Ştefan Munteanu şi “spectacolul ascuns al eului”

Dintre scriitorii exilului, poetul Ştefan Munteanu e, indiscutabil, unul din cei mai puţin cunoscuţi. Stins la Los Angeles (SUA), la 9 decembrie 1990, poetul nu a a mai avut răgazul de a-şi fi alcătuit o antologie reprezentativă, pe care s-o promoveze în noul climat de libertate instaurat la noi după evenimentele din decembrie 1989. Stabilit în Statele Unite în 1973, a lăsat în ţară reputaţia unui specialist în domeniul desenului animat, de scenarist, regizor de film, grafician şi pictor. Născut la Caracal în 1926, viitorul poet a urmat cursurile şcolii din Turnu Măgurele şi ale Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, unde funcţiona, în calitate de cadru didactic, mama sa, o distinsă profesoară de pian, cu ascendenţi, pe linie familială, originari din Grecia. Specializându-se la Institutul Cinematografic din Bucureşti (1953-1955), va avea o prodigioasă activitate de pictor animator, de scenarist şi regizor de film în cadrul studiourilor din Bucureşti şi la “Animafilm”, fiind distins cu câteva premii prestigioase pentru realizările sale. Este încununat cu Medalia de bronz la Festivalul Internaţional al Filmelor pentru Tineret de la Veneţia pentru filmul Zgribulici(1962), cu Diploma de merit pentru filmul Dimensiuni (1966) la Festivalul Filmelor de Autor de la Bergamo. În sfârşit, filmul Vade mecum este încununat cu Diploma Festivalului Internaţional de Filme de la Trieste (1972). În ţară, artistul a avut mai multe expoziţii personale de grafică de şevalet, de ilustraţii de carte şi acuarele, o pasiune care va continua şi în exilul său american. A debutat cu poemul Dar sărac în revista Gazeta literară, în 1971, sub pseudonimul S.Fumigali, fără a-şi fi adunat creaţiile lirice într-un volum. Stabilit în Oakland (California) şi, din 1977, la Los Angeles, îşi va continua activitatea de scenarist şi regizor de filme în domeniul animaţiei. În paralel cu activitatea profesională, va întemeia o editură proprie, tipărind şi o revistă lunară, Micron, la care vor colabora numeroşi scriitori ai exilului, nume prestigioase precum Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Alexandru Lungu, Nicholas Catanoy, Horia Stamatu şi alţii. Primul său volum de poezie, Zăpezile violete, va apărea în editura sa proprie, cu mijloace artizanale, abia în 1976, fiind comentat cu simpatie de Al. Lungu şi Ştefan Baciu. Nu e singurul volum editat, printre aceste numărându-se titluri precum Povestiri într-un milimetru (1977), Căsuţa poştală (1977), Liceul militar (1977), Un nor cu număr de provincie (1978), Vacanţa de seară (1979), Cerul în buzunar (1980), dar şi câteva cărţi traduse în limba locului, toate prevăzute cu rafinate ilustraţii grafice ale poetului.
Nu lipsesc câteva tentative de recuperare a poetului în ţara sa de origine. Volumele Arhitectura memoriei. Pictopoeme (Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1994, cu o prefaţă de Geo Şerban) şi Poeţii beau din apa cerului (Editura Panteon, Piatra Neamţ, 1995, cu o prefaţă de Ion Negoiţescu şi o postfaţă semnată de George Vulturescu, îngrijitorul ediţiei) sunt indiscutabil binevenite, chiar dacă ele nu au reuşit decât în parte să dea o imagine asupra personalităţii polivalente a artistului. Rămân necunoscute cercetătorilor de la noi, deocamdată, volumul de memorialistică intitulat Pe-o gură de rai, romanul Vaporul de hârtie, precum şi o vastă corespondenţă şi unele manuscrise inedite, aflate în păstrarea devotatei soţii a poetului, doamna Mioara Munteanu, cea care veghează asupra memoriei şi arhivei poetului de la Beverly Hils, în vederea alcătuirii unei viitoare ediţii critice.
Despre artistul şi omul Ştefan Munteanu s-ar putea spune că a rămas până la sfârşitul vieţii un “desţărat”, purtând în suflet nu atât drama personală, cât mai ales a ţării rămase după Cortina de fier. Merită amintită aici o afectuoasă rememorare, din volumul Cafeaua de dimineaţă, a poetei Petra Vlah, despre autorul Zăpezilor violete: “Artist desăvârşit şi sensibil până dincolo de <>, poetul a văzut şi mai ales a trăit frumosul la intensităţi care l-au consumat. Nu a iubit oraşul acesta în care a trăit, deşi o omenire întreagă visează la el, nu a iubit nici California, în general, şi nici America în special. Sufletul lui a rămas în Caracal sau în Aiud, oricum undeva departe de puzderia ireală a <>, undeva într-o lume populată de flori de salcâmi şi castani, acolo unde floarea are şi un parfum delicat, nu numai culoare, acolo unde zăpada înseamnă rodnicie, nu numai decor”. Indiscutabil, exilul lui Ştefan Munteanu a fost marcat de o experienţă dramatică a izolării şi solitudinii, ceea ce a contribuit în fond la regăsirea energiilor latente ale unui poet ce s-a manifestat prea puţin în ţara de origine.
Numeroase dintre poeziile lui Ştefan Munteanu sunt notaţii de jurnal, transcrieri ale unui spectacol exasperant al solitudinii cotidiene, fragmente menite să aducă la suprafaţă acumulări ale unor îndelungate tensiuni interioare şi frustrări. Dezolarea e tradusă printr-o poezie voit dezarticulată, ce aminteşte de lirismul afazic al lui Bacovia sau de lirica abscons-oraculară a lui Virgil Mazilescu. Sunt transcrieri capricioase ale unui solilocviu, fine notaţii de agendă personală, ce reţine adeseori evenimente obscure, enigmatice, dintr-un muzeu al propriei memorii. Unul din aceste poeme, intitulat Agendă, e edificator pentru o poetică ce se întemeiază pe un vârtej de asociaţii, aparent fără nici o legătură logică între ele, a căror acumulare e menită să dea senzaţia exasperantă a plictisului cotidian, a vidului comunicării, a mecanizării gesturilor cotidiene: “după-amiază arsă, reflectoarele îmblânzite de gene, telefonul amicii vocile, unu cu paharele de otravă, noi rămânem pe aerodromul cărţilor, sfinţi plictisiţi, târgurile cu vechituri, şoseaua cu pielea crăpată de la cutremure, zile betegite de mers, oameni-roţi, altă zi, pisălogul televizor, cretinisme, noaptea salvată de păsări, vizite-plictis, schimbarea buteliilor informative, aceste pahare ale conversaţiei în week-end ”.
Aceste delicate poeme în proză oscilează mereu între tentaţia unui pathos şi reprimarea sa, între o expresie incisivă şi virarea notaţiei într-o descriere, tincturată ironic, a banalităţii cotidianului. Rareori jurnalul liric a lui Ştefan Munteanu explodează în notaţii mai virulente, în care ironia atinge nota sarcastică, acidă, denunţătoare, ca în poemul Bisturiu, un strigăt de exasperare în faţa vulgarităţii şi contrafacerii, a comercializării sublimului: “drogul nedisimulat, introdus într-un fruct, devenit centrul emisferelor dilatate de căldura unor anotimpuri false, sublimul scos la mezat dar în lumea bună, idioţi abia mascaţi, am strigat cât mă ţinea gura: daţi-vă la o parte din faţa balenei scârbos de realiste, ce, nu mai găsiţi nici o corolă cu speranţe?! pe urmă va fi prea târziu, săriţi din mers, s-au mai văzut efemeride schilodite, personal nu mă sinchisesc de părerea lor…”.
După cum a remarcat, cu multă fineţe, George Vulturescu în substanţiala postfaţă la volumul antologic Poeţii beau din apa cerului (1995), cele mai multe poezii ale lui Ştefan Munteanu, mai ales cele din volumul Sintaxa aerului, “sunt scurte radiografii, tăieturi crude, în realitate, un blitz – nu pentru a imortaliza ci pentru a atrage atenţia, pentru a marca, pe o hartă imaginară, locuri unde sufletul se usucă într-o incompatibilitate a comunicării cu ceilalţi”. Oraşul apare la Ştefan Munteanu ca o geografie a infernului, ca loc al secătuirii spirituale, în care oamenii sunt robotizaţi, supuşi unor ritmuri care-i înstrăinează de esenţa fiinţei lor. S-ar părea că poetul exilat prelungeşte unele atitudini ale expresioniştilor sociali de la începutul secolului trecut, dar o nuanţare este necesară. Poetul nu respinge structurile citadine, el însuşi este o sensibilitate urbană, care aderă simpatetic la geometria calmă, rafinată a oraşelor europene sau a micilor orăşele mediteraneene. Revin la el şi unele reminiscenţe ale geografiei bacoviene, cum ar fi cea liceului ca spaţiu al unui infern suspendat în memorie, ca loc al eşecului, văzut ca “o galeră”, “corabie cu pereţi negri / umpluţi cu lacrimi calcaroase”, “epavă” şi simbol al ratării existenţiale. (Liceu). Nu mai puţin bacovian e spaţiul parcului municipal, cu statui şi copaci proiectaţi dramatic pe fundalul cerului gol ( “Copacii palizi, în tăcere, se răstignesc pe cerul gol”), pe care norii par nişte “răni deschise”(Întuneric). Altădată, oraşul apare doar ca proiecţie la orizont, ca amintire a unor volume şi raporturi de culori, savant distribuite, cu un ochi de artist rafinat: “Alb rotund / cenuşiu-violet arcuit / rare dreptunghiuri de galben murind / printre verticale exclamative. / pe cer colorate amprente ce par să dispară /. E o răscruce / unde vântul smulge petale de case, / răsuceşte maşini de zâmbit / şi sparge grosolane pălării de piatră. Albul ajunge un punct;”(Poteca). Nu lipseşte nici rememorarea nostalgică a unor oraşe româneşti suspendate în pâcla memoriei, pe care exilatul le desenează cu o linie tremurând de emoţie, cum ar fi Braşovul tinereţilor sale, văzut ca “un oraş cu linii ondulate”(Braşov). Mai mult decât în poeme, grafica sa reţine adeseori poezia oraşelor mediteraneene, cu chiparoşii înălţându-se într-un elan al vegetalului, asemenea unor flăcări verzi, spre un cer metafizic în care se prelungesc tainice vise şi proiecte. Pentru poetul şi artistul plastic Ştefan Munteanu, culoarea nu este un mijloc, ci o realitate sensibilă, care preia impulsurile interioare ale artistului, secretele palpitaţii ale fiinţei, o materie încărcată de o intensă substanţă vitală. În viziunea sa, albul e un “cimitir de culori”, marcând o absenţă, un vid existenţial, dar şi posibilitatea unei redempţiuni spirituale, a unui posibil dialog. Iată un scurt fragment dintr-un poem fără titlu ( din volumul Poeţii beau din apa cerului, pag.28), dominat de prezenţa acestui vid de culori, a albului: ”Într-o zi, cineva a bătut la fereastră / şi s-a dus nevăzut / ne-am apropiat să privim / şi-am simţit / visele tale, gânduri în alb, / hainele albe / camera albă / colorându-se / de speranţă”. Demistificând prin intermediul acestui motiv, cel al oraşului, mitul unei geografii integre, în care arta epuizată de excesele civilizaţiei ar regăsi vigoare şi viaţă, oraşul apare la Ştefan Munteanu ca un loc tragic al existenţei moderne, evocat de obicei prin sintagme ce tinţesc spre o denunţare a automatizării, a înstrăinării individului, a rătăcirii exilatului. Nu e de ignorat nici panorama oraşului din sudul unei Americi fierbinţi, în care palmierii somnoroşi sunt verticale ale unei grafici surprinse “într-o lumină crudă”, subliniind eşecul existenţial al visătorului artist încă o dată: “Biserici cu clopote la gât / în convexe şi liniştite păşuni / palmieri ce pică de somn / şi flori ameţite de praf // femei conturate cu tuş / pe foile albe, de zid / bărbaţi în crochiu de cărbune / legaţi cu fire subţiri de cafea // un singur Pegas / galopând peste munţi / a căzut în piaţa centrală.”(Peisaj în lumina crudă).
Linia mediană a acestui lirism, ezitând între pathos şi retragerea în sine, e constituită de o poezie de notaţie, discretă şi melancolică, cu oroare faţă de transcrierea impudică a seismelor eului. Asistăm la o bruscă coborâre a tonului, la o confesiune în surdină, ce nu refuză nici o anume atitudine autoironică. Poetul e în fond un interiorizat, o sensibilitate retractilă ce surprinde spectacolul ororilor realităţii din interiorul spaţiului casnic, familiar, în care se retrage ca într-o cochilie protectoare, în spatele geamurilor, într-un refuz al confruntării brutale cu o realitate vulgară, nespiritualizată, dominată de falsuri şi aparenţe. Iată o poezie ce reţine “şoapte în culori pastel”(Simple întrebări), ce are oroare de frivolitatea ţipătoare, fovistă, a realului. Poezia devine aici o notaţie asupra ceremoniei trecerii, a scurgerii inexorabile a timpului, a rotirii anotimpurilor, o subtilă terapie a spaimelor interioare: “au trecut frunzele în ţinută galbenă, a trecut vântul în doliu transparent, au trecut norii cu privirile întunecate, noi n-am avut timp de ceremonie, pe tâmple curgeau culori festive: pe urmă n-a mai trecut nimeni; acum stăm pe loc, trec toate pe aproape, copacii, râul, casele, se grăbesc ? – iată styxul, ele se vor opri, noi vom călca peste apă…şi frica se va îneca”(Perdele).
Autorul nu e atât un nihilist, un reformator sau un moralist cât un estet care alege mereu soluţia refugiului în imaginar, într-o construcţie pură şi imaculată, asemenea “sintaxei aerului”, poezia însăşi fiind definită drept “ceva diafan”(Cenaclu). Descinderea în “stupul social” echivalează pentru poet cu o nedorită confruntare, cu invazia unui “frig vizibil”(Iarna). E o agresiune a realului pe care Ştefan Munteanu o evită sistematic prin recursul la a o mai benignă forare în “minereul memoriei”(În Alpi), la jocul de artificii ale imaginarului pur, prin refugiul în ingenioase construcţii compensatoare. Iată-l pe poet instalat în fotoliu, loc al visătoriei solitare, sub “invazia de fluturi ai memoriei”, deschizându-şi privirea asupra peisajelor lăuntrice, lăsând să ţâşnească de sub crusta percepţiei sale calme o avalanşă de imagini ordonate după criterii aleatorii ale reveriei artistului: ”lumina electrică a ochilor tăiată, i-au rupt un picior, i-au luat liniile de fugă fumurii şi i-au anunţat moartea uneia dintre crengi, hipodromul alb de mult închis, mai avem colegi asasini foarte pricepuţi, orăşelul cu dinţi automaţi, sărutul după iuda, scrisori, flamura sfâşiată a sufletului, vine seara-hoaţa, domnul beethoven a aprins stelele de jos, bulevarde părăsite ale bucuriei, canarul ars, fiecare criminal merge acolo unde…, apunem toţi fără excepţii, stau în celulele voastre, într-a mea plouă sub cerul senin”. Aceste solilocvii, alcătuite printr-o tehnică cumulativă, prin adiţionarea unui flux de imagini aparent dezarticulate înglobează în cifrul discreţiei afective o notă patetică mereu cenzurată. E o atitudine derivând dintr-un refuz al brutalităţii existenţialului, retorismul sarcastic fiind mereu amânat. Finul resort sarcastic e mai întotdeauna ascuns într-o construcţie în care imaginarul preia mereu iniţiativa, ironia e strecurată printre fisurile unei imagistici absconse.
Atitudinea civică nu îi lipseşte poetului exilat dar temperamentul său, cu unele tangenţe bacoviene, refuză retorismul brutal. Un poem precum Lecţia de istorie e o evocare sarcastică a grobianului Stalin, văzut caricatural, dar e evident că delicatul poet refuză structural pamfletul. Revine asupra “omuleţului cu mustăţi groase”, asupra personalităţii diabolice a tiranului sangvinar de la Kremlin, într-un alt poem, intitulat Rânduieli, denunţând tragica farsă a comunimului, dar e limpede că genul protestatar şi trâmbiţele retorice nu fac casă bună cu sensibilitatea sa meditativă şi delicată. Altădată deplânge, în poeme precum Tulnicul, o demonie a istoriei naţionale care a provocat exilul unora dintre cei mai buni fii ai patriei ( “O, Ţară vitregă, / de ce-ţi goneşti feciorii? / nu vezi cum pleacă, după ei, şi norii?”), dar fără a atinge virulenţa Psalmilor româneşti ai altui exilat român, Aron Cotruş, poetul stins la Long Beach. Ca şi acesta, deplânge satanica epocă a comunismului instalat în ţara de baştină, cu sărbătorile creştineşti devenite un prilej de rememorare tristă a unor tradiţii altădată pline de viaţă în poezii precum Colind şi Înviere. Dar nostalgia exilului său coagulează în tristeţea filigranată a unor poeme delicate, fanteziste, mizând pe discursul solilocvial, în care elementele realităţii exterioare sunt macerate de o imaginaţie decorativă şi artizanală. În cazul lui Ştefan Munteanu asistăm, după cum sublinia şi I.Negoiţescu, la un “spectacol ascuns al eului”, incapabil să evadeze din dubla, tragica sa condiţie, de poet şi de exilat.