Mircea Popa şi fascinaţia culturii franceze

Personalitate de marcă a culturii clujene, om al cetăţii prin excelenţă, profesorul universitar dr. Mircea Popa a intrat în conştiinţa publică prin competenţa şi probitatea de critic şi istoric literar, de profesor universitar şi cercetător. Spirit laborios, Mircea Popa este şi un comentator atent al actualităţii literare, criticul manifestându-se cu o ironie acidă, ce impune deopotrivă teamă şi respect. În buna tradiţie a marilor noştri foiletonişti, istoricul în postură de recenzent nu ezită să scrie şi despre autori de toate calibrele, folosindu-şi cu parcimonie rezerva de laude. Mai rar, criticul adoptă o postură de judecător inclement, ce mânuieşte cu dezinvoltură biciuşca ironiei sau scalpelul, cu o vădită plăcere a execuţiei. Ghilotina sa cade cu predilecţie pe gâtul grafomanilor de ultimă oră, specie din ce în ce mai agresivă şi insistentă. E o lăudabilă activitate de “sanitar”, extrem de utilă în atmosfera de haos şi devălmăşie ce domină producţia editorială a ultimilor ani.
După dispariţia regretatului Mircea Zaciu, Mircea Popa a rămas în peisajul clujean ca figura cea mai proeminentă a istoriei literare. Indiscutabil, criticul a crescut sub fascinaţia marilor modele spirituale ale Clujului universitar, cărora le-a dedicat o incitantă carte. Pentru cei tineri, amintim că Mircea Popa s-a născut la 29 ianuarie 1939, în comuna Lazuri de Beiuş, din judeţul Bihor, în familia unui preot ortodox. Criticul a absolvit Facultatea de Filologie din Cluj ca şef de promoţie. În ciuda înzestrării puţin obişnuite, nu va ocupa o catedră universitară, cum s-ar fi cuvenit, ci va funcţiona în posturi dintre cele mai obscure. A trecut prin experienţa de umil profesor la liceele din Săcuieni şi Aleşd sau cea de muzeograf la Muzeul Regional al Banatului din Timişoara. Tenace, ca orice bihorean, va deveni, în cele din urmă, cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară “Sextil Puşcariu” din Cluj, fiind numit, din 1982, ca şef al colectivului de istorie literară. Doctor în filologie din 1970, titlu obţinut cu teza Ilarie Chendi, este în prezent conducător de doctorat, profesor titular la catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii ”1 Decembrie” din Alba Iulia. Ca şi în alte cazuri, Clujul a dat dovadă că are funesta vocaţie de a-şi îndepărta valorile, când nu le marginalizează sau nu le umileşte. Exemple s-ar putea da cu duiumul.
Cu cerbicie, Mircea Popa a înfruntat feloniile destinului printr-o operă de o impresionantă masivitate şi consistenţă. Ca mulţi din generaţia sa, criticul a încercat să “recupereze” după 1990 pierderile în ordine profesională printr-o febrilă activitate de dascăl, navetând, înaintea fixării la Alba Iulia, între mai multe universităţi. Mai norocos decât dascălul, criticul şi-a recuperat o parte din textele nepublicate înainte de 1989, texte care n-au putut trece de bariera cenzurii comuniste. Nu am făcut un bilanţ complet al cărţilor personale ale lui Mircea Popa, dar sunt, cu siguranţă, peste treizeci. Criticul a îngrijit zeci de ediţii, fiind coautor la alte cărţi şi volume de critică şi istorie literară. Studiile şi lucrările ştiinţifice i-au apărut în Franţa, Germania, Israel, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia etc. Mircea Popa a dedicat cărţi de referinţă unor personalităţi ce-au ilustrat cultura română: Ilarie Chendi (1973), Ioan Molnar Piuariu (1976), Octavian Goga între colectivitate şi solitudine (1981), Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu (1982), Timotei Cipariu - ipostazele enciclopedistului (1994), Mihai Eminescu – contextul receptării (1999), Eminescu în Transilvania (2000, în colaborare). A studiat cu competenţă istoria presei, iluminismul, creaţia scriitorilor români din exil (Reîntoarcerea la Ithaca, 1999), realizând ediţii din opera lui Apunake, Vintilă Horia, a altor reprezentanţi ai exilului. A redactat, printre altele, două studii fundamentale referitoare la relaţiile dintre români şi maghiari: Apropieri literare şi culturale româno-maghiare (1999), Andrei Veress - un bibliograf maghiar, prieten al românilor (2006).
Recent, Mircea Popa şi-a adunat într-un volum articolele dedicate culturii franceze şi relaţiilor noastre cu marea soră din Apus. Sub semnul Franţei (Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2006) conţine articole ce pun în lumină nu numai atracţia românilor pentru frecventarea unei culturi ce a avut o mare, benefică influenţă asupra spiritualităţii autohtone. Criticul constată că încă din zorii deşteptării noastre naţionale, Franţa şi Parisul au reprezentat pentru intelectualitatea românească o atracţie, un model, adeseori un sprijin eficient. După cum subliniază cercetătorul, în articolul Visul de Paris al românilor, imaginea oraşului-lumină văzut ca o “carte deschisă”, ca o capitală a lumii, e foarte veche şi persistentă. Parisul, imaginat ca “un oraş al chemărilor stranii şi repetate” e prezent, mai ales după 1840, în presă, în romane şi în paginile primilor noştri memorialişti şi călători. Pentru Codru Drăguşanu, de pildă, Parisul apare ca un soi de “centru al universului“. Dacă pentru autorul Peregrinului transilvan, Franţa şi Parisul rămân în memorie ca o chintesenţă a civilizaţiei (“miezul lumii şi lamura umanităţii”), imaginea Parisului se nuanţează la scriitorii sfârşitului de secol, la simbolişti sau la scriitorii secolului XX. Imaginea de Babilon modern, de oraş al contrastelor, este prezentă la Eminescu, dar şi la Şt.O.Iosif sau Octavian Goga.
Ca obstinat cercetător al jurnalisticii, Mircea Popa subliniază un amănunt prea puţin cunoscut, anume că “primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre a fost în limba franceză”. De la Courier de la Moldavie, apărut în 1790, tradiţia presei în limba franceză va rămâne o constantă a presei româneşti. În articolul din care am citat, Francezi cântând România, români elogiind Franţa, istoricul presei semnalează nu numai multitudinea de titluri apărute, ci şi numărul mare de ziarişti francezi prezenţi la noi, veniţi în misiuni culturale, politice sau activând la diverse publicaţii apărute pe teritoriul României. Extinzându-şi aria cercetărilor, Mircea Popa pune în lumină prezenţa unor personalităţi ale literelor franceze în Romania, cum ar fi André Maurois, Paul Morand sau Jules Romain. Unul din cele mai interesante articole prezente în carte este cel intitulat André Gide şi gidismul. Criticul analizează cu fineţe, cu lux de amănunte, cauzele receptării contradictorii a gidismului la noi. Influenţa scriitorului francez e mult mai puternică decât s-ar putea bănui, în critica literară, în poezie dar mai ales în proză. Modalităţi şi procedee gidiene sunt depistate la Ion Călugăru, Cezar Petrescu, M. Celarianu, Ion Vinea, Camil Petrescu, dar mai ales la scriitorii generaţiei lui Mircea Eliade.
Studiile lui Mircea Popa relevă nu numai o masivă prezenţă a scriitorilor sau ziariştilor francezi în România, ci şi a unor români în Franţa. Dora d’Istria sau Radu Baltag (mai cunoscut sub pseudonimul său franţuzesc, Adrien Le Corbeau) sunt printre cei care s-au afirmat în limba franceză. Ultimul, născut în jurul anilor 1880, la Turnu Severin, într-o familie de evrei scăpătaţi, va deveni în Franţa unul din cei mai fervenţi propagatori ai culturii române în Franţa.
Nu mai puţin interesant devine cazul unor scriitori francezi împământeniţi la noi, cum e cazul lui Jules Brun, intrat “în istoria literaturii noastre nu numai ca folclorist, dar şi ca romancier.” Mircea Popa reia în discuţie şi mitologia, extrem de stufoasă, a presupusei origini româneşti a lui Pierre Ronsard. Cu o pasiune detectivistică, istoricul analizează toate probele dosarului strălucitului poet Pierre Ronsard, care s-ar trage, după unii cercetători, dintr-un anume Mărăcine, fost ban al Craiovei. Meticulozitatea cu care sortează şi pune sub lupa analizei diverse documente, de la cele mai credibile până la cele mai fanteziste, e tipică lui Mircea Popa, unul din puţinii noştri cercetători ce nu-şi limitează aria curiozităţii la raftul bibliotecilor. El cercetează cu seriozitate arhive de stat sau private, scotoceşte în corespondenţa scriitorilor sau în paginile unor publicaţii ignorate. Această voluptate documentaristică îl duce pe Mircea Popa în locurile cele mai neaşteptate. Toamna anului 1997 îl găseşte la British Library din Londa, unde va transcrie, cu pasiunea unui copist medieval, documente semnate de Dimitrie Cantemir, Ion Ghica, D. Poerescu, Barbu Ştirbei, Carol I, Carmen Sylva, Raoul Bossy etc. După epuizarea fondului românesc, va petrece câteva zile în bogata arhivă al lui Miron Grindea, descoperind acolo “O operă necunoscută a lui Eugen Ionescu”, după cum aflăm încă din titlul articolului.
Analizând relaţiile noastre culturale cu Franţa, Mircea Popa e interesat nu doar de aspectele literare. Prezenţa Institutului Francez de Înalte Studii în România face obiectul unui consistent articol. Pornind de la un studiu al lui André Godin dedicat acestui subiect, Mircea Popa dezvoltă tema referitoare la politica dusă de marele stat apusean, subliniind că, prin tradiţie, “cultura franceză era principalul element de dialog cu străinătatea şi cu marea cultură universală”. Ideea va fi dezvoltată într-o altă secţiune a cărţii, Reviste interbelice de propagandă pentru străinătate. Autorul constată că, în perioada interbelică, numărul acestor publicaţii a fost impresionant, acest tip de presă îndeplinind un rol important, de cunoaştere reciprocă, de mesageră a unor idei de apropiere faţă de ţările vecine, de combatere a ideilor fasciste în ascensiune, “de promovare constantă a unei politici de pace şi conlucrare europeană”.
Nu sunt singurele puncte de interes ale vastei lucrări a lui Mircea Popa, ce analizează multiple aspecte ale relaţiilor culturale cu Franţa. Avem de a face cu o lucrare bogată în informaţii, seducătoare prin rigurozitate, prin patosul temperat al argumentaţiei şi fineţea analizei. Încă o dată, criticul şi istoricul clujean probează seriozitatea unui cercetător polivalent, ale cărui preocupări au depăşit limitele culturii naţionale, surprinsă, aici, în dialog cu alte culturi europene.