Şerban Chelariu şi revolta împotriva timpului

“Există şanse minime ca un poet stabilit de multă vreme în Statele Unite ale Americii, total necunoscut în ţară, fără să fi publicat ceva înainte de a pleca, devotat de multă vreme artelor plastice şi nu poeziei, să intre, dacă nu în istoria literară, măcar în circuitul valorilor contemporane”. Cu aceste cuvinte îşi deschidea cronica de prezentare cunoscutul critic Mircea A. Diaconu, dedicată poeziei lui Şerban Chelariu, apărută în numărul 3-4/2001 al revistei Poesis, sub titlul Danemarca din creier. Într-adevăr, recentul dicţionar literar al Academiei Române nu reţine decât numele tatălui său, Traian Chelariu, bucovinean la origine, încă din perioada interbelică afirmat ca o personalitate polivalentă, ce s-a manifestat ca poet, prozator, dramaturg şi eseist. Cu studii de specializare la Paris şi Roma, Traian Chelariu părea să aibă în faţă o strălucită carieră universitară, funcţionând ca asistent la universităţile din Cernăuţi, Iaşi şi Bucureşti. Brutala instalare a noului regim comunist avea să aducă pentru eruditul poet bucovinean un şir nesfârşit de umilinţe şi privaţiuni, evocate în “cutremurătorul jurnal al unui universitar ajuns hingher” – după cum ne informează acelaşi Mircea A. Diaconu.
De efectele acestui cinic tratament, aplicat aproape tuturor elitelor româneşti ce au refuzat pactul cu puterea roşie, avea să beneficieze, desigur, şi fiul scriitorului, Şerban Chelariu, născut în 1943 la Bucureşti. Învingând toate vicisitudinile, fiul fostului universitar devenit hingher va reuşi să absolve cursurile Facultăţii de Construcţii Civile şi Industriale din capitală (1967). În pofida profesiunii alese, va moşteni de la părintele său o accentuată sensibilitate artistică. Încă din studenţie va fi atras de grafică şi pictură, participând cu lucrări proprii la câteva expoziţii de grup şi organizându-şi o expoziţie personală în 1970, la Bucureşti. Deşi în aceea perioadă părea să se fi impus o aparentă liberalizare a regimului comunist, Şerban Chelariu alege soluţia emigrării în Statele Unite, unde se stabilileşte în 1977. Continuă să lucreze ca artist plastic, prezentându-şi lucrările în expoziţii organizate în Colorado (1977, 1978, 1979), Washington D.C. (1990), New Jersey (1992, 1995, 1998, 1999) şi New York (2005). Artistul plastic e dublat de un autentic poet, ce scrie mai mult pentru sine, ca un exerciţiu de libertate a imaginaţiei, publicând sporadic în reviste din străinătate – dintre care amintim Origini din Georgia (Statele Unite), Caietele Internaţionale de Poezie Liter Art XXI (SUA),Balada şi Galateea (Germania), Dorul (Danemarca). Dintre publicaţiile culturale din ţară, revista Poesis este printre primele reviste care l-au găzduit, cu poeme originale sau cu traduceri şi prezentări ale liricii unor poeţi ca Sylvia Plath, Anne Carson şi Stanley Kunitz. Abia după 1989, Şerban Chelariu va reveni masiv în literatura ţării sale de origine, prin publicarea a trei volume de poezie: În umbra numerelor prime (Editura Paideia, Bucureşti, 1998), Quadratura lunii (Editura Paideia, Bucureşti, 2000) şi Praf peste pulberea inimii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2002), toate ilustrate cu rafinata grafică a autorului, menite să atragă atenţia asupra unui poet original, singular în felul său.
Deşi e vorba de un poet absent, prin forţa împrejurărilor, vreme îndelungată din editurile şi publicaţiile româneşti, întâlnirea cu lirica sa constituie încă un argument că în exil a continuat să se scrie o literatură de cea mai bună calitate. Poezia lui Şerban Chelariu are concentrarea energiilor unui arc de oţel, ce se comprimă, se destinde sau zvâcneşte energic, după voinţa artistului, capricios şi imprevizibil în relaţia sa cu structurile versului. Avem de a face cu un poet ce dislocă mereu structurile osificate ale unei arte armonioase, clasice, optând pentru manierismul iregular, în care se confruntă adeseori forţe divergente, într-o vie efervescenţă spirituală, neobişnuită, plină de virtuozitate. Versul înaintează adeseori asemenea unui saltimbanc pe o funie suspendată deasupra abisului, într-un echilibru precar, în care plutirea elegantă pe deasupra privitorilor uimiţi pare pândită mereu de prăbuşirea în gol. Sinteză uluitoare de calcul şi de hazard, poezia lui Şerban Chelariu are indiscutabil ştiinţa de a manevra geometria variabilă a versurilor, de a modula sonorităţile cu siguranţă, bazată pe o ureche de muzician rafinat şi subtil. Fragmentate, cu savante disimetrii, versurile sunt în mod paradoxal muzicale, cu rime plasate neaşteptat, într-un joc de eufonii şi ecouri calculate matematic. Şerban Chelariu e înainte de toate un spirit lucid, ce-şi dozează atent efectele, un artizan ale versului, îndrăgostit de frăgezimile cuvântului, de potenţialul său ascuns.
Expresia se concentrează adeseori în atoli verbali ce au rigoarea unui haiku japonez, în care imaginea e transcrisă cu o peniţă înmuiată în cerneluri din cele mai fine, selectate cu un ochi de plastician: “Prin mâlul nopţii desfundat / dorm bivoliţe pântecoase / norii”(se tulbură cu adâncuri). Acest cult al rigorii, al unui imagism sintetic, e contrabalansat de o atitudine reflexivă extrem de dinamică şi de productivă, dar mai ales de un instinct ludic şi muzical ce-l împinge spre înscenarea unui fastuos spectacol în care armonia sonoră primează, iar tensiunile grave ale spiritului se deschid în muzicalitatea pură. Iată-l în postura unui naturist ce ştie să îmbine detaliul fin, surprins de un poeta artifex, cu saltul în reflecţia filosofică şi în jocul gratuit al sonorităţilor: “clipocind / tresare lacul / împroşcând cu diamante / unde / cercuri ambulante / simetrii // sar spre noapte / broaşte ude / turta lunii-n val / rupând-o / o ţes nuferi / ascunzând-o / printre ierburi verzi zălude // vântul blând / şopteşte-n / iarbă / se duc melcii / la plimbare / paşi / se-aud / dar pe cărare / doar de bezna dai / cea oarbă /…/ ies din nou / la vânătoare / o mulţime de fiinţe / răsar mituri / din seminţe / luna paşte / bunul soare” (clipocind tresare lacul).
Poetul se situează foarte aproape de Nichita Stănescu prin tehnica proliferării baroce a imaginilor, prin “nemaivăzutele / focuri de artificii / ale nenumăratelor feluri de a face”, de a-şi construi imaginarul, prin modul în care îşi structurează limbajul poetic. Ca şi la autorul volumului Epica magna, cu care are evidente afinităţi, există la Şerban Chelariu o permanentă confruntare cu timpul, o tentativă de destructurare a fluxului temporal printr-o proiecţie în negativ a unor concepte, cum ar fi “netimpul”, “nesânge”, ”nevintre” etc. – o modalitate atât de apropiată de “necuvintele” stănesciene. Iată doar un fragment din poezia haide să ne facem planuri, în care se imaginează o derulare inversă a timpului, o reîntoarcere spre o altă dimensiune existenţială, cea a unui trecut mitic, primordial: “haide să facem câteva planuri / să intersectăm spaţiul / în cât mai puţine cuvinte / haide să masacrăm timpul / care încontinuu ne minte / chiar la răscrucea fântânii / unde ogoarele visului / verde / în suflet ne mişcă / încă necopt / rodul / promiselor lanuri // se derulează invers trecutul / şi nu ne mai suntem aceiaşi / exact / exact ca înainte // se derulează invers / deşirându-se-n minte / scurgându-se / într-un mult mai adânc trecut / decât luăm noi aminte / un trecut acum nou / şi parcă neînceput / dar totuşi trecut / trecut de noi încă nedespărţit / deşi despărţit prin cuvinte”. Asistăm aici la o viziune intens spiritualizată, la o tendinţă generalizată de purificare şi de eliminare a scoriilor şi accidentalului, a anecdotei, năzuind spre o lirică de idei, spre o artă cerebrală, ce se constituie ca o veritabilă aventură existenţială. Poezia rămâne pentru lucidul Şerban Chelariu şi o manifestare stihinică, o revărsare a sacrului în profan, o epifanie, cum ar spune Mircea Eliade. E limpede că pentru el lirismul concentrează în sine întrebările de rezolvare a marilor probleme ale destinului, mitul poetic fiind o tentativă de dominare a fluxului temporal, de confruntare lucidă sau de alunecare de sub puterea sa dizolvantă. Dacă mitul înseamnă întoarcere la origini sau cel puţin certitudinea unei reînnoiri spirituale, poezia furnizează, în chip simbolic, posibilitatea unei reîntoarceri la surse, de căutare febrilă a unui sens dincolo de frontierele cronologice în care eul profan e ancorat.
Asemenea marelui istoric al religiilor, care încearcă “să spargă acoperişul casei”( o metaforă arhetipală împrumutată din gândirea filosofică indiană ), gest menit să elibereze fiinţa de orice constrângere, de limitele mutilante ale existenţei profane, poetul încearcă, cu mijloacele specifice artei sale, să se elibereze de condiţionările temporalităţii. Şerban Chelariu ştie prea bine că imaginea e încărcată, după cum au arătat psihanaliştii, de numeroase valori mitice, legate ombilical de prima copilărie, de primordialul uman, preluând arhetipuri impersonale, ce trimit la timpul etern al speciei. El regăseşte beatitudinea originii şi a începuturilor prin numeroase întoarceri spre timpul adolescenţei şi copilăriei, prin apelul la câteva ritualuri reprezentate, de pildă, de cântecele şi descântecele naive ale copilăriei. Un poem precum aerul, din volumul Praf peste pulberea inimii (2002), conţine o meditaţie gravă asupra unui timp şi spaţiu primordial, în care o constelaţie de imagini se regrupează, evidenţiind nu numai o mitologie personală, ci şi o vârstă a inocenţei, prin simboluri ale purităţii, ale căror conţinuturi privilegiate s-au păstrat în cutele unei memorii profunde, “netulburată” în dimensiunile sale cosmice: “aerul este prundişul transparent / al bistriţei cereşti // curgând netulburată / încă / pământul / o / pământul / lacrima unui ocean este / atârnând rotund / cu şoldu-n / cearcănul planetar / de stâncă /(…) hei tu plug / de dor arat / înflorindă / tu / zăpadă / dintr-un alt / de alb carat / strigăt / de timpane / spart / simetric zbătându-se // îmi tresare gându-start / fluture prin fluture / fluture / zburându-se // hai la gropa cu furnici / ba-i aici / ba nu-i aici // viaţa totului clipind / un / de tot / netot / clipit / gene printre / licurici // hai la groapa / cu furnici / unde-mi dai / vei da / alt trai / trai pe trai / se scoate / rând / pe rând / la locuit / viaţă-mi sunt de tine / greu de lecuit / te grăbeşti / dar nu-s / grăbit.”
În agitata dinamică a scriiturii poetice, Şerban Chelariu întrevede un mod privilegiat de a reface trecutul, de a rătăci pe malurile unei “Bistriţe cereşti”, într-un orizont al sacralităţii cosmice. Demers ce tinde la o anume atitudine impersonală, a scrie poezie echivalează cu a repeta gesturi ale unor maeştri, de a te reîntâlni cu tipare sacre ale rostirii. Pentru poetul exilat întâlnirea cu marile spirite tutelare ale poeziei româneşti e un mod mitic de a călca pe urmele unui zeu, de a reface un traseu iniţiatic: “pe unde fiecare dintre noi călcăm acuma / a călcat odată un zeu”. Versurile citate fac parte dintr-un poem dedicat lui Nichita Stănescu, iar ideea esenţială e aceea că, în fond, în nici un domeniu al spiritului nu există o originalitate absolută. Poate, sugerează poetul, doar lecţia morţii o scriem fiecare în modul său propriu, într-o singurătate edificatoare pentru personalitatea fiecărui individ. Învăţăm să murim, cum ar spune Eminescu, dar şi aici sunt prezente câteva urme ale unui comportament mitic, mereu repetabil. Căci “nu există colţ unde tu să-ţi poţi fi în moarte / fără ca un zeu să nu-ţi stea cât mai departe / venind la spectacol cu mult înainte de venirea ta / cu o eternitate înainte / sau numai cu o viaţă în atât de puţine cuvinte” (pe unde fiecare dintre noi). Pentru poetul exilat, poezia însăşi e o subtilă camuflare a mitului, o posibilitate de a utiliza magia verbului pentru a depăşi timpul istoric şi personal, o ocazie de a te insera într-un timp fabulos, paradisiac. El încearcă să desluşească mecanismul de funcţionare a unui utopic “motor al veşniciei”, al cărui combustibil e alcătuit din “vieţi purificate / destine”, capabile să reziste la intensele “arderi interne”, la presiunea exploziilor “decalate-ntr-o logică paternă”. E o lirică destul de abstractă, modulată în structura de adâncime de arhetipuri mitice, centrată pe o problematică majoră, ce se iveşte gravă, neliniştită din “centrul de greutate a memoriei” (centru de simetrie). Detaşată, fără poze romantice sau aliniată la vreo modă, poezia lui Şerban Chelariu ţinteşte să asigure viziunii o anume notă de impersonalizare. Motivul liric al timpului este cel mai important şi mai productiv din această constelaţie de obsesii ale poetului, dintre care amintim şi pe cele ale morţii şi învierii, ale limitei şi frontierelor, ale cuvântului, tăcerii şi nerostirii. În această viziune lucidă şi dramatică, unghiul de atac predilect al rostirii poetice e unul de revoltă împotriva timpului şi limitărilor sale. Nu e singura ipostază a acestei dialectici a imaginarului, căci postura poetului conspirator împotriva “fantomelor unui răstimp”, a unui “crucificat răstimp”, a “timpului hoit” e dublată şi de ipostaza spiritului eliberat de spaimele timpului, de inevitabila sa degradare. Lirica sa adoptă uneori o schemă de evitare a efectelor timpului prin refugiul într-un spaţiu imaginar, sustras timpului devorator, situat, de pildă, la “marginea de dor a necuvântului”, în zona privilegiată a reveriei şi amintirilor, în care conştiinţa poetică asistă la derularea “epopeii / marilor mituri”( laviu ). Altădată, poetul este el însuşi un colaborator al zeului “de vremi barcagiu”, ca în poemul vieţi se aştern, încărcat de o transparentă melancolie: “vieţi / se aştern / transparente cenuşi / peste tăciuni fumegând / amintiri / destine cu pumni / nenăscuţi / bat la uşi / pomană cerşind / nenăscutei priviri // zilele trec / şi acum / în oraş / urlă sirene / prelung şi / pustiu // parcă e mort / acest târg / şi lăcaş / poetului / care vâslind / apa îl trece / pe zeul / de vremi / barcagiu”.
Reuşind să evite, în general, uscăciunea conceptuală, Şerban Chelariu excelează printr-o lirică de idei, gravă şi muzicală, ludică uneori, articulată într-un sistem organic, plin de consistenţă şi de indiscutabilă originalitate a rostirii, în ciuda unor posibile apropieri de lirica lui Nichita Stănescu sau a unor inflexiuni argheziene.