Născut în 1922, la Botoşani, Victor Rusu, rămâne, în ciuda vârstei înaintate, unul din numele care ilustrează cu strălucire ziaristica de expresie românească. Strămutat în Ţara Sfântă, ziaristul continuă să scrie şi să editeze cărţi care constituie, în felul lor, adevărate evenimente editoriale, chiar dacă presa de la noi nu se grăbeşte să anunţe, cu surle şi trâmbiţe, cărţile sale. I se întâmplă venerabilului publicist de la Bat-Yam ceea ce se întâmplă multor autori de cărţi strălucite, care trec ignorate de masa cititorilor grăbiţi sau de o critică superficială, ce preferă să comenteze mediocre traduceri din literatura occidentală sau de aiurea. Pentru cei mai tineri, numele lui Victor Rusu nu spune, desigur, prea multe deşi publicistul a lucrat o lungă perioadă în presa centrală din Bucureşti. Între 1964-1978, ziaristul de la Scânteia va redacta Revista cultului mozaic. Din 1978 se stabileşte în Israel, colaborând la publicaţiile de limbã românã din Tel-Aviv. Va reveni în actualitatea culturalã de la noi cu volumele Iţic şi lumea lui (2000), Jurnal israelian (2001), Vedere din Bat-Yam (2001), Elefantul şi evreii (2003), Ultimii evrei (2004), Zile şi nopţi în Israel (2005). Alãturi de Al. Mirodan, de nonagenarul Marius Mircu, de regretatul I. Schechter, Victor Rusu reprezintã unul cei mai străluciţi reprezentanţi ai presei de limbã românã din Ţara Sfântã, practicând o publicistică scrisă într-o limbã românã curatã, neinfestatã de sinistrele barbarisme de la noi, de ticurile lingvistice ale snobilor ce se plimbă pe ecranul televizoarelor. Paradoxal sau nu, cea mai curată limbă românească, cea mai fluentă şi cea mai atentă la regulile gramaticale se practică la Bat-Yam, la Tel-Aviv şi Ierusalim, unde trăiesc aceşti evrei originari din România.
În răspăr cu o actualitate isterizată de politică şi de incultură, Victor Rusu revine în librării cu o carte intitulată Scrisori către şi de la prieteni, apărută la Editura Clusium din Cluj-Napoca (2007). Într-o epocă în care telefonul celular şi e-mail-urile tind să înlocuiască bunul, “bătrânescul” gen epistolar, Victor Rusu publică un volum ce cuprinde corespondenţa trimisă de el însuşi sau primită de la prieteni. Pentru cei ce consideră genul epistolar ca pe o specie desuetă, ne grăbim să spunem că volumul se citeşte ca un veritabil roman epistolar, ca sursă de nebănuite delicii şi descoperiri.
Aflat la vârsta amintirilor, Victor Rusu îşi interoghează trecutul prin intermediul acestor scrisori adresate vechilor prieteni. Sunt, cu câteva excepţii, colegi din zona gazetăriei pe care a practicat-o o viaţă întreagă. Printre capitolele cele mai consistente a epistolarului se numără şi cel purtat cu Valeriu Negru, fost coleg de redacţie la “Scânteia”, cu care împărtăşeşte numeroase idei comune referitoare la fosta publicaţie comunistă. Atmosfera din redacţie, în general apăsătoare, dar nu lipsită şi de momente mai luminoase, este surprinsă în scurte, percutante flashuri într-o epistolă a lui Victor Rusu însuşi. O solidaritate a scânteiştilor nu lipseşte, Victor Rusu constatând că “valurile mării furtunoase din jur“ i-a legat sufleteşte, astfel că memoria sa îi poartă, ca într-o arcă, “pe cei vii şi pe cei morţi”, de-a valma. Sunt personaje surprinse printr-o trăsătură caricaturală sau printr-un amănunt mai colorat. Îi revin în memorie mai ales personaje din nucleul iniţial al redactorilor “Scânteii”, constituit prin 1946-1947. Printre aceştia un H.H.Obedeanu, “cel mai năstruşnic şi fantast dintre noi (ambiţia lui mărturisită era s-o reguleze pe Ana Pauker)”, un Apostol ce se întrerupe “intempestiv din scris spre a da o fugă la Crucea de Piatră, îmboldit de o nevoie foarte accelerată”, un Nămolaru “cam ipohondru”, un Mitea “cu umorul lui său blajin şi trist”. Peste toţi şi peste toate domneşte “Sorin Toma, zeul, Jupiterul nostru, al tuturor, cel cu fulgere şi trăsnete”. E vorba de autorul celebrului pamflet Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, despre care Valeriu Negru crede într-o epistolă de răspuns că nu a fost îndreptat “împotiva micimilor de caracter ale lui Arghezi, ci împotriva uriaşei valori a creaţiei lui”, fiind “o acţiune comandată, absolut mizerabilă”. Printre corespondenţi găsim nume de marcă ale scrisului, care au practicat ei înşişi gazetăria. Dintre aceştia ne reţine atenţia mai ales Sergiu Fărcăşan, un scriitor nu lipsit de succes în perioada dictaturii comuniste, dar care a ales soluţia exilului, perioadă în care va cunoaşte şi o necontenită “preumblare prin slujbe ca funcţionar, contabil, arhivist, biograf, voiajor comercial”. Scriitorul strămutat în Canada îşi păstrează pe deplin umorul, în ciuda vârstei şi a dificultăţilor intregrării în noua sa patrie. Scrisorile lui Sergiu Fărcăşan, ca şi cele ale lui Victor Rusu, conţin numeroase observaţii referitoare la situaţia celui ce-a ales, de bunăvoie sau silit de anumite circumstanţe istorice, să-şi schimbe domiciliul şi să aleagă soluţia emigrării. Scrisorile lui Victor Rusu adresate unuia din cei mai străluciţi scriitori de limbă română, lui Norman Manea, conţin câteva observaţii de mare profunzime, din care ne restrângem să cităm doar câteva fragmente: “Practica a confirmat ceea ce ştiam aprioric, că emigraţia este un lucru teribil, mai ales la o anumită vârstă, că nu numai condiţia individului se schimbă în mod radical ci, aproape inevitabil, însăşi structura sa interioară, intimă, moleculele fiinţei sale sunt supuse unei formidabile presiuni”.
Neaşteptat e dialogul cu Dumitru Popescu, unul din ideologii de marcă ai regimului comunist, care constată, ajuns la înţelepciunea vârstei, că generaţia sa “n-a greşit propriu-zis prin entuziasm, atunci când l-am avut, ci prin unilaterlatitate şi insuficientă toleranţă”, “prin lipsa simţului proporţiilor”. Scriitorul are sentimentul de a aparţine “la a doua generaţie românească eşuată, în acest secol”. În faţa priveliştei “scrumului rămas din idealism şi entuziasm”, a eşecului proiectului său exitenţial, epistolierul are sentimentul acut al necesităţii întoarcerii “spre buna tradiţie a Eclezistului”, postură neaştepată pentru un om care a crezut, poate sincer, în învăţăturile lui Marx.
Există printre prietenii lui Victor Rusu şi oameni ce preferă să trăiască cu toate antenele îndreptate spre catastrofele democraţiei originale ce se dezvoltă sub ochii lor. E vorba de ziaristul Ilie Purcaru, un corespondent mai puţin nostalgic, preocupat de perioada actuală, în care face “mercenariat” la un săptămânal al lui Adrian Păunescu, “potcovit cu o mie şi una de pretenţii” ale patronului ajuns capitalist. Bătrânul, experimentatul gazetar e silit să-şi facă profesia în tovărăşia unor tineri “aiuriţi, bâlbâiţi la scris, certaţi cu logica şi gramatica, veşnic bosumflaţi, nemâncaţi şi dezabuzaţi”. În noua sa postură, gazetarul e silit să facă “un veşnic slalom printre bombe incendiare”, spre a nu călca “pe bătătură vreun partizan al patronului” ajuns. În câteva fraze meşteşugite, colegul de dialog al lui Victor Rusu schiţează condiţia mizeră, urât mirositoare a presei actuale, în care independenţa de opinie e uneori mai rară decât în vremea funestei dictaturi comuniste, iar limbajul de lemn a fost schimbat cu cel de tinichea.
Deşi întregul volum de epistole realizat de Victor Rusu e un elogiu indirect adus prieteniei, nu de puţine ori aceste epistole înregistrează şi scene în care prietenia şi solidaritatea între oamenii condeiului sunt puse la grea încercare. O scrisoare din 26 decembrie 2004 a lui Norman Manea consemnează o asemenea situaţie:”Am şi triste împrejurări de înregistrat de la foştii prieteni, pe care le suport greu (cândva, spuneai că am <
Fără să putem sintetiza întregul evantai al problematicii, atât de diverse, redat în cele mai variate nuanţe stilistice (aici stilul e, cu adevărat, omul), ne-au reţinut paginile de corepondenţă cu Nicolae Steinhardt, cu mărturii paradoxale despre anii petrecuţi în închisoare: “i-am făcut ca <
La cei peste 80 de ani ai sãi, Victor Rusu, ajutat de nepreţuita Doamnă Ruth, soţia şi fidela secretară a scriitorului, a alcătuit o carte unică în felul ei, scrisorile dezvăluindu-ne caractere, destine şi întâmplări ieşite din comun. Încă o dată, gazetarul retras la Bat-Yam ne cucereşte prin naturaleţe, prin spiritul său lucid, lipsit de iluzii. Hotărât lucru, gazetarul nu se îmbată cu apă rece, privind lumea şi trecutul în faţă, fără ipocrizie sau false remuşcări. Deceniile trăite de Victor Rusu, dar şi de prietenii săi, sunt surprinse fără mistificări sau amnezii vinovate. Ca toate cărţile lui lui Victor Rusu şi aceste Scrisori către şi de la prieteni merită citite cu cea mai mare atenţie. Volumul, deşi colectiv, aparţine unui autor “care merită toată încrederea, angajarea, admiraţia”, după cum observa şi binecunoscutul Norman Manea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu