoare, formulate cu fermitate: „Dacă vrei cu tot dinadinsul să fii original, să înaintezi împotriva şuvoiului, să areţi lumii întregi că tu eşti diferit, nu înseamnă neapărat să-i calci în picioare...
Călcând regulile elementare de convieţuire dintre oameni, stabilite de generaţii, şi impunându-ţi propriile ambiţii egoiste, nu faci altceva decât să-ţi atragi ura oamenilor, iar mai apoi, când se va revărsa împotriva ta, nu vei şti pe unde să scoţi cămaşa. Fiecare faptă îşi are consecinţele ei (efectul fluturelui)...”
Sintetice, aceste finaluri ale micilor eseuri concentrează reguli de bun simţ, fiind formulate parcă pentru uzul unui interlocutor mai tânăr, ca în cazul primei sale cărţi, Ţie (2004). Altădată, scriitoarea israeliană apelează la un citat dintr-un autor celebru sau extrage o învăţătură din textele sfinte. E şi cazul unei bucăţi intitulate Dan, în care scriitoarea radiografiază cazul unui medic ce semnează pactul (faustic) cu Diavolul, al celui care se lasă definitiv înrobit de puterea banului. S-ar părea că autoarea pleacă de la un caz particular, cunoscut direct, dar concluzia vizează nu atât o persoană, cât un principiu general, formulat de citatul extras din Oscar Wilde: „Omul este un animal raţional care întotdeauna îşi pierde cumpătul atunci când este chemat să acţioneze în concordanţă cu principiile raţiunii.”
Toate eseurile neconvenţionale cuprinse în volumul Mâine a fost azi sunt dominate de nevoia de adevăr nefardat, de înţelegere şi explicare raţională a unor obsesii ale autoarei, dar şi ale lumii moderne în general. Poluarea, degradarea morală, teama, singurătatea, arta, moartea sunt doar câteva din temele care provoacă imaginaţia scriitoarei. Să remarcăm că autoarea scrie, în ciuda faptului că trăieşte departe de ţara natală, într-o limbă română bogată, atentă la nuanţe. Lucidă, lipsită de iluzii, scriitoarea are gustul paradoxului, al formulării originale. Noua carte a Sonjei D. Szimon reconfirmă vocaţia unui intelectual autentic, pentru care scrisul constituie nu numai o metodă de interogaţie asupra problemelor lumii moderne, ci şi asupra propriilor opţiuni morale sau artistice.
Tot o carte ieşită din comun e şi recentul volum intitulat Mâine a fost astăzi, publicat la aceeaşi editură clujeană în 2007. E greu să încadrezi într-o formulă genul proxim al acestor bucăţi cuprinse în proaspătul volum apărut. Unele par să se apropie mai mult de proză decât de eseu, alte secvenţe par să fie confesiuni mai mult sau mai puţin mascate. Alte fragmente se apropie de reflecţia moralistă sau chiar de meditaţia filozofică. Câte un pic din toate astea se regăsesc în aceste tablete ale unui autor inteligent şi cultivat. Autoarei originare din Cluj nu-i lipseşte nici gustul marcat pentru anecdotă, Sonja D.Simon pigmentându-şi tabletele cu detalii picante sau mici, savuroase bancuri culese din folclorul evreiesc sau din cel universal. Fără prejudecăţi, autoarea nu ezită să se alimenteze din surse din cele mai variate, cum ar fi Internetul, atât de hulit de snobii de ultimă oră. Prin urmare, cartea Sonjei D. Simon nu-şi refuză nici unul din materialele care ar putea da viaţă scrisului, tabletele dând impresia de mic bazar oriental, în care găseşti de toate, câte puţin. Reflexia inteligentă, meditaţia gravă se învecinează aici cu amănunte anecdotice, transcrise în cel mai neaoş limbaj, cules parcă din mahalale Clujului.
Autoarea nu are prejudecăţi, e mereu pregătită să judece cu un ochi proaspăt câteva din maladiile şi problemele epocii contemporane. Poate că termenul de judecată nici nu e foarte potrivit pentru a numi reflecţiile autoarei, ce-şi refuză mereu unghiul de vedere al unui moralist încruntat şi inclement. Cu toate acestea autoarea are judecăţi morale foarte acide când e pusă în postura să denunţe derapajele civilizaţiei. Să dăm o singură mostră, edificatoare pentru modul de a proceda al autoarei. Într-o tabletă intitulată Legile, autoarea meditează asupra raporturilor dintre individul cu pretenţii elitare (aşa-zisul deştept) şi masa indistinctă a oamenilor (turma). Tableta nu îşi refuză totuşi unele concluzii moralizatoare, formulate cu fermitate: „Dacă vrei cu tot dinadinsul să fii original, să înaintezi împotriva şuvoiului, să areţi lumii întregi că tu eşti diferit, nu înseamnă neapărat să-i calci în picioare...
Călcând regulile elementare de convieţuire dintre oameni, stabilite de generaţii, şi impunându-ţi propriile ambiţii egoiste, nu faci altceva decât să-ţi atragi ura oamenilor, iar mai apoi, când se va revărsa împotriva ta, nu vei şti pe unde să scoţi cămaşa. Fiecare faptă îşi are consecinţele ei (efectul fluturelui)...”
Sintetice, aceste finaluri ale micilor eseuri concentrează reguli de bun simţ, fiind formulate parcă pentru uzul unui interlocutor mai tânăr, ca în cazul primei sale cărţi, Ţie (2004). Altădată, scriitoarea israeliană apelează la un citat dintr-un autor celebru sau extrage o învăţătură din textele sfinte. E şi cazul unei bucăţi intitulate Dan, în care scriitoarea radiografiază cazul unui medic ce semnează pactul (faustic) cu Diavolul, al celui care se lasă definitiv înrobit de puterea banului. S-ar părea că autoarea pleacă de la un caz particular, cunoscut direct, dar concluzia vizează nu atât o persoană, cât un principiu general, formulat de citatul extras din Oscar Wilde: „Omul este un animal raţional care întotdeauna îşi pierde cumpătul atunci când este chemat să acţioneze în concordanţă cu principiile raţiunii.”
Toate eseurile neconvenţionale cuprinse în volumul Mâine a fost azi sunt dominate de nevoia de adevăr nefardat, de înţelegere şi explicare raţională a unor obsesii ale autoarei, dar şi ale lumii moderne în general. Poluarea, degradarea morală, teama, singurătatea, arta, moartea sunt doar câteva din temele care provoacă imaginaţia scriitoarei. Să remarcăm că autoarea scrie, în ciuda faptului că trăieşte departe de ţara natală, într-o limbă română bogată, atentă la nuanţe. Lucidă, lipsită de iluzii, scriitoarea are gustul paradoxului, al formulării originale. Noua carte a Sonjei D. Szimon reconfirmă vocaţia unui intelectual autentic, pentru care scrisul constituie nu numai o metodă de interogaţie asupra problemelor lumii moderne, ci şi asupra propriilor opţiuni morale sau artistice.
luni, 2 iunie 2008
Popas în poezie
Popas în poezie
La Tel-Aviv, unde Solo Har trăieşte din 1968, a apărut un elegant volum de versuri al poetului, intitulat Popas (2008).Cartea e prevăzută cu o copertă de Baruh Elron şi sugestivele ilustraţii semnate de Vlad Strihan. Poetul israelian este originar din România, fiind născut pe plaiuri moldave, la Roman, în 1928. S-a specializat în ţara de baştină în domeniul studiilor sociale, iar în Israel va funcţiona, între 1972-1994, ca director-adjunct al Muzeului teatrului israelian de la Tel-Aviv. Din 1994 devine director al prestigioasei instituţii, poetul îmbinând armonios activitatea profesională cu cea de scriitor. De-a lungul unei activităţi prodigioase, Solo Har va publica şaisprezece volume de versuri, editate în Ţara Sfântă sau în patria natală.
Volumele Privire din afară şi Nemărginita rotire, ambele apărute la edituri bucureştene, vor atrage atenţia asupra unui poet autentic, ce va fi încununat cu Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional "Lucian Blaga". Câteva din cărţile sale vor fi traduse în ebraică, bucurându-se de apreciere, dovadă stând şi premiile cu care creaţia lui Solo Har a fost recunoscută în Israel. Dintre aceste premii amintim Premiul "Sion", acordat de Asociaţia Scriitorilor Israelieni de limba română (1996), Premiul "Sara şi H. Ianculovici"(1994) şi Premiul "Iacob Gropper"(1999). Sunt recunoaşteri ale creaţiei unui poet care a continuat să scrie poezii în limba română, limba în care s-a format ca intelectual. Spre deosebire de ţările din zonă, Israelul este singura democraţie autentică, cultivând, alături de limba oficială, un curcubeu de limbi. Spre lauda sa, statul evreu înţelege să nu sufoce memoria culturală a acestor poeţi originari din România sau din alte zone ale globului pământesc. Din ce în ce mai bătrâni, din ce în ce mai puţini puţini, aceşti scriitori continuă să editeze reviste şi publicaţii în limba română, cele mai cunoscute fiind "Minimum" (revista condusă de Al. Mirodan), "Izvoare" (revista Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limba română) şi "Punct", cea din urmă fiind alcătuită de Solo şi Mariana Juster. Din păcate, deşi după 1990 am asistat la o masivă recuperare a creatorilor din exil, scriitorii evrei de limbă română au fost neglijaţi, din motive obscure, inexplicabile pentru mine.
Solo Har este unul din cei mai distinşi membri ai acestei comunităţi de scriitori din Israel, manifestându-se cu fineţe şi cu o discreţie ce e caracteristică şi omului, pe care am avut bucuria să îl cunosc în scurta sa trecere prin Cluj. Poetul a avut lăudabila iniţiativă de a alcătui două volume de interviuri, intitulate Generaţia de sacrificiu şi Generaţia confruntărilor. Sunt convorbiri cu principalii reprezentanţi ai evreilor originari din România, constituind un preţios corpus documentar, util pentru orice cercetător interesat de relaţiile culturale româno-israeliene.
Autorul Popasului este prin definiţie un reflexiv, un spirit obişnuit să treacă totul prin sita unei lucidităţi ce lasă puţin spaţiu de manevră sentimentalismului sau gândurilor nesupravegheate. De aceea, multe dintre textele sale lirice sunt de alcătuite din versuri cu o încărcătură aforistică, rezultat al unor intense decantări. Nici un gând nesupravegheat nu îi scapă poetului, nici o notaţie prea directă nu pătrunde în pagina imaculată. Poetul este un cerebral, un spirit geometric obişnuit să opereze cu abstracţii. Realitatea concretă apare întotdeauna prelucrată, Solo Har procedând similar unor pictori moderni cum ar fi Mondrian sau Klee. Iată, de pildă, poemul intitulat Despărţire, edificator pentru modalitatea poetului de a reduce întregul la câteva fragmente geometrice, nu fără anumite trimiteri livreşti:
“Am împărţit zâmbetul în pătrăţele / Privirea am îndreptat-o către linii drepte,/ Doar mânile le-am lăsat libere./ La capătul drumului mi s-a recomandat / FAUST şi ne-am despărţit.” Chiar şi autoportretul pe care şi-l schiţează este alcătuit din elemente ce definesc gustul său pentru geometrizare, pentru o rostire esenţializată, lipsită de elemente superflue: „Sunt linia devenită cerc / Sunt formă de materie în trecere, / Sunt existenţă alcătuită din puncte / Sunt o certă incertitudine respirând”(Autodefinire).
Poetul procedează metodic, "filtrând trăirile în lumina razelor” conştiinţei spre a cita un vers emblematic al volumului. Altfel spus, după cum au remarcat aproape toţi comentatorii săi, Solo Har scrie o „poezie de extracţie filosofică”, pentru a prelua expresia sintetică a criticului Andrei Strihan. Viaţa însăşi e receptată de poet ca o serie de combinaţii mai mult sau mai puţin logice, asemenea unui joc grav, dar supus unor legi, care pot fi şi cele ale unui hazard capricios: „ Voi vă jucaţi cu mine, / Eu zic că mă joc cu voi / Fiecare ne credem învingători, / Chiar dacă dincolo şi peste noi / Nu suntem, nu putem fi, nu vom fi. / Acceptând jocul ne abandonăm, / fiecare într-un fel, ca o răsturnare / De zaruri, oricum, ca-n orice joc, / Puţin, câte puţin, paiaţe şugubeţe.”(Jocul). Acest joc, al vieţii şi al morţii, are o singură certitudine, cea a morţii atotputernice, a sfârşitului prefigurat în poemul Circuit:„Nu depind de mine / De când am aflat că moartea, / Când va fi, cum va fi / În orice caz nu neagră / Poate albă, uniformă, prelungă / A mea va fi.”
Punctată de mici note ironice sau autoironice, poezia gravă, concentrată până la sicitate aforistică, ne descoperă în Solo Har un scriitor care îşi merită numele cu adevărat. Poetul are indiscutabil har, dar şi un mod propriu, discret, de a interpreta lumea şi misterele ei, de a privi viaţa şi moartea. Privirea sa calmă nu lasă să se întrevadă spaimele în faţa sfârşitului inexorabil al oricărei fiinţe umane. Căci poetul are înţelepciunea de a vedea mereu faţa dublă a lucrurilor şi fenomenelor, cu partea lor de lumină şi umbră. Viaţa şi moartea sunt deopotrivă un „popas”, un scurt răgaz în raport cu o eternitate pe care poezia nu o numeşte direct, dar o sugerează şi o face posibilă.
La Tel-Aviv, unde Solo Har trăieşte din 1968, a apărut un elegant volum de versuri al poetului, intitulat Popas (2008).Cartea e prevăzută cu o copertă de Baruh Elron şi sugestivele ilustraţii semnate de Vlad Strihan. Poetul israelian este originar din România, fiind născut pe plaiuri moldave, la Roman, în 1928. S-a specializat în ţara de baştină în domeniul studiilor sociale, iar în Israel va funcţiona, între 1972-1994, ca director-adjunct al Muzeului teatrului israelian de la Tel-Aviv. Din 1994 devine director al prestigioasei instituţii, poetul îmbinând armonios activitatea profesională cu cea de scriitor. De-a lungul unei activităţi prodigioase, Solo Har va publica şaisprezece volume de versuri, editate în Ţara Sfântă sau în patria natală.
Volumele Privire din afară şi Nemărginita rotire, ambele apărute la edituri bucureştene, vor atrage atenţia asupra unui poet autentic, ce va fi încununat cu Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional "Lucian Blaga". Câteva din cărţile sale vor fi traduse în ebraică, bucurându-se de apreciere, dovadă stând şi premiile cu care creaţia lui Solo Har a fost recunoscută în Israel. Dintre aceste premii amintim Premiul "Sion", acordat de Asociaţia Scriitorilor Israelieni de limba română (1996), Premiul "Sara şi H. Ianculovici"(1994) şi Premiul "Iacob Gropper"(1999). Sunt recunoaşteri ale creaţiei unui poet care a continuat să scrie poezii în limba română, limba în care s-a format ca intelectual. Spre deosebire de ţările din zonă, Israelul este singura democraţie autentică, cultivând, alături de limba oficială, un curcubeu de limbi. Spre lauda sa, statul evreu înţelege să nu sufoce memoria culturală a acestor poeţi originari din România sau din alte zone ale globului pământesc. Din ce în ce mai bătrâni, din ce în ce mai puţini puţini, aceşti scriitori continuă să editeze reviste şi publicaţii în limba română, cele mai cunoscute fiind "Minimum" (revista condusă de Al. Mirodan), "Izvoare" (revista Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limba română) şi "Punct", cea din urmă fiind alcătuită de Solo şi Mariana Juster. Din păcate, deşi după 1990 am asistat la o masivă recuperare a creatorilor din exil, scriitorii evrei de limbă română au fost neglijaţi, din motive obscure, inexplicabile pentru mine.
Solo Har este unul din cei mai distinşi membri ai acestei comunităţi de scriitori din Israel, manifestându-se cu fineţe şi cu o discreţie ce e caracteristică şi omului, pe care am avut bucuria să îl cunosc în scurta sa trecere prin Cluj. Poetul a avut lăudabila iniţiativă de a alcătui două volume de interviuri, intitulate Generaţia de sacrificiu şi Generaţia confruntărilor. Sunt convorbiri cu principalii reprezentanţi ai evreilor originari din România, constituind un preţios corpus documentar, util pentru orice cercetător interesat de relaţiile culturale româno-israeliene.
Autorul Popasului este prin definiţie un reflexiv, un spirit obişnuit să treacă totul prin sita unei lucidităţi ce lasă puţin spaţiu de manevră sentimentalismului sau gândurilor nesupravegheate. De aceea, multe dintre textele sale lirice sunt de alcătuite din versuri cu o încărcătură aforistică, rezultat al unor intense decantări. Nici un gând nesupravegheat nu îi scapă poetului, nici o notaţie prea directă nu pătrunde în pagina imaculată. Poetul este un cerebral, un spirit geometric obişnuit să opereze cu abstracţii. Realitatea concretă apare întotdeauna prelucrată, Solo Har procedând similar unor pictori moderni cum ar fi Mondrian sau Klee. Iată, de pildă, poemul intitulat Despărţire, edificator pentru modalitatea poetului de a reduce întregul la câteva fragmente geometrice, nu fără anumite trimiteri livreşti:
“Am împărţit zâmbetul în pătrăţele / Privirea am îndreptat-o către linii drepte,/ Doar mânile le-am lăsat libere./ La capătul drumului mi s-a recomandat / FAUST şi ne-am despărţit.” Chiar şi autoportretul pe care şi-l schiţează este alcătuit din elemente ce definesc gustul său pentru geometrizare, pentru o rostire esenţializată, lipsită de elemente superflue: „Sunt linia devenită cerc / Sunt formă de materie în trecere, / Sunt existenţă alcătuită din puncte / Sunt o certă incertitudine respirând”(Autodefinire).
Poetul procedează metodic, "filtrând trăirile în lumina razelor” conştiinţei spre a cita un vers emblematic al volumului. Altfel spus, după cum au remarcat aproape toţi comentatorii săi, Solo Har scrie o „poezie de extracţie filosofică”, pentru a prelua expresia sintetică a criticului Andrei Strihan. Viaţa însăşi e receptată de poet ca o serie de combinaţii mai mult sau mai puţin logice, asemenea unui joc grav, dar supus unor legi, care pot fi şi cele ale unui hazard capricios: „ Voi vă jucaţi cu mine, / Eu zic că mă joc cu voi / Fiecare ne credem învingători, / Chiar dacă dincolo şi peste noi / Nu suntem, nu putem fi, nu vom fi. / Acceptând jocul ne abandonăm, / fiecare într-un fel, ca o răsturnare / De zaruri, oricum, ca-n orice joc, / Puţin, câte puţin, paiaţe şugubeţe.”(Jocul). Acest joc, al vieţii şi al morţii, are o singură certitudine, cea a morţii atotputernice, a sfârşitului prefigurat în poemul Circuit:„Nu depind de mine / De când am aflat că moartea, / Când va fi, cum va fi / În orice caz nu neagră / Poate albă, uniformă, prelungă / A mea va fi.”
Punctată de mici note ironice sau autoironice, poezia gravă, concentrată până la sicitate aforistică, ne descoperă în Solo Har un scriitor care îşi merită numele cu adevărat. Poetul are indiscutabil har, dar şi un mod propriu, discret, de a interpreta lumea şi misterele ei, de a privi viaţa şi moartea. Privirea sa calmă nu lasă să se întrevadă spaimele în faţa sfârşitului inexorabil al oricărei fiinţe umane. Căci poetul are înţelepciunea de a vedea mereu faţa dublă a lucrurilor şi fenomenelor, cu partea lor de lumină şi umbră. Viaţa şi moartea sunt deopotrivă un „popas”, un scurt răgaz în raport cu o eternitate pe care poezia nu o numeşte direct, dar o sugerează şi o face posibilă.
Un poet solitar: Dumitru Cerna
Autor al unei impresionante, masive teze de doctorat, intitulată Panait Cerna. Biografia unui destin, Dumitru Bobină, a devenit cunoscut în literatura actuală sub pseudonimul Dumitru Cerna. Poetul s-a remarcat prin eleganţa liricii sale, de un rafinament necăutat, prin nota originală, inconfundabilă. A publicat câteva volume de poezie la edituri prestigioase, cărţile sale fiind bine primite de critica literară. Unul din volumele sale, Poeme dobrogene, evocă spaţiul geografic şi spiritual în care s-a format Panait Cerna. Câţiva ani, poetul şi autorul tezei amintite a condus o prestigioasă revistă de cultură şi artă, Grai, care a realizat câteva numere monografice, remarcabile, cum ar fi cel dedicat lui Ioan Alexadru. A publicat eseuri şi articole de critică literară în mai multe reviste de cultură, dovedind o bună informare precum şi o eleganţă particulară a expresiei. În ultimii ani, a publicat numeroase articole dedicate vieţii şi operei lui Panait Cerna, mai ales în revista clujeană Cetatea culturală, mici studii ce dovedesc pasiunea pentru cercetarea unui autor intrat, din păcate, într-un con de umbră al istoriei literare.
Poetul şi eseistul Dumitru Cerna a preluat acest pseudonim din veneraţia pe care o poartă atât locurilor sale de baştină cât mai ales amintirii poetului Panait Cerna. A editat acum câţiva ani un studiu al lui Panait Cerna, Eminescu şi Faust (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001), cu o prefaţă de Petru Poantă, prin acest gest încercând să aducă în actualitate activitatea literară a unui poet înzestrat, al cărui sfârşit tragic, prematur, a încheiat o carieră ce se anunţa strălucită.
Lucrarea de doctorat a lui Dumitru Cerna constituie indiscutabil cea mai valoroasă cercetare de până acum, dedicată poetului Panait Cerna. Biografia sa este reconstituită cu minuţie, pe baza a numeroase documente culese din arhive, multe dintre ele fiind inedite. Dumitru Cerna a recuperat din paginile unor reviste uitate, adeseori ignorate de cercetătorii de dinaintea sa, contribuţia lui Panait Cerna la o literatură care trăia sub influenţa eminescianismului. De altfel, una din cele mai consistente capitole se intitulează “Epigonismul eminescian”.Comentariile sale aplicate la poezia lui Panait Cerna sunt fine şi nuanţate, dovedind o certă înzestrare critică. Remarcăm aici câteva din capitolele cele mai elaborate: “1897. Adevăratul debut în revistă. Începutul activităţii literare”, “Poezie şi revoltă”, “Panait Cerna, critic şi teoretician literar”, “Poezii necunoscute sau necuprinse în volum” etc. Masivă, bine documentată, remarcabilă prin vasta documentare relativă la biografia tragică a lui Panait Cerna dar şi prin analizele aplicate pe text, lucrarea Panait Cerna. Biografia unui destin trebuie salutată ca o consistentă lucrare ştiinţifică.
Dacă amintim de valoroasa cercetare a poetului Dumitru Cerna o facem şi pentru a sublinia parcursul intelectual al unui poet cu o biografie spectaculoasă. Scriitorul Dumitru Cerna s-a bucurat de o existenţă ieşită din comun, practicând tot soiul de profesii umile şi umilitoare, într-o epocă, cea a dictaturii comuniste, ce a strivit nu puţine personalităţi. Cu cerbicia tipică unui om al pietroasei Dobroge, Dumitru Cerna a ieşit întărit din perioada dictaturii, lansându-se într-o carieră profesională dificilă şi în aparenţă puţin propice scrisului, cea de funcţionar. Tocmai în această perioadă, scriitorul va da adevărata măsură a talentului său. De altfel, poetul îşi asumă poza autoironică, ceremonioasă a acestei posturi, care-l particularizează, în ciuda unor apropieri posibile de masca aristocratică a unui Radu Stanca, după cum remarca Petru Poantă: "sunt primul poet funcţionar din oraş / urc îmbrâncit ierarhii troleibuze / îmi car destinul şi diplomatul trufaş / îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze".
Născut în 1955, în comuna Cerna, din judeţul Tulcea, poetul-funcţionar e licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca. Este autor a mai multor volume de versuri - Cireşe amare (1993), Poeme translucide (1996), Sceptic de rezervă (1997), Pasărea Ibis şi Agresorul (1998), Poeme dobrogene (1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Între două pustiuri (2001), Dumicatul de pelin (2003), Magdala (2005), Fiul (2006). A realizat mai multe antologii de poezie contemporană şi a îngrijit şi prefaţat volumul Meglenoromânii din Cerna. Ieri si azi al Dumitrei Petrică, rod al precupărilor sale de recuperare a unei memorii istorice privitoare la ramura sudică a neamului nostru. Poetul însuşi are o ascendenţă meglenoromână, numeroase din poemele sale conservând cuvinte din acest dialect. De altfel, Dumitru Cerna este prin excelenţă o sensibilitate solară, un sudic vibrând cu toate fibrele fiinţei la chemările astrului diurn. Unul din volumele emblematice pentru lirica sa este, după cum aminteam la începutul acestor rânduri, Poeme dobrogene, o carte invadată de miresmele acestui spaţiu sudic. Cu toate acestea, structural Dumitru Cerna este un solitar, cu oroare faţă de grupările literare, refugiindu-se într-o singurătate luminoasă, sentiment ce poate fi detectat şi în volumele ulterioare: "Scriu poezie şi nu ştiu mai nimic / despre mine / dar câtă lumină îmi scaldă / sfioasa / părelnica-mi solitudine"(Fiul).
Geografia sa mitică nu rămâne cantonată la spaţiul originar al Dobrogei natale, dar acesta constituie toposul cel mai consistent, revenind obsesiv în mai toate volumele poetului. Imaginea provinciei sudice e readusă în culorile vii ale unei prodigioase memorii afective, chiar dacă intersectată de motivul livresc, romantic, al unei balade germane: "cerul albastru şi Dunărea albastră / adolescenţa - muşcată roşie-n fereastră // caise verzi în ocale de chihlimbar / şi sâni mişcători respirând sub priviri de barbar // Lorelei râde roş cu pistrui de la jar / pe faleze pescăruşi din iubire-arăsar / se înserează peste şapte coline / adolescenţa se clatină-n goale tulpine / Lorelei tace gri în priviri nuferi stinşi / anii noştri sunt într-o singură vară cuprinşi // alb-mov liliacul se reazimă-n sară / tristeţi misogine aburi în tine presară // Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă / funiginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă // au aţipit toate şi vara şi luna / adolescenţa din ceruri îţi face cu mâna"(Lorelei).
Spaţiul compensator al Dobrogei este văzut cu ochiul unui estet, al unui rafinat atras de culorile şi de parfumurile unui univers auster, reconstruit sub semnul rememorării. Poezia devine aici un ritual al reîntoarcerii, al celebrării unui spaţiu dominat de figurile tutelare ale părinţilor, dar şi de motivele emblematice ale nucului, busuiocului şi cărării: "Doamne, m-am întors de unde-am plecat. / Nucul şi el frământat-fulgerat, / Faţa poemului arsă de soare, / Morminte făr' de busuioc şi cărarea din sat."
Motivele tradiţionale sunt prelucrate în spiritul unei modernităţi solitare, nesupusă vreunui model sau mode poetice. În toate manifestările sale, Dumitru Cerna rămâne un solitar, chiar dacă scriitorul nu e lipsit de simţul solidarităţii cu breasla şi semenii. Rafinatul său estetism e nu numai semnul unei opţiuni artistice, ci şi expansiunea lirică a unei orgolioase, singulare interiorităţi.
Poetul şi eseistul Dumitru Cerna a preluat acest pseudonim din veneraţia pe care o poartă atât locurilor sale de baştină cât mai ales amintirii poetului Panait Cerna. A editat acum câţiva ani un studiu al lui Panait Cerna, Eminescu şi Faust (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001), cu o prefaţă de Petru Poantă, prin acest gest încercând să aducă în actualitate activitatea literară a unui poet înzestrat, al cărui sfârşit tragic, prematur, a încheiat o carieră ce se anunţa strălucită.
Lucrarea de doctorat a lui Dumitru Cerna constituie indiscutabil cea mai valoroasă cercetare de până acum, dedicată poetului Panait Cerna. Biografia sa este reconstituită cu minuţie, pe baza a numeroase documente culese din arhive, multe dintre ele fiind inedite. Dumitru Cerna a recuperat din paginile unor reviste uitate, adeseori ignorate de cercetătorii de dinaintea sa, contribuţia lui Panait Cerna la o literatură care trăia sub influenţa eminescianismului. De altfel, una din cele mai consistente capitole se intitulează “Epigonismul eminescian”.Comentariile sale aplicate la poezia lui Panait Cerna sunt fine şi nuanţate, dovedind o certă înzestrare critică. Remarcăm aici câteva din capitolele cele mai elaborate: “1897. Adevăratul debut în revistă. Începutul activităţii literare”, “Poezie şi revoltă”, “Panait Cerna, critic şi teoretician literar”, “Poezii necunoscute sau necuprinse în volum” etc. Masivă, bine documentată, remarcabilă prin vasta documentare relativă la biografia tragică a lui Panait Cerna dar şi prin analizele aplicate pe text, lucrarea Panait Cerna. Biografia unui destin trebuie salutată ca o consistentă lucrare ştiinţifică.
Dacă amintim de valoroasa cercetare a poetului Dumitru Cerna o facem şi pentru a sublinia parcursul intelectual al unui poet cu o biografie spectaculoasă. Scriitorul Dumitru Cerna s-a bucurat de o existenţă ieşită din comun, practicând tot soiul de profesii umile şi umilitoare, într-o epocă, cea a dictaturii comuniste, ce a strivit nu puţine personalităţi. Cu cerbicia tipică unui om al pietroasei Dobroge, Dumitru Cerna a ieşit întărit din perioada dictaturii, lansându-se într-o carieră profesională dificilă şi în aparenţă puţin propice scrisului, cea de funcţionar. Tocmai în această perioadă, scriitorul va da adevărata măsură a talentului său. De altfel, poetul îşi asumă poza autoironică, ceremonioasă a acestei posturi, care-l particularizează, în ciuda unor apropieri posibile de masca aristocratică a unui Radu Stanca, după cum remarca Petru Poantă: "sunt primul poet funcţionar din oraş / urc îmbrâncit ierarhii troleibuze / îmi car destinul şi diplomatul trufaş / îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze".
Născut în 1955, în comuna Cerna, din judeţul Tulcea, poetul-funcţionar e licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca. Este autor a mai multor volume de versuri - Cireşe amare (1993), Poeme translucide (1996), Sceptic de rezervă (1997), Pasărea Ibis şi Agresorul (1998), Poeme dobrogene (1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Între două pustiuri (2001), Dumicatul de pelin (2003), Magdala (2005), Fiul (2006). A realizat mai multe antologii de poezie contemporană şi a îngrijit şi prefaţat volumul Meglenoromânii din Cerna. Ieri si azi al Dumitrei Petrică, rod al precupărilor sale de recuperare a unei memorii istorice privitoare la ramura sudică a neamului nostru. Poetul însuşi are o ascendenţă meglenoromână, numeroase din poemele sale conservând cuvinte din acest dialect. De altfel, Dumitru Cerna este prin excelenţă o sensibilitate solară, un sudic vibrând cu toate fibrele fiinţei la chemările astrului diurn. Unul din volumele emblematice pentru lirica sa este, după cum aminteam la începutul acestor rânduri, Poeme dobrogene, o carte invadată de miresmele acestui spaţiu sudic. Cu toate acestea, structural Dumitru Cerna este un solitar, cu oroare faţă de grupările literare, refugiindu-se într-o singurătate luminoasă, sentiment ce poate fi detectat şi în volumele ulterioare: "Scriu poezie şi nu ştiu mai nimic / despre mine / dar câtă lumină îmi scaldă / sfioasa / părelnica-mi solitudine"(Fiul).
Geografia sa mitică nu rămâne cantonată la spaţiul originar al Dobrogei natale, dar acesta constituie toposul cel mai consistent, revenind obsesiv în mai toate volumele poetului. Imaginea provinciei sudice e readusă în culorile vii ale unei prodigioase memorii afective, chiar dacă intersectată de motivul livresc, romantic, al unei balade germane: "cerul albastru şi Dunărea albastră / adolescenţa - muşcată roşie-n fereastră // caise verzi în ocale de chihlimbar / şi sâni mişcători respirând sub priviri de barbar // Lorelei râde roş cu pistrui de la jar / pe faleze pescăruşi din iubire-arăsar / se înserează peste şapte coline / adolescenţa se clatină-n goale tulpine / Lorelei tace gri în priviri nuferi stinşi / anii noştri sunt într-o singură vară cuprinşi // alb-mov liliacul se reazimă-n sară / tristeţi misogine aburi în tine presară // Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă / funiginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă // au aţipit toate şi vara şi luna / adolescenţa din ceruri îţi face cu mâna"(Lorelei).
Spaţiul compensator al Dobrogei este văzut cu ochiul unui estet, al unui rafinat atras de culorile şi de parfumurile unui univers auster, reconstruit sub semnul rememorării. Poezia devine aici un ritual al reîntoarcerii, al celebrării unui spaţiu dominat de figurile tutelare ale părinţilor, dar şi de motivele emblematice ale nucului, busuiocului şi cărării: "Doamne, m-am întors de unde-am plecat. / Nucul şi el frământat-fulgerat, / Faţa poemului arsă de soare, / Morminte făr' de busuioc şi cărarea din sat."
Motivele tradiţionale sunt prelucrate în spiritul unei modernităţi solitare, nesupusă vreunui model sau mode poetice. În toate manifestările sale, Dumitru Cerna rămâne un solitar, chiar dacă scriitorul nu e lipsit de simţul solidarităţii cu breasla şi semenii. Rafinatul său estetism e nu numai semnul unei opţiuni artistice, ci şi expansiunea lirică a unei orgolioase, singulare interiorităţi.
sâmbătă, 24 mai 2008
Profesorul Crişan Mircioiu
La vârsta când alţii nu îşi mai găsesc ochelarii de pe nas, profesorul Crişan Mircioiu este de o surprinzătoare vitalitate. Nu cred să existe un eveniment cultural cât de cât important la care Crişan Mircioiu să nu fie prezent. Nu cred că profesorul nonagenar să fi scăpat vreun concert sau vreo lansare de carte bună din ultimii ani. Prezent mai peste tot, Crişan Mircioiu e departe de a se mulţumi cu postura unui spectator pasiv sau a unui ins somnolent. La anii săi, Profesorul ţine şi acum conferinţe, prezintă cărţi şi expoziţii, publică articole şi cărţi. Uluitoarea vitalitate se îngemănează la profesorul clujean cu o vioiciune intelectuală de invidiat. În toate împrejurările, venerabilul profesor emite judecăţi proprii, originale, bazate pe o vastă cultură, de veritabil enciclopedist, pe o curiozitate fără astâmpăr. Dacă unii dintre noi, seduşi de opiul televiziunii sau de drogul manelelor, refuză să mai cumpere sau să citească vreo carte, profesorul se dovedeşte, şi la această vârstă, un cititor atent şi pasionat. Aş povesti aici un mic amănunt, anecdotic, dar extrem de grăitor pentru profilul moral şi intelectual al acestui om de aleasă nobleţe spirituală. Acum un an şi ceva, l-am întâlnit pe domnul Mircioiu la lansările de carte din cadrul Festivalului "Eterna epigramă". Adaug, în paranteză, că Domnia sa este el însuşi nu numai amator de epigrame, ci şi autor de spumoase catrene satirice. Îşi achiziţionase câteva cărţi, iar în criză de mărunţiş mi-a solicitat o mică sumă pentru a-şi mai cumpăra o antologie din scrierile lui Cincinat Pavelescu, ultimul exemplar de pe tarabă. Am constatat, peste puţină vreme, că profesorul parcursese deja volumele cumpărate. Şi mai uimit am fost să văd că profesorul nu a uitat să facă un drum special până în biroul Primăriei, unde lucrez, pentru a-mi înapoia infima sumă cu care am avut onoarea să-l împrumut. Şi de care eu uitasem cu desăvârşire...
Neîndoielnic, ursitoarele au fost generoase cu acest strălucit reprezentant al medicinii clujene. O explicaţie a vitalităţii sale poate să fie şi faptul că deşi profesorul e originar de la Câmpina, unde s-a născut în 1913, familia ilustrului chirurg îşi are originile în zona Braşovului. Strămoşii săi au fost ciobani, ce străbăteau în transhumanţa lor mii de kilometri, departe de casă, luptîndu-se cu capriciile vremii, cu vrăşmăşia oamenilor sau cu fiarele sălbatice. De la aceştia pare să fi moştenit savantul caracterul său puternic şi demn, de om viguros şi răzbătător, care nu se lasă biruit cu uşurinţă.
Indiscutabil, profesorul Crişan Mircioiu este una din marile personalităţi ale şcolii medicale clujene. A fost un chirurg faimos, ce s-a format în mediul academic clujean, dominat, cândva, de staturile mitologice ale lui Iuliu Haţieganu sau Victor Papilian. Ca şi aceştia, a înţeles să fie mai mult decât un simplu medic sau un bun mânuitor al bisturiului. Toată viaţa sa a fost un excelent dascăl, rămânând mereu apropiat de tinerele generaţii. E una din posibilele explicaţii ale tinereţii sale spirituale.
De-a lungul unei vieţi dedicate ştiinţei medicale şi semenilor, a publicat numeroase lucrări de strictă specialitate, dar şi câteva cărţi dedicate unor spirite cu care are indiscutabile afinităţi: Albert Schweitzer (1983), Omagiu Iuliu Haţieganu (1985), Omagiu Victor Papilian (1988), Onisifor Ghibu la a 20-a aniversare a Universităţii Daciei Superioare (2001), Theodore Billroth şi chirurgia (2002). Dintre aceştia, mai apropiat îi este, desigur, Onisifor Ghibu, căruia i-a fost ginere şi a cărui operă, cenzurată, pusă, mulţi ani, sub obroc în perioada dictaturii, a fost restituită datorită eforturilor şi pasiunii de discipol a lui Crişan Mircioiu.
La cei 95 de ani ai săi, profesorul Crişan Mircioiu este un mit viu şi o personalitate inconfundabilă a urbei noastre. Ne uimeşte mereu prin modestie, prin simplitatea sa, necăutată, atât de rară într-o lume a vanităţii şi a orgoliilor deşănţate. Ilustrul nostru concetăţean ne încântă prin generozitatea şi căldura umană a caracterului său, cu atât mai mult cu cât trăim, de o vreme, într-o lume dominată de goana după bani şi bunuri materiale. Prietenos şi fratern în toate manifestările sale, profesorul trăieşte, asemenea vechilor greci, cu sentimentul agorei, al apartenenţei la o mare familie. Patriot, fără excese naţionaliste, Crişan Mircioiu e un om ieşit din comun, exemplar în toate manifestările sale, de savant, de dascăl, de om al cetăţii, de prieten mai mare şi mai înţelept. Fiecare întâlnire cu acest om este o binecuvântare a existenţei şi o certitudine că miracolele sunt încă posibile în lumea noastră. La mulţi ani, iubite domnule Profesor!
La vârsta când alţii nu îşi mai găsesc ochelarii de pe nas, profesorul Crişan Mircioiu este de o surprinzătoare vitalitate. Nu cred să existe un eveniment cultural cât de cât important la care Crişan Mircioiu să nu fie prezent. Nu cred că profesorul nonagenar să fi scăpat vreun concert sau vreo lansare de carte bună din ultimii ani. Prezent mai peste tot, Crişan Mircioiu e departe de a se mulţumi cu postura unui spectator pasiv sau a unui ins somnolent. La anii săi, Profesorul ţine şi acum conferinţe, prezintă cărţi şi expoziţii, publică articole şi cărţi. Uluitoarea vitalitate se îngemănează la profesorul clujean cu o vioiciune intelectuală de invidiat. În toate împrejurările, venerabilul profesor emite judecăţi proprii, originale, bazate pe o vastă cultură, de veritabil enciclopedist, pe o curiozitate fără astâmpăr. Dacă unii dintre noi, seduşi de opiul televiziunii sau de drogul manelelor, refuză să mai cumpere sau să citească vreo carte, profesorul se dovedeşte, şi la această vârstă, un cititor atent şi pasionat. Aş povesti aici un mic amănunt, anecdotic, dar extrem de grăitor pentru profilul moral şi intelectual al acestui om de aleasă nobleţe spirituală. Acum un an şi ceva, l-am întâlnit pe domnul Mircioiu la lansările de carte din cadrul Festivalului "Eterna epigramă". Adaug, în paranteză, că Domnia sa este el însuşi nu numai amator de epigrame, ci şi autor de spumoase catrene satirice. Îşi achiziţionase câteva cărţi, iar în criză de mărunţiş mi-a solicitat o mică sumă pentru a-şi mai cumpăra o antologie din scrierile lui Cincinat Pavelescu, ultimul exemplar de pe tarabă. Am constatat, peste puţină vreme, că profesorul parcursese deja volumele cumpărate. Şi mai uimit am fost să văd că profesorul nu a uitat să facă un drum special până în biroul Primăriei, unde lucrez, pentru a-mi înapoia infima sumă cu care am avut onoarea să-l împrumut. Şi de care eu uitasem cu desăvârşire...
Neîndoielnic, ursitoarele au fost generoase cu acest strălucit reprezentant al medicinii clujene. O explicaţie a vitalităţii sale poate să fie şi faptul că deşi profesorul e originar de la Câmpina, unde s-a născut în 1913, familia ilustrului chirurg îşi are originile în zona Braşovului. Strămoşii săi au fost ciobani, ce străbăteau în transhumanţa lor mii de kilometri, departe de casă, luptîndu-se cu capriciile vremii, cu vrăşmăşia oamenilor sau cu fiarele sălbatice. De la aceştia pare să fi moştenit savantul caracterul său puternic şi demn, de om viguros şi răzbătător, care nu se lasă biruit cu uşurinţă.
Indiscutabil, profesorul Crişan Mircioiu este una din marile personalităţi ale şcolii medicale clujene. A fost un chirurg faimos, ce s-a format în mediul academic clujean, dominat, cândva, de staturile mitologice ale lui Iuliu Haţieganu sau Victor Papilian. Ca şi aceştia, a înţeles să fie mai mult decât un simplu medic sau un bun mânuitor al bisturiului. Toată viaţa sa a fost un excelent dascăl, rămânând mereu apropiat de tinerele generaţii. E una din posibilele explicaţii ale tinereţii sale spirituale.
De-a lungul unei vieţi dedicate ştiinţei medicale şi semenilor, a publicat numeroase lucrări de strictă specialitate, dar şi câteva cărţi dedicate unor spirite cu care are indiscutabile afinităţi: Albert Schweitzer (1983), Omagiu Iuliu Haţieganu (1985), Omagiu Victor Papilian (1988), Onisifor Ghibu la a 20-a aniversare a Universităţii Daciei Superioare (2001), Theodore Billroth şi chirurgia (2002). Dintre aceştia, mai apropiat îi este, desigur, Onisifor Ghibu, căruia i-a fost ginere şi a cărui operă, cenzurată, pusă, mulţi ani, sub obroc în perioada dictaturii, a fost restituită datorită eforturilor şi pasiunii de discipol a lui Crişan Mircioiu.
La cei 95 de ani ai săi, profesorul Crişan Mircioiu este un mit viu şi o personalitate inconfundabilă a urbei noastre. Ne uimeşte mereu prin modestie, prin simplitatea sa, necăutată, atât de rară într-o lume a vanităţii şi a orgoliilor deşănţate. Ilustrul nostru concetăţean ne încântă prin generozitatea şi căldura umană a caracterului său, cu atât mai mult cu cât trăim, de o vreme, într-o lume dominată de goana după bani şi bunuri materiale. Prietenos şi fratern în toate manifestările sale, profesorul trăieşte, asemenea vechilor greci, cu sentimentul agorei, al apartenenţei la o mare familie. Patriot, fără excese naţionaliste, Crişan Mircioiu e un om ieşit din comun, exemplar în toate manifestările sale, de savant, de dascăl, de om al cetăţii, de prieten mai mare şi mai înţelept. Fiecare întâlnire cu acest om este o binecuvântare a existenţei şi o certitudine că miracolele sunt încă posibile în lumea noastră. La mulţi ani, iubite domnule Profesor!
Un poet sentimental -Iulius Iancu
Un poet sentimental – Iulius Iancu
Unul din cei mai interesanţi scriitori de limbă română din Israel, doctorul Iulius Iancu este autorul unei cărţi unice, o fabuloasă monografie sentimentală a unei străzi din Bacăul natal: Noi, copiii străzii Leca. Publicată la Editura Minimum din Tel Aviv, cele trei volume masive ale cărţii poartă câte un subtitlu edificator: Bacău, târgul amintirilor. 1920 -1944 (1999), Un om, un drum, o epocă (2001), Bacăul de odinioară. În Haifa, pe Carmel (2003).
Volumele s-au bucurat de o bună receptare şi în ţara de baştină a autorului, născut în oraşul lui Bacovia, în 1920, în modesta casă a unui croitor. Doctorul Iulius Iancu şi-a petrecut copilăria pe o stradă acum dispărută, dar intrată definitiv în mitologia culturii. După şcoala primară, devine din 1930 elev la Liceul “Ferdinand I”, unde se bucură de simpatia directorului Gh. Gavrilescu, profesorul său de latină şi greacă, evocat cu multă căldură. Va absolvi cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1949, specializându-se în radiologie. Emigrează în Israel în 1963, practicând acolo aceeaşi profesie la spitalul din Afula. Urmează cursuri de specializare în domeniul radiologiei pediatrice la Londra, iar din 1977 i se încredinţează coordonarea serviciului de radiologie al Kupat Holimului din Haifa şi Halil. Se pensionează în 1986, dar continuă să lucreze încă un deceniu. De-a lungul anilor a redactat numeroase articole de specialitate în publicaţii din Ţara Sfântă sau din străinătate, unele dintre ele fiind citate în manuale şi tratate clasice de medicină. Acaparat de profesia sa, va debuta ca autor abia în 1999, după îndelungi ezitări. Aflat la vârsta amintirilor, va dedica străzii şi oraşului său natal o pasionantă cronică, dintr-un unghi preponderent sentimental, ce reînvie o lume apusă, cu oamenii şi tradiţiile ei acum dispărute. Trilogia doctorului Iulius Iancu are un farmec aparte, constituind o valoroasă carte documentară, menită să conserve memoria locului natal. Alcătuită din fragmente heteroclite, înglobând materiale dintre cele mai diverse – amintiri, secvenţe de proză şi gazetărie, poezii, scrisori, desene şi fotografii, documente facsimilate etc.– trilogia reţine un segment de istorie a comunităţii evreieşti din Bacău, cu viaţa şi problemele ei cotidiene. Fresca alcătuită din bucăţi de mozaic, colorate şi pitoreşti, e un indirect document sociologic în care autorul radiografiază, cu o anume rigoare – chiar dacă fără pretenţii ştiinţifice, dar cu onestitate şi farmec al relatării – viaţa socială, economică, religioasă şi culturală a unui segment al comunităţii evreieşti din Moldova secolului trecut. Memorialistul reţine scene pitoreşti ale vieţii de zi cu zi de pe uliţa copilăriei, cu zăpezile ce ajungeau în lunile de iarnă “până la broasca uşii”, cu noroaie ce se sfârşeau abia prin aprilie, cu zăduful şi muştele verii. Se perindă prin faţa cititorului o lume pestriţă, trăind în sărăcie, dar şi în respectul tradiţiilor milenare ale comunităţii. În aceste pagini de memorialistică doctorul Iulius Iancu este el însuşi un poet discret, reluând motivul lui ubi sunt în câteva lamente intonate Pe ruinele copilăriei, poezie din care cităm doar un fragment edificator: ”Bistriţa volburoasă continuă să curgă / Adevărat, pe altă albie./ Curge de milenii şi va curge / în veşnicie / Valurile, la fel de furioase ca ieri, / Vin şi se sparg în butucii groşi / cu cioturi. / Cum totul în jur s-a schimbat! /Caut vecinii buni, prietenii, rudele. / Unde e cizmarul, croitorul, tâmplarul? / Nu văd trăsura cu cai. / Nici vânzătorul de pepene. / Nu simt pâinea neagră din brutărie!/ S-au dus! S-au dus!”
Un al patrulea volum subintitulat Generaţia la capătul drumului, apărut recent, în 2004, e considerat de autor ca ultimul episod din serialul Noi, copiii străzii Leca. Scriitorul explică aici mecanismul de veritabil bulgăre de zăpadă al memoriei, de naştere al acestei insolite saga a unei străzi părăsite, ce a constituit fundalul copilăriei şi tinereţii sale. Harnicul cronicar al străzii Leca şi colaboratorii săi îi adună pe toţi, sărmani şi bogaţi, umili sau celebri, ca într-o veritabilă corabie a lui Noe, încercând să-i salveze de la potopul uitării. Tot sub semnul recuperator al memoriei stau şi poeziile adunate în cele două volume reunite sub titlul Poeme de amurg (2007). Sunt poemele unui spirit aflat la vârsta unei senectuţi luminoase, fără convenţia înfiorărilor thanatice destul de răspândite la liricii acestei vârste. Volumul are de altfel un subtitlu enigmatic, Aştept ziua de mâine, explicat de poetul însuşi ca o “speranţă în venirea zilei de mâine, zi liniştită, de repaos sufletesc.”Avem de a face cu confesiunile calme ale unui om conştient de turpitudinile bătrâneţii, ale unei vârste dominate de melancolie, de suferinţă şi speranţă. Pentru poetul originar din oraşul tristeţii bacoviene, senectutea e un anotimp al amintirilor prin excelenţă,”al regretelor şi al satisfacţiei trecutului”. Iulius Iancu are o viziune exactă a propriului univers liric. Este un om lucid în toate manifestările sale. Preocupările sale de om aflat la vârsta când se deprinde arta de a fi bunic ne descoperă un spirit înţelept, calm şi binevoitor cu semenii şi cu sine însuşi. Este prin excelenţă o natură solară, aflată la antipodul "nervilor" bacovieni, al liricii mohorâte a acestuia. Iată poemul ce dă numele cărţii, edificator pentru întreaga creaţie a acestei perioade:
“Aştept nerăbdător ziua de Mâine, / Caldă, luminoasă, senină / Lungă fără de sfârşit / Fără nori fără furtună // Aştept ziua de Mâine. / Vreau să văd răsăritul Soarelui, / Să simt căldura pe faţă, pe corp / Să-mi stingă dorul şi tristeţea // Aştept ziua de Mâine / Să văd oameni pe stradă / Maşini trecând în grabă / Să privesc îndelung ficusul din curte.” Sunt enunţate aici deziderate ale unui spirit ce nu-şi doreşte nimic ieşit din comun. Banalitatea vieţii de zi cu zi nu-l înspăimântă deloc pe medicul aflat la senectute. Dimpotrivă, el vede în simplitatea existenţei miracolul pe care îl ignorăm cu toţii, cel puţin atunci când suntem tineri. Se bucură de lucrurile cele mai simple cu putinţă, “de lumina din fereastră”, “de aerul proaspăt din piept”, de glasul copiilor aflaţi în drum spre şcoală. Poezia din care am extras aceste mici fragmente se numeşte De Anul Nou, iar tonalitatea ei este dominantă şi în celelalte poeme. Meditează adeseori asupra meandrelor unei “vieţi trudite”, asupra cochiliei pe care valurile vieţii au purtat-o de “pe malurile Bistriţei până-n Carmel”. Nimic nu pare să întunece bucuria existenţei sale. Generos, evocă în versuri cutremurate de emoţie strada natală. În Ziua de Izkor se înduioşează de amintirea mamei sau varsă o lacrimă în memoria oamenilor “buni şi simpli, / căzuţi în lupte inutile”. Toate aceste poeme creează profilul moral al unui om ieşit din comun, a cărui înţelepciune se traduce prin poeme simple, lipsite de sofisticaţii sau de trucuri retorice. Medicul poet scrie aproape cum vorbeşte, fără grija calofiliei, atent fiind doar la adevărurile sale interioare. Fermecătoare, poemele din acest volum ne descoperă, încă o dată, un om şi un poet, simplu şi înţelept, care nu oboseşte să repete adevăruri pe care le uităm adeseori. Iulius Iancu nu se înspăimântă să rămână “naiv şi prozaic”, cum îl califică exigentul critic Iosef Eugen Campus. Medicul-poet continuă să scrie aşa cum este viaţa însăşi, adeseori naivă şi prozaică în misterul ei.
Unul din cei mai interesanţi scriitori de limbă română din Israel, doctorul Iulius Iancu este autorul unei cărţi unice, o fabuloasă monografie sentimentală a unei străzi din Bacăul natal: Noi, copiii străzii Leca. Publicată la Editura Minimum din Tel Aviv, cele trei volume masive ale cărţii poartă câte un subtitlu edificator: Bacău, târgul amintirilor. 1920 -1944 (1999), Un om, un drum, o epocă (2001), Bacăul de odinioară. În Haifa, pe Carmel (2003).
Volumele s-au bucurat de o bună receptare şi în ţara de baştină a autorului, născut în oraşul lui Bacovia, în 1920, în modesta casă a unui croitor. Doctorul Iulius Iancu şi-a petrecut copilăria pe o stradă acum dispărută, dar intrată definitiv în mitologia culturii. După şcoala primară, devine din 1930 elev la Liceul “Ferdinand I”, unde se bucură de simpatia directorului Gh. Gavrilescu, profesorul său de latină şi greacă, evocat cu multă căldură. Va absolvi cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1949, specializându-se în radiologie. Emigrează în Israel în 1963, practicând acolo aceeaşi profesie la spitalul din Afula. Urmează cursuri de specializare în domeniul radiologiei pediatrice la Londra, iar din 1977 i se încredinţează coordonarea serviciului de radiologie al Kupat Holimului din Haifa şi Halil. Se pensionează în 1986, dar continuă să lucreze încă un deceniu. De-a lungul anilor a redactat numeroase articole de specialitate în publicaţii din Ţara Sfântă sau din străinătate, unele dintre ele fiind citate în manuale şi tratate clasice de medicină. Acaparat de profesia sa, va debuta ca autor abia în 1999, după îndelungi ezitări. Aflat la vârsta amintirilor, va dedica străzii şi oraşului său natal o pasionantă cronică, dintr-un unghi preponderent sentimental, ce reînvie o lume apusă, cu oamenii şi tradiţiile ei acum dispărute. Trilogia doctorului Iulius Iancu are un farmec aparte, constituind o valoroasă carte documentară, menită să conserve memoria locului natal. Alcătuită din fragmente heteroclite, înglobând materiale dintre cele mai diverse – amintiri, secvenţe de proză şi gazetărie, poezii, scrisori, desene şi fotografii, documente facsimilate etc.– trilogia reţine un segment de istorie a comunităţii evreieşti din Bacău, cu viaţa şi problemele ei cotidiene. Fresca alcătuită din bucăţi de mozaic, colorate şi pitoreşti, e un indirect document sociologic în care autorul radiografiază, cu o anume rigoare – chiar dacă fără pretenţii ştiinţifice, dar cu onestitate şi farmec al relatării – viaţa socială, economică, religioasă şi culturală a unui segment al comunităţii evreieşti din Moldova secolului trecut. Memorialistul reţine scene pitoreşti ale vieţii de zi cu zi de pe uliţa copilăriei, cu zăpezile ce ajungeau în lunile de iarnă “până la broasca uşii”, cu noroaie ce se sfârşeau abia prin aprilie, cu zăduful şi muştele verii. Se perindă prin faţa cititorului o lume pestriţă, trăind în sărăcie, dar şi în respectul tradiţiilor milenare ale comunităţii. În aceste pagini de memorialistică doctorul Iulius Iancu este el însuşi un poet discret, reluând motivul lui ubi sunt în câteva lamente intonate Pe ruinele copilăriei, poezie din care cităm doar un fragment edificator: ”Bistriţa volburoasă continuă să curgă / Adevărat, pe altă albie./ Curge de milenii şi va curge / în veşnicie / Valurile, la fel de furioase ca ieri, / Vin şi se sparg în butucii groşi / cu cioturi. / Cum totul în jur s-a schimbat! /Caut vecinii buni, prietenii, rudele. / Unde e cizmarul, croitorul, tâmplarul? / Nu văd trăsura cu cai. / Nici vânzătorul de pepene. / Nu simt pâinea neagră din brutărie!/ S-au dus! S-au dus!”
Un al patrulea volum subintitulat Generaţia la capătul drumului, apărut recent, în 2004, e considerat de autor ca ultimul episod din serialul Noi, copiii străzii Leca. Scriitorul explică aici mecanismul de veritabil bulgăre de zăpadă al memoriei, de naştere al acestei insolite saga a unei străzi părăsite, ce a constituit fundalul copilăriei şi tinereţii sale. Harnicul cronicar al străzii Leca şi colaboratorii săi îi adună pe toţi, sărmani şi bogaţi, umili sau celebri, ca într-o veritabilă corabie a lui Noe, încercând să-i salveze de la potopul uitării. Tot sub semnul recuperator al memoriei stau şi poeziile adunate în cele două volume reunite sub titlul Poeme de amurg (2007). Sunt poemele unui spirit aflat la vârsta unei senectuţi luminoase, fără convenţia înfiorărilor thanatice destul de răspândite la liricii acestei vârste. Volumul are de altfel un subtitlu enigmatic, Aştept ziua de mâine, explicat de poetul însuşi ca o “speranţă în venirea zilei de mâine, zi liniştită, de repaos sufletesc.”Avem de a face cu confesiunile calme ale unui om conştient de turpitudinile bătrâneţii, ale unei vârste dominate de melancolie, de suferinţă şi speranţă. Pentru poetul originar din oraşul tristeţii bacoviene, senectutea e un anotimp al amintirilor prin excelenţă,”al regretelor şi al satisfacţiei trecutului”. Iulius Iancu are o viziune exactă a propriului univers liric. Este un om lucid în toate manifestările sale. Preocupările sale de om aflat la vârsta când se deprinde arta de a fi bunic ne descoperă un spirit înţelept, calm şi binevoitor cu semenii şi cu sine însuşi. Este prin excelenţă o natură solară, aflată la antipodul "nervilor" bacovieni, al liricii mohorâte a acestuia. Iată poemul ce dă numele cărţii, edificator pentru întreaga creaţie a acestei perioade:
“Aştept nerăbdător ziua de Mâine, / Caldă, luminoasă, senină / Lungă fără de sfârşit / Fără nori fără furtună // Aştept ziua de Mâine. / Vreau să văd răsăritul Soarelui, / Să simt căldura pe faţă, pe corp / Să-mi stingă dorul şi tristeţea // Aştept ziua de Mâine / Să văd oameni pe stradă / Maşini trecând în grabă / Să privesc îndelung ficusul din curte.” Sunt enunţate aici deziderate ale unui spirit ce nu-şi doreşte nimic ieşit din comun. Banalitatea vieţii de zi cu zi nu-l înspăimântă deloc pe medicul aflat la senectute. Dimpotrivă, el vede în simplitatea existenţei miracolul pe care îl ignorăm cu toţii, cel puţin atunci când suntem tineri. Se bucură de lucrurile cele mai simple cu putinţă, “de lumina din fereastră”, “de aerul proaspăt din piept”, de glasul copiilor aflaţi în drum spre şcoală. Poezia din care am extras aceste mici fragmente se numeşte De Anul Nou, iar tonalitatea ei este dominantă şi în celelalte poeme. Meditează adeseori asupra meandrelor unei “vieţi trudite”, asupra cochiliei pe care valurile vieţii au purtat-o de “pe malurile Bistriţei până-n Carmel”. Nimic nu pare să întunece bucuria existenţei sale. Generos, evocă în versuri cutremurate de emoţie strada natală. În Ziua de Izkor se înduioşează de amintirea mamei sau varsă o lacrimă în memoria oamenilor “buni şi simpli, / căzuţi în lupte inutile”. Toate aceste poeme creează profilul moral al unui om ieşit din comun, a cărui înţelepciune se traduce prin poeme simple, lipsite de sofisticaţii sau de trucuri retorice. Medicul poet scrie aproape cum vorbeşte, fără grija calofiliei, atent fiind doar la adevărurile sale interioare. Fermecătoare, poemele din acest volum ne descoperă, încă o dată, un om şi un poet, simplu şi înţelept, care nu oboseşte să repete adevăruri pe care le uităm adeseori. Iulius Iancu nu se înspăimântă să rămână “naiv şi prozaic”, cum îl califică exigentul critic Iosef Eugen Campus. Medicul-poet continuă să scrie aşa cum este viaţa însăşi, adeseori naivă şi prozaică în misterul ei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
