marți, 22 noiembrie 2011

O prozatoare şi „comorile Arielei”

Cine studiază literatura de limbă română scrisă în Ţara Sfântă nu poate să ignore numele Gettei Berhoff, o distinsă prozatoare. Din nefericire, cercetătorii literari de la noi s-au concentrat mai ales pe studierea scriitorilor români din exil, pe masiva recuperare a acestora, ignorând un imens capitol al istoriei noastre literare, cel constituit din contribuţia unor scriitori evrei, trăitori în Israel. De la plecarea lor din România, aceştia s-au manifestat în toate genurile literare, în plus contribuind la editarea unor publicaţii de limbă română, dintre care cea mai faimoasă rămâne indiscutabil Minimum, revista condusă cândva de regretatul Al. Mirodan. În ce o priveşte pe Getta Berghoff, câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, masivul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră. Este o regretabilă omisiune, ce nu scade, desigur, meritele acestei cărţi tezaur.
Născută în dulcele târg al Ieşilor, în 1935, prozatoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o admirabilă fidelitate faţă de cultura noastră, în limba română. Prozatoarea s-a afirmat mai ales prin romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), carte ce a cunoscut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la editura Minimum, condusă de dramaturgul Al. Mirodan. Nu mai puţin reuşite sunt povestirile din volumul Pe firul de aţă (2006), ce reconfirmă calităţile ei de prozator dotat cu o mare sensibilitate a observaţiei. şi generozitate artistică. Nu întâmplător, cartea a fost încununată în Israel cu prestigiosul premiu Ianculovici, ce se acordă la Haifa.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi viu, extrem de atent, după cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii sale de povestiri: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului”. Splendida ei carte demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie. Prin recentul volum Comorile Arielei, apărut recent la editura Napoca Star (Cluj-Napoca, 2011), prozatoarea se reîntoarce la genul romanesc, cel care a consacrat-o. Căci romanul Ultima ninsoare (2001) este, fără îndoială, capodopera autoarei, fiind istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi roman de de observare atentă a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Prin ultima sa carte, prevăzută cu o postfaţă a reputatului Slomo Leibovici Laiş, prozatoarea originară din România plonjează din nou în „tumultul vieţii”, în studierea „firii omeneşti”. Şi de această dată abordează mediul tensionat al Israelului, un spaţiu geografic nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă şi aici, adeseori, sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii. Romanul este în acelaşi timp o emoţionată saga a unei familii de evrei originari din România, care încearcă să se integreze în trepidanta existenţă a unei ţări care trăieşte mereu sub spectrul ameninţărilor venite din partea vecinilor săi arabi. Personajele sunt surprinse în cele mai interesante ipostaze. E suficient să dăm doar câteva exemple, edificatoare pentru universul în care trăiesc eroii Gettei Berghoff. De pildă, în „zilele războiului din Golf”, când Saddam lansa rachete Skud asupra Israelului, „mulţi muzicieni, personalităţi ale lumii muzicale, au venit din solidaritate să concerteze în ţară”, iar evreii noştri merg să-l vadă dirijând pe Zubin Mehta, care se „plimba pe stradă cu masca atârnată la gât printre oamenii care-şi petrecuseră noaptea în adăposturi”. Un personaj, Roni, retras în casă, ascultă, decepţionat de mersul evenimentelor, muzică de „Bach în interpretarea lui Nathan Milstein, a lui Heifetz, a lui Henry Szeryng, Menuhin şi Enescu. De două ori repetase discul lui Heifetz şi al lui Enescu şi declarase că cea mai bună interpretare era a lui Enescu”.
Sunt doar câteva exemple pentru a sublinia că personajele familiei Arielei, intelectuali de cele mai multe ori, nu îşi uită nici în cele mai tragice momente legăturile lor cu ţara de baştină, chiar dacă depun mai mari eforturi pentru a se integra deplin, cu trup cu suflet, în durele realităţi ale Israelului renăscut. Una din probele integrării e dată de tânăra Lea, care se întoarce la religia strămoşilor, chiar dacă familia sa nu o încurajează prea mult. De altfel, multe din paginile romanului reţin drumul pe care eroina îl parcurge pentru iniţierea sa în tainele Talmudului sau a altor scrieri religioase. Nu în ultimul rând, romanul Comorile Arielei este un original roman de dragoste între o victimă a terorismului, care îţi pierde vederea şi această tânără lipsită de prejudecăţi. Dar oricâtă putere de sinteză ar avea un cititor e foarte dificl să sintetizeze bogăţia de dramatism, de analize psihologice, de creionare a unor portrete umane extrem de reuşite, surprinse în dilemele lor existenţiale.
Alte pagini vorbesc despre eforturile evreilor de a coabita paşnic cu populaţia locală, a beduinilor. Un kibuţ încearcă să sprijine educaţia acestor păstori nomazi, dar copii famiilor care se înscriu precum şi cele două învătoare vor suferi cumplite represiuni din partea comunitţii de nomazi, care văd în acest gest o trădare, o pactizare cu „duşamnul”.
Cartea Gettei Berghoff, Comorile Arielei, aparţine unui romancier care este nu numai un rafinat mânuitor al limbii române, cu toate subtilităţile şi aromele ei specifice, ci şi un excelent cunoscător al istoriei evreilor reîntorşi în patria lor de origine, Israelul. Cartea sa e o panoramă a vieţii israeliene, cu dramatismul dar şi eroismul vieţii cotidiene a unor oameni decişi să-şi reconstruiască destinele şi ţara, în ciuda tuturor opreliştilor. Cunoscătoare desăvârşită a psihologiei omeneşti, scriitoarea îşi studiază eroii cu o pasiune proustiană, cu o remarcabilă fineţe a observaţiei. Deşi prin statul ei existenţial şi prin tematică scrisului aparţin noii sale patrii, Ţării Sfântă, Getta Berghoff poate fi revendicată şi de „patria limbii române”, de cititorii de la noi ce au plăcutul prilej de a o descoperi, cu toate harurile scrisului său.