Interviu cu poetul şi criticul literar ION CRISTOFOR
- Sunt ani buni de când, din turnul de observaţie (şi de lucru!) al Primăriei din Cluj-Napoca, în calitate de coordonator al biroului de cultură, poţi vedea, proiecta şi evalua viaţa culturală şi artistică a acestui emblematic oraş din România. Ce observă ochiul tău de specialist, acum, când zăpada nu ne mai acoperă cu iluzia ei albă, pe ecranul Anului cultural artistic clujean 2012 ?
- Observ, cu satisfacţie, că dregătorii urbei şi oamenii politici interesaţi de soarta oraşului vorbesc tot mai mult despre Clujul cultural. De altfel, anul acesta Primăria va aloca o sumă dublă faţă de anul trecut, sumă destinată activităţilor culturale ale urbei noastre. Municipiul speră, pe bună dreptate, să fie recunoscut, în 2020, drept Capitală culturală europeană. E bine când putem visa.
- Puţini ştiu, deşi mulţi ar trebui să ştie, care sunt obligaţiile şi relaţiile legale şi reale dintre primărie, consiliul local, pe de o parte, şi instituţiile de cultură şi artă, uniunile de creaţie, fundaţiile de profil, pe de altă parte. Ajută-ne să le pătrundem şi rezumă-le pentru cititorii noştri.
- Obligaţiile Primăriei şi ale Consiliului local sunt clar stipulate în Legea administraţiei locale 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Dincolo de litera legii, există însă obligaţiile de suflet şi de conştiinţă ale fiecărui funcţionar pentru oraşul nostru, obligaţii ale tuturor, indiferent în ce limbă ne rostim rugăciunile de seară. Vă asigur că există o preocupare reală a tânărului primar, Radu Moisin, de a asigura toate resursele financiare pentru ca municipiul nostru să rămână ceea ce a fost întotdeauna, o capitală culturală a Ardealului, o cetate a spiritului universitar. E, de altfel, grija tuturor consilierilor actuali, printre care mă bucur că există şi câţiva oameni de reală cultură şi erudiţie. Sunt convins că oricine va câştiga râvnita demnitate de primar al urbei la alegerile din iunie, va avea ca priorităţi cultura, învăţământul şi sănătatea. Fără aceşti piloni, Clujul ar risca să se piardă în provincialism şi uitare.
- Îmi place să cred că acest spaţiu urban, pe care îl locuim şi care ne locuieşte, are vocaţia multietnicităţii culturale (sau, dacă vrei, a multiculturalităţii) şi, neîndoielnic, ea se agregă în forme felurite, poate nu întotdeauna lipsite de tensiune. Aşa să fie ?
-Tensiuni există peste tot unde există vitalitate culturală. Într-o urbe unde nu se creează spaţiu pentru dialog, unde nu există dezbateri şi polemici, se instalează rutina şi provincialismul. Suntem un oraş multicultural, în care ne întâlnim, pe stradă sau în reviste, scriitori de limbă română şi maghiară. E una din sursele bogăţiei noastre spirituale. În ce priveşte inevitabilele tensiuni, acestea nu au coborât niciodată la Cluj sub un anumit nivel de urbanitate. E reconfortant să constat că un poet maghiar ca Molnos Lajos se bate în comisia de cultură (ce funcţionează în baza Legii 350/2005), din care fac şi eu parte, pentru ca fondurile, întotdeauna insuficiente, să fie distribuite cât mai eficient, fără a privilegia pe nimeni. De altfel, membrii amintitei comisii (Ovidiu Cîmpean, Nicoleta Niculescu, Ioan Pop, Ioan Gheorghe Vuşcan) sunt oameni devotaţi ideii de cultură, de diversitate culturală. Mă gândesc, cu regret, că unii dintre ei nu vor mai candida la viitoarele alegeri locale. Cu asemenea oameni te cerţi şi te împaci imediat, fiindcă au generozitatea de a pune binele comun înaintea intereselor de partid sau de grup.
- Nespus de utilă mi se pare o (pre)viziune a ta despre şansele care le are sau le poate avea Cluj-Napoca de a deveni, la timpul potrivit, capitală culturală europeană !
- Cluj-Napoca are şanse reale de a deveni capitală culturală europeană. Clujul este, de pe acum, o capitală culturală românească şi europeană. Atâta doar că va trebui să dovedim acest lucru şi asta nu va fi deloc uşor. Sunt multe argumente în acest sens. Clujul şi-a dovedit vocaţia europeană încă din momentul când aici lua fiinţă „Echinoxul”, o revistă ce apărea, în plină dictatură, în limbile română, maghiară şi germană. E un miracol ce se putea ivi doar la Cluj. Mi-e teamă însă ca această admirabilă revistă studenţească să nu dispară tocmai acum, când cultura de calitate e concurată de divertisment, de subcultura agresivă. Din motive care îmi scapă, incultura îşi găseşte, din păcate, susţinători la fel de agresivi.
- Poemele tale sunt, de multe ori, mai tensionate şi mai „radicale” chiar decât autorul lor, se aruncă de partea adevărului, a binelui făcut de noi sau prin noi, a spiritualizării fiinţei, cu ochii… deschişi, în orice confruntare cu inamicii lor… În continuarea acestei idei, crezi că se află în creştere, sau în descreştere, numărul acelora care, de Paşti, ar prefera să ţină un miel în braţe şi nu să-l mănânce pe cel din farfurie ?
- Poemele mele sunt adeseori un soi de plută a Meduzei, pe care uneori autorul se salvează, alteori se vede devorat de propriile cuvinte. Nu neg că poeziile mele sunt, împotriva propriei voinţe, radicale şi tensionate, contaminate de atmosfera acestui veac canibal. Trăim într-o perioadă deloc confortabilă, într-o societate ce trăieşte sub dictatura banului, câştigat prin orice mijloace, uneori şi pe căi cinstite. Se apropie sărbătorile pascale şi ar trebui să fiu mai îngăduitor, cu mine şi cu semenii, dar nu pot să nu observ cum democraţia noastră „originală” a produs, pe bandă rulantă, inşi de o rapacitate ieşită din comun, politicieni agramaţi, miniştri semidocţi, avocaţi şi judecători corupţi până-n măduvă. Am ajuns în punctul în care hoţii ne dau lecţii de moralitate, iar şpăgarii stau în fruntea bucatelor. Oricâte rezerve de idealism ai avea, nu poţi să nu constaţi că trăim într-o lume tot mai polarizată, dominată de o şleahtă tot mai flămândă, tot mai lipsită de scrupule. Când ai o haită de lupi în vecinătate, îţi trebuie curaj ca să ieşi în agora cu mielul în braţe. Iar, uneori, asta e şi ipostaza privilegiată a poetului, aceea de păstor ce încearcă să-şi găsească un drum, o cărare, cu mielul în braţe, pe sub privirile ironice ale unei societăţi despiritualizate, ce trăieşte sub fascinaţia „materialismului vulgar”, a opiului televiziunii, a goanei după cât mai multe bunuri şi bani. E nevoie, încă o dată, ca poetul să-şi afirme „jurământul de sărăcie şi de castitate”. În ce priveşte „supunerea”, filosofia capului plecat, nu ştiu dacă trebuie să adoptăm această postură mioritică, ce s-a dovedit, de-a lungul istoriei noastre, mereu perdantă... Am parafrazat-o aici pe admirabila noastră poetă Gabriela Melinescu, cea refugiată în Suedia, poate tocmai pentru a fi mai aproape de zăpezile imaculate ale Nordului.
- Iată un spaţiu rezervat pentru o frântură de poem…
- Dacă-mi îngăduiţi, voi reproduce aici un scurt poem, intitulat „Duminică”, scris mai demult, poate cu un mesaj încă actual: „Mă întorc cu sacoşele grele de la piaţă / sunt pline de mesaje electorale.//Acasă mă aşteaptă nevasta nerăbdătoare / să facem plajă pe balconul proaspăt închiriat / ne vom imagina că suntem pe Coasta de Azur.// O pată de grăsime din abecedarul copilului / ne asigură că deja trăim foarte bine. // Dar nu e cazul ca vecinii de apartament să ştie asta / s-ar putea să ne moară capra ascunsă în baie”.
Discuţie consemnată de Marcel MUREŞEANU
joi, 22 martie 2012
luni, 5 martie 2012
Un vrednic memorialist: Marius Mălai
Acum câţiva ani, propuneam Consiliului local pentru atribuirea titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca pe inginerul Marius Mălai. M-am convins în curând că propunerea mea nu avea nici cele mai mici sorţi de izbândă, mai mult că riscam să par ridicol. În orizontul de aşteptare al aleşilor locali figura unui inginer care şi-a petrecut tinereţea înălţând blocuri de locuinţe în acest oraş şi consolidând vechile sale clădiri nu putea fi decât una ştearsă şi convenţională. Acum sunt la modă fetele frumoase, siliconate, băieţii de la partid, baschetbaliştii ce depăşesc doi metri înălţime şi mai ales sponsorii campaniilor electorale. Am realizat că mai curând aş fi avut succes propunând un manelist sau pe unul din “băieţii deştepţi” ce vând scump energia ieftină ieşită din turbinele hidrocentralelor pe şantierele cărora şi-a consumat tinereţea acest inginer inimos şi pasionat, devotat urbei şi comunităţii.
Din fişele mele de atunci, reţin că distinsul Marius Mălai s-a născut la Satu Mare, la 3 septembrie 1937. A absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1959. Între 1959-1962 a lucrat ca şef de şantier în cadrul Trustului de Construcţii din Cluj, construind locuinţe pentru puhoiul de oameni veniţi din creierul munţilor la învăţătură în marele oraş sau să se angajeze la combinatele industriale, acum puse pe butuci. E perioada în care tânărul inginer a avut câteva inovaţii în domeniu, fiind premiat la un concurs organizat de Sfatul Popular Regional cu premiul III. Cum ţara de atunci avea nevoie de specialişti, tânărul nu ezită să lucreze, în condiţii deloc roze, ca şef de lot la Hidrocentrala Argeş, precum şi la salba de hidrocentrale din zonă. E perioada în care avea să realizeze alte patru inovaţii pentru care a fost, de asemenea, recompensat şi premiat. Pentru realizările profesionale de excepţie, Consiliul de Stat i-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. Între 1967-1970 va contribui la edificarea lucrărilor hidroenergetice din zona Gilău şi a barajului construit pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Între 1970-2001 este beneficiar-director cu investiţiile la Întreprinderea de Centrale Hidroelectrice Cluj, coordonând proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Râul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza, Răstoliţa.
Am schiţat aici câteva date sumare despre activitatea profesională a unui om care nu a ezitat să-şi facă datoria faţă de comunitate în condiţii dintre cele mai dificile. Acum când nimeni nu mai construieşte hidrocentrale, ca pensionar, domnul inginer Marius Mălai continuă să fie activ, să-si facă auzită vocea într-o perioadă de accelerată derută morală a societăţii şi de prăbuşire a scării valorilor. A publicat nu numai articole de specialitate în revista Hidroelectrica, dar şi diverse articole, poezii şi epigrame în mai multe cotidiene clujene. A editat şi trei lume de versuri, Turnul de Fildeş (2000, 2005), Apa vieţii (2005), Zbor însângerat(2008), în care lirismul de album intim se întâlneşte cu o energică poezie cetăţenească, de conştiinţă. Nu e deloc întâmplătoare această atitudine pentru un om ce provine din lumea năsăudeană a satelor grănicereşti, dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta de emancipare naţională, dar şi în cea pentru libertate religioasă. De altfel, distinsul inginer clujean e şi autorul unei inedite lucrări de genealogie, dedicată familiei din care provine: Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud (1689-2005). După cum s-a remarcat de specialişti, cartea lui Marius Mălai este bine documentată, autorul urmărind, cu pasiune şi reală acribie, devenirea viguroasei familii ardeleneşti al cărei urmaş este.
Recursul la memorie prezidează şi primul volum al prezentei cărţi. Este o carte inevitabil hibridă, conţinând doar un fragment din tumultoasa biografie a autorului, un volum ce va intra, suntem siguri, atât în atenţia cronicarilor literari cât şi a istoricilor interesaţi de perioada dictaturii comuniste. Volumul intitulat O viaţă pe şantierele luminii (I, Argeşul) – deschis cu un succint Argument al autorului – conţine şi un capitol intitulat Memoria, care explică modul în care Marius Mălai şi-a alcătuit această fabuloasă carte biografică. Volumul topeşte în magma sa de cuvinte “imagini dispersate” din zona copilăriei, a anilor studenţiei, a tinereţii petrecute pe şantierele patriei, dar şi numeroase citate din “diverse lucrări”. Deşi autorul, modest, nu-şi arogă merite scriitoriceşti, voluminosul op se citeşte cu plăcere, latura documentară asociindu-şi o reală fluenţă a scriiturii, un veritabil talent de narator.
Între etapele biografiei sale se numără şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din Transilvania de Nord. E un prilej pentru autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol) şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste. Autorul, aflat atunci la vârsta primei copilării, şi familia sa vor cunoaşte pe viu “calvarul refugiului”, prezentat prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei. Reîntoarcerea din refugiu va constitui pentru copilul de atunci un eveniment greu de uitat, vacanţele de la moşia bunicilor de la Vama, din Ţara Oaşului, constituind un veritabil episod paradisiac al copilăriei. Perioadele faste ale existenţei autorului alternează cu altele dramatice, în care familia sa va cunoaşte o sălbatică prigoană politică din partea noilor vătafi comunişti. Bunicii îi sunt umiliţi prin deportare, părinţii vor suferi mereu, fiind marginalizaţi de noua orânduire. Chiar şi înscrierea copilului la Şcoala Elementară de pe actuala stradă Episcop Ioan Bob se va face „cu mare greutate”.
Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lângă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, cele mai multe fiind extrase din presa vremii, care descriu, în limbajul specific epocii, “biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, când guvernele nu sunt capabile să finalizeze un pod sau o banală autostradă, se găsesc nenumăraţi constestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tânărului şi destoinicului inginer ardelean. Sigur, memorialistica sa e una de tip special, în care se reţin numeroase detalii tehnice. Autorul are demonul exactităţii, convins fiind, pe bună dreptate, că experienţa sa e una de excepţie. Chiar dacă nu o afirmă explicit, autorul nutreşte speranţa că mărturia sa e importantă pentru o scriere corectă, obiectivă, fără patimă, a istoriei trecutului.
Pe lângă ariditatea documentară a unor pagini, există altele, mai numeroase, în care farmecul relatării, sinceritatea brutală a confesiunii, istorisirea unor păţanii, cu accent pe latura anecdotică, sunt elemente ale acestei scrieri memorialistice ce o plasează în vecinătatea unei opere de ficţiune. Deşi episodice, unele personaje şi întâmplări ce intră în aria de observaţie a lui Marius Mălai, par personaje desprinse dintr-o operă romanescă. Antologice sunt, de pildă, descrierea vizitelor unor demnitari de partid şi de stat pe şantier, în pagini în care autorul evită tentaţia caricaturizării sau a deformărilor subiective. Nu mai puţin savuroasă e secvenţa cumpărării unui porc în ajunul Crăciunului sau cea a unei transmisii în direct la radio, în care inginerul e asistat de “doi civili încruntaţi, dintre care unul se adresa celuilalt cu tovarăşul maior şi care în mod precis nu era de la radio.” “Ca să fie siguri că transmisia în direct la radio va reuşi şi voi vorbi numai ce trebuie, maiorul a scos din buzunar şi mi-a dat un material gata pregătit, de două pagini bătute la maşină, pe care m-a pus să-l citesc.” Aici relatarea memorialistică capăt accente de literatură hiperrealistă.Autorul e un desăvârşit cunoscător al psihologiilor atât de diverse, de colorate, ce se perindă pe spaţiul şantierului reuşind să schiţeze câteva portrete memorabile. Desigur, nu sunt singurele pagini savuroase ale acestei cărţi unice, în care Marius Mălai reuşeşte performanţa de a alcătui mai mult decât un autoportret al autorului, construind, din materiale hibride ca factură, o veritabilă frescă a unei epoci.
Din fişele mele de atunci, reţin că distinsul Marius Mălai s-a născut la Satu Mare, la 3 septembrie 1937. A absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1959. Între 1959-1962 a lucrat ca şef de şantier în cadrul Trustului de Construcţii din Cluj, construind locuinţe pentru puhoiul de oameni veniţi din creierul munţilor la învăţătură în marele oraş sau să se angajeze la combinatele industriale, acum puse pe butuci. E perioada în care tânărul inginer a avut câteva inovaţii în domeniu, fiind premiat la un concurs organizat de Sfatul Popular Regional cu premiul III. Cum ţara de atunci avea nevoie de specialişti, tânărul nu ezită să lucreze, în condiţii deloc roze, ca şef de lot la Hidrocentrala Argeş, precum şi la salba de hidrocentrale din zonă. E perioada în care avea să realizeze alte patru inovaţii pentru care a fost, de asemenea, recompensat şi premiat. Pentru realizările profesionale de excepţie, Consiliul de Stat i-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. Între 1967-1970 va contribui la edificarea lucrărilor hidroenergetice din zona Gilău şi a barajului construit pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Între 1970-2001 este beneficiar-director cu investiţiile la Întreprinderea de Centrale Hidroelectrice Cluj, coordonând proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Râul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza, Răstoliţa.
Am schiţat aici câteva date sumare despre activitatea profesională a unui om care nu a ezitat să-şi facă datoria faţă de comunitate în condiţii dintre cele mai dificile. Acum când nimeni nu mai construieşte hidrocentrale, ca pensionar, domnul inginer Marius Mălai continuă să fie activ, să-si facă auzită vocea într-o perioadă de accelerată derută morală a societăţii şi de prăbuşire a scării valorilor. A publicat nu numai articole de specialitate în revista Hidroelectrica, dar şi diverse articole, poezii şi epigrame în mai multe cotidiene clujene. A editat şi trei lume de versuri, Turnul de Fildeş (2000, 2005), Apa vieţii (2005), Zbor însângerat(2008), în care lirismul de album intim se întâlneşte cu o energică poezie cetăţenească, de conştiinţă. Nu e deloc întâmplătoare această atitudine pentru un om ce provine din lumea năsăudeană a satelor grănicereşti, dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta de emancipare naţională, dar şi în cea pentru libertate religioasă. De altfel, distinsul inginer clujean e şi autorul unei inedite lucrări de genealogie, dedicată familiei din care provine: Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud (1689-2005). După cum s-a remarcat de specialişti, cartea lui Marius Mălai este bine documentată, autorul urmărind, cu pasiune şi reală acribie, devenirea viguroasei familii ardeleneşti al cărei urmaş este.
Recursul la memorie prezidează şi primul volum al prezentei cărţi. Este o carte inevitabil hibridă, conţinând doar un fragment din tumultoasa biografie a autorului, un volum ce va intra, suntem siguri, atât în atenţia cronicarilor literari cât şi a istoricilor interesaţi de perioada dictaturii comuniste. Volumul intitulat O viaţă pe şantierele luminii (I, Argeşul) – deschis cu un succint Argument al autorului – conţine şi un capitol intitulat Memoria, care explică modul în care Marius Mălai şi-a alcătuit această fabuloasă carte biografică. Volumul topeşte în magma sa de cuvinte “imagini dispersate” din zona copilăriei, a anilor studenţiei, a tinereţii petrecute pe şantierele patriei, dar şi numeroase citate din “diverse lucrări”. Deşi autorul, modest, nu-şi arogă merite scriitoriceşti, voluminosul op se citeşte cu plăcere, latura documentară asociindu-şi o reală fluenţă a scriiturii, un veritabil talent de narator.
Între etapele biografiei sale se numără şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din Transilvania de Nord. E un prilej pentru autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol) şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste. Autorul, aflat atunci la vârsta primei copilării, şi familia sa vor cunoaşte pe viu “calvarul refugiului”, prezentat prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei. Reîntoarcerea din refugiu va constitui pentru copilul de atunci un eveniment greu de uitat, vacanţele de la moşia bunicilor de la Vama, din Ţara Oaşului, constituind un veritabil episod paradisiac al copilăriei. Perioadele faste ale existenţei autorului alternează cu altele dramatice, în care familia sa va cunoaşte o sălbatică prigoană politică din partea noilor vătafi comunişti. Bunicii îi sunt umiliţi prin deportare, părinţii vor suferi mereu, fiind marginalizaţi de noua orânduire. Chiar şi înscrierea copilului la Şcoala Elementară de pe actuala stradă Episcop Ioan Bob se va face „cu mare greutate”.
Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lângă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, cele mai multe fiind extrase din presa vremii, care descriu, în limbajul specific epocii, “biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, când guvernele nu sunt capabile să finalizeze un pod sau o banală autostradă, se găsesc nenumăraţi constestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tânărului şi destoinicului inginer ardelean. Sigur, memorialistica sa e una de tip special, în care se reţin numeroase detalii tehnice. Autorul are demonul exactităţii, convins fiind, pe bună dreptate, că experienţa sa e una de excepţie. Chiar dacă nu o afirmă explicit, autorul nutreşte speranţa că mărturia sa e importantă pentru o scriere corectă, obiectivă, fără patimă, a istoriei trecutului.
Pe lângă ariditatea documentară a unor pagini, există altele, mai numeroase, în care farmecul relatării, sinceritatea brutală a confesiunii, istorisirea unor păţanii, cu accent pe latura anecdotică, sunt elemente ale acestei scrieri memorialistice ce o plasează în vecinătatea unei opere de ficţiune. Deşi episodice, unele personaje şi întâmplări ce intră în aria de observaţie a lui Marius Mălai, par personaje desprinse dintr-o operă romanescă. Antologice sunt, de pildă, descrierea vizitelor unor demnitari de partid şi de stat pe şantier, în pagini în care autorul evită tentaţia caricaturizării sau a deformărilor subiective. Nu mai puţin savuroasă e secvenţa cumpărării unui porc în ajunul Crăciunului sau cea a unei transmisii în direct la radio, în care inginerul e asistat de “doi civili încruntaţi, dintre care unul se adresa celuilalt cu tovarăşul maior şi care în mod precis nu era de la radio.” “Ca să fie siguri că transmisia în direct la radio va reuşi şi voi vorbi numai ce trebuie, maiorul a scos din buzunar şi mi-a dat un material gata pregătit, de două pagini bătute la maşină, pe care m-a pus să-l citesc.” Aici relatarea memorialistică capăt accente de literatură hiperrealistă.Autorul e un desăvârşit cunoscător al psihologiilor atât de diverse, de colorate, ce se perindă pe spaţiul şantierului reuşind să schiţeze câteva portrete memorabile. Desigur, nu sunt singurele pagini savuroase ale acestei cărţi unice, în care Marius Mălai reuşeşte performanţa de a alcătui mai mult decât un autoportret al autorului, construind, din materiale hibride ca factură, o veritabilă frescă a unei epoci.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
