luni, 19 septembrie 2011
duminică, 11 septembrie 2011
Ion Caraion şi revelaţiile unui epistolar
“Numele meu, acela de Ion Caraion, îl cunoaşteţi. Sînt un scriitor român, care a început – încă de licean – ca ziarist în presa democrată. Azi am aproape 59 de ani, dintre care 11 zdrobiţi (muşchiul diafragmatic rupt, coastele fracturate; ajuns la Peninsula aveam 38 de kg) prin temniţele comuniste. Am publicat peste 30 de volume în ţară (versuri, eseuri, antologii, reportaje, amintiri, traduceri etc.). Am părăsit România relativ de curînd. Se va împlini abia în august un an, de cînd mă aflu în Elveţia, unde am primit azil politic, împreună cu soţia mea şi cu fiica noastră, în vîrstă de 14 ani.”
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.
vineri, 9 septembrie 2011
Cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine”
De vorbă cu scriitorul catalan Albert Mestres
Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.
- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?
- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.
Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.
- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?
- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.
Marcel Mureşeanu - sub semnul lui Hermes
Poet inclasificabil, situat înafara oricăror mode sau generaţii literare, Marcel Mureşeanu este, indiscutabil, unul din cei mai originali poeţi contemporani, în ciuda discreţiei aristocratice cu care se manifestă. Poetul a debutat în 1965 cu un volum al cărui titlu convenţional( Pe adresa copilăriei) nu indica în nici un fel metamorfozele uluitoare ale poeziei sale, mai ales din ultimele două decenii. ”Caligraful discret al sentimentalităţii predominant bucolice” - cum îi apare poetul până la volumul Matineu(din 1985) criticului Petru Poantă - evoluează spectaculos, în direcţia unui fantezism ironic, ce înlocuieşte reveriile rustice cu unu citadinim dezinvolt, în care lirismul captează nu atât vocile străzii cât ecourile unui monologurile unui spirit hamletian, retras în turnul său de veghe, dincolo de rumorile urbei şi de platitudinile cotidiene, de care nu face totuşi abstracţie. Ironia spumoasă, jocurile lexicale ce alternează cu o solemnitate gravă, dar deloc ţeapănă fac parte constitutivă din formula acestui lirism singular, ce are totuşi secrete afinităţi cu poezia unor Emil Botta, Mihai Ursachi, Ion Beldeanu, Ioanid Romanescu sau Ovidiu Genaru. Mai ales în ultimele volume, lirismul se grefează pe un schelet epic, mai mult sau mai puţin consistent, prin intermediul căruia Marcel Mureşeanu introduce în scena mobilă varii personaje, proiecţii livreşti sau măşti ale unui ego ubicuu, multiplicându-se cu o stranie capacitate metamorfotică.
Toate aceste trăsturi, semnalate de critică, pot fi regăsite şi în ultimele două volume ale poetului clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) şi Orbul pământului(Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005). Sunt două volume ce-l înfăţişează pe Marcel Mureşeanu în ipostaza deplinei maturităţi creatoare, constituind două faţeţe ale unui personaj liric retras în spatele unor măşti extrem de diverse şi de colorate. Poezie a unităţii contrariilor, cele două volume îl caracterizează extrem de exact. Dacă primul conţine poeme în care domină gustul pentru fantezie şi parodic, cel de-al doilea conţine terţine în genul haiku-ului, de o maximă concentrare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se hrăneşte din solul bogat al neliniştilor vârstei. Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scriitură ascetică, redusă la economia verbală a unor terţine. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradiante, concentrate verbale în care detaliul fuzionează cu iscripţia lapidară, într-o artă de bijutier, mizând pe forţa sugestiei fine şi a notaţiei implozive. Sunt mici fulguraţii, fragmente lucrate cu o migală de poeta artifex, ce şlefuieşte veritabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, asemenea insectelor din vechime, spaime, angoase, semnale ale unei lumi neliniştitoare şi misterioase. Iată doar un exemplu de poem transcris cu o cerneală simpatică, o veritabilă chinezărie lirică: “Umbra păsării/Peste pieliţa apei,/Peştii pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel şi ucigaş/Căzuţi în iarba rece…/Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuzinii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lispsesc accentele ludice, ironia fină sau zâmbetul înţelept al insului ce ştie să surâdă de pe treptele eşafodului. Poemele din volumul Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci discordante, unde afirmaţia se învecinează cu negaţia, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Această poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului un indice de jovială bonomie. Poetul are ştiinţa de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave. Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu ludic, Hermes, mesagerul forţelor cereşti, zeu al comerţului şi schimbului de idei, patron al disciplinelor oculte şi al scrisului, prin tradiţie inventator al lirei lui Apolo:“Stăpânul destinului meu este Hermes !/Este Hermes stăpânul destinului meu ?/Mă podidesc lacrimile când mă gândesc/că am un stăpân atât de hoinar,/însoţitorul morţilor, purtătorul de veşti,/misterul însuşi!/ Mă podideşte râsul când mă gândesc/cât de mult mă pot îndoi/de folosul de a avea un stăpân !/În mâna zeului străluceşte Tabula Smaragdina/ şi nici o supărare pe faţa lui/pentru necuviinţele mele/alcătuite din sunete.“(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul constituie pentru Marcel Mureşeanu o formă de exorcizare,de taifas cu demonii. În aceste poeme grave, panica existenţială se revarsă în unde concentrice, finalul aducând de cele mai multe ori o calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganţa caligrafiei, poetul se supune la ” încercările metaforei” văzute ca veritabile probe iniţiatice, ca în poemul cu acest titlu: ”E frig în ultima celulă/de unde strig,/cu greţosul meu strigăt/de fiară pe moarte,/către temnicerii pedepsiţi/să-şi împartă viaţa cu mine,/atât de frig încât îmi pare că pe aici trece/însuşi aerul rece care face/ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate fiinţa decât în proximitatea morţii, o nouă lecţie a acestei inefabile ştiinţe a morţii, desprinsă desigur din linia pe care a imprimat-o marele romantic în nemuritoare sa Odă îm metru antic. Între frisonul neantului şi suflul pur şi simplu al vieţii, poezia lui Marcel Mureşeanu se impune prin eleganţa scriiturii, prin modul său singular de a articula drama dar şi miracolele existenţei.
Toate aceste trăsturi, semnalate de critică, pot fi regăsite şi în ultimele două volume ale poetului clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) şi Orbul pământului(Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005). Sunt două volume ce-l înfăţişează pe Marcel Mureşeanu în ipostaza deplinei maturităţi creatoare, constituind două faţeţe ale unui personaj liric retras în spatele unor măşti extrem de diverse şi de colorate. Poezie a unităţii contrariilor, cele două volume îl caracterizează extrem de exact. Dacă primul conţine poeme în care domină gustul pentru fantezie şi parodic, cel de-al doilea conţine terţine în genul haiku-ului, de o maximă concentrare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se hrăneşte din solul bogat al neliniştilor vârstei. Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scriitură ascetică, redusă la economia verbală a unor terţine. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradiante, concentrate verbale în care detaliul fuzionează cu iscripţia lapidară, într-o artă de bijutier, mizând pe forţa sugestiei fine şi a notaţiei implozive. Sunt mici fulguraţii, fragmente lucrate cu o migală de poeta artifex, ce şlefuieşte veritabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, asemenea insectelor din vechime, spaime, angoase, semnale ale unei lumi neliniştitoare şi misterioase. Iată doar un exemplu de poem transcris cu o cerneală simpatică, o veritabilă chinezărie lirică: “Umbra păsării/Peste pieliţa apei,/Peştii pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel şi ucigaş/Căzuţi în iarba rece…/Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuzinii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lispsesc accentele ludice, ironia fină sau zâmbetul înţelept al insului ce ştie să surâdă de pe treptele eşafodului. Poemele din volumul Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci discordante, unde afirmaţia se învecinează cu negaţia, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Această poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului un indice de jovială bonomie. Poetul are ştiinţa de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave. Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu ludic, Hermes, mesagerul forţelor cereşti, zeu al comerţului şi schimbului de idei, patron al disciplinelor oculte şi al scrisului, prin tradiţie inventator al lirei lui Apolo:“Stăpânul destinului meu este Hermes !/Este Hermes stăpânul destinului meu ?/Mă podidesc lacrimile când mă gândesc/că am un stăpân atât de hoinar,/însoţitorul morţilor, purtătorul de veşti,/misterul însuşi!/ Mă podideşte râsul când mă gândesc/cât de mult mă pot îndoi/de folosul de a avea un stăpân !/În mâna zeului străluceşte Tabula Smaragdina/ şi nici o supărare pe faţa lui/pentru necuviinţele mele/alcătuite din sunete.“(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul constituie pentru Marcel Mureşeanu o formă de exorcizare,de taifas cu demonii. În aceste poeme grave, panica existenţială se revarsă în unde concentrice, finalul aducând de cele mai multe ori o calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganţa caligrafiei, poetul se supune la ” încercările metaforei” văzute ca veritabile probe iniţiatice, ca în poemul cu acest titlu: ”E frig în ultima celulă/de unde strig,/cu greţosul meu strigăt/de fiară pe moarte,/către temnicerii pedepsiţi/să-şi împartă viaţa cu mine,/atât de frig încât îmi pare că pe aici trece/însuşi aerul rece care face/ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate fiinţa decât în proximitatea morţii, o nouă lecţie a acestei inefabile ştiinţe a morţii, desprinsă desigur din linia pe care a imprimat-o marele romantic în nemuritoare sa Odă îm metru antic. Între frisonul neantului şi suflul pur şi simplu al vieţii, poezia lui Marcel Mureşeanu se impune prin eleganţa scriiturii, prin modul său singular de a articula drama dar şi miracolele existenţei.
CONSTANŢA BUZEA SAU PURITATEA LIRISMULUI
Deşi este, indiscutabil, cea mai valoroasă poetă a generaţiei sale, Constanţa Buzea n-a fost deloc o răsfăţată a criticii. Activitatea ei s-a desfăşurat, cel puţin în ultimul deceniu, într-o atitudine de austeră retragere din faţa reclamei zgomotoase, cu un refuz al gesturilor provocatoare, atât de obişnuite la câteva din reprezentantele liricii feminine de la noi. De câţiva ani, delicata poetă şi-a impus o veritabilă penitenţă susţinând, cu o devoţiune franciscană, o rubrică la poşta redacţiei din “România literară”, încercând, cu rezultate variabile, să selecteze câţiva grăunciori auriferi din tonele de moloz ale corespondenţei, ale unei grafomanii stăruitoare şi adeseori agresive. Gravitatea cu care comentează cele mai anoste mesaje ale unor condeieri anonimi spune multe despre generozitatea funciară a acestui mare poet, conştient că miracolele se ascund adeseori în spatele celui mai pur şi smerit anonimat.
În cadrul poeziei actuale, evoluţia Constanţei Buzea rămâne singulară din toate punctele de vedere. După cum poeta rămâne o solitară în aproape toate manifestările sale. Lirismul contemporan s-a văzut invadat, cel puţin în ultimele decenii, de o sarabandă de măşti demonice şi provocatoare, ce exhibă o agresivitate virilă, un zgomotos refuz al feminităţii. Se mizează pe o poetică a neruşinării, pe o sfidare a convenţiilor şi tradiţiilor, ce decade în modă şi, în fond, într-un conformism previzibil. Unul din cei mai rafinaţi comentatori de poezie, Octavian Soviany, remarca, pe bună dreptate, că, în mod paradoxal, “locul fecioarelor liliale de odinioară a fost luat tot mai mult în poezia feminină de astăzi de imaginea căpcăunei dezlănţuite”. Feminitatea e deturnată sistematic într-un feminism agresiv, cu un imaginar apocaliptic, distructiv şi instinctual.
La antipodul oricărei mode, lirismul practicat cu eleganţă de Constanţa Buzea rămâne marcat de o puritate funciară, de o castitate a formelor. Gravă în toate ipostazele, poezia sa de ultimă oră, cea din volumul Netrăitele (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), aduce în spaţiul privilegiat al poemului spaţiul lumii lăuntrice, iluminat de o franciscană familiaritate cu lucrurile şi preajma. Ne întâmpină aici mărturia unui univers sensibilizat, în care lucrurile îţi comunică magia lor simplă, evocatoare, a unei lumi trecute, în care marile drame ale existenţei sunt surdinizate. Memoria recuperatoare aşază deasupra universului familiar, în evocarea copilăriei petrecută într-o Moldovă fabuloasă, o peliculă fină de melancolie, un aur liturgic, un aer de “o blândeţe somnoroasă”, care-l aminteşte îndeaproape pe Rainer Maria Rilke, cu care poeta are secrete afinităţi. Dialogul tăcut cu trecutul e conservat, de pildă, în eleganţa simplă, necăutată, a unor imagini de dagherotipuri pe care privirea rătăceşte visătoare, cuprinsă de un vârtej al reveriei ce topeşte limitele timpului şi spaţiului. Iată un poem evocator al originilor, transcris în linii a căror caligrafie austeră şi pură e proprie liricii hieratice a Constanţei Buzea: “Nişte dagherotipuri elegante, lucrate / solid pe carton cu lustru fin, după gustul / sfârşitului de veac XIX. Uşor alterate de / vechime. Pe spate, iscălitura maestrului şi / adresa firmei. Totul caligrafiat în literă / chirilică încărcată de arabescuri la modă, / după regulile reclamei de pe vremuri. Privesc / vrăjită portretele bunicilor mei basarabeni. / Îmi imaginez timbrul vocilor, parfumul hainelor. / O blândeţe somnoroasă emană din fotografiile / puţine câte s-au păstrat. Una în postură de miri, / alta de tineri părinţi înconjuraţi / de primii lor născuţi.”(36). E un dialog cu absenţa, în care cuvintele sunt încărcate de misterul trecerii, de o lentoare a schimbării, de o prelungire a penumbrei trecutului într-o existenţă terorizată de un “prezent agresiv”. E desigur doar una din ipostazele acestui refugiu într-un paseism protector. Nu lipsesc din paginile volumului nici scene în care teroarea istoriei invadează spaţiul memoriei, cum ar exodul mamei însărcinate, din Basarabia anilor ’40, sau drama rudelor dispărute prin fundul Siberiei, ca victime ale unui “program diabolic”. Umbrele tutelare ale strămoşilor şi geografia magică a copilăriei revin obsesiv în câteva din cele mai reuşite poezii ale ultimului volum, marcat de orfismul recuperării unor momente privilegiate ale existenţei, al cărei tragism e doar sugerat, niciodată clamat în trâmbiţele unei retorici doloriste.
Condusă de logica pascaliană a inimii, nu de paralizanta luciditate carteziană, dubitativă, poeta descoperă magia fuziunii cu elementele primordiale, cu sâmburele de sacralitate al lucrurilor şi locurilor copilăriei, în care “miroase peste tot a busuioc şi a pelin, a tămâie ca la biserică.”(77). Interogaţia, câtă e, nu are la Constanţa Buzea valenţele angoasei, ale îndoielii argheziene, ci se converteşte într-un semn al uimirii în faţa misterului sacral, al trăirii în fervoarea rugăciunii, al rostirii psaltice a splendorilor dumnezeirii: “Unde sunt crinii, unde caii de mare, / unde argintul lor, fabulosul aur de zale ? Doamne, / Tu care ştii, îmi arăţi că sunt toate / la rădăcina cuvintelor tale./ Mă uit şi nu văd. Mă uit până îmi pierd / vederea. Rămâne să îmi închipui aşteptând şi primind Învierea. / Recunoaşte-mă în grădini, pe mări, oriunde./ Sunt rac furând cuiul şi ieşind din Ierusalimul / sărac. Recunoaşte-mă şi pune-mi în suflet / bucuria de după plâns. / Maică a lui Dumnezeu, creşte-mă iarbă / precum o mare de valuri prin care înoată / fătul asinei, blândul ei mânz.”(5) Percepţia plină de prospeţime a unor elemente din universul familiar e, însă, de cele mai multe ori mediată, indirectă, dar cu atât mai pură şi mai spiritualizată. Stocate în rezervorul capricios al memoriei, întrezărită “ca un pod în dezordine, ca un muzeu indescifrabil” sau “ca un abis”, lucrurile îi trimit mesaje vagi, presupuse, pline de o poezie evocatoare a unei lumi apuse. Pentru autoarea Netrăitelor, memoria este, adeseori, o fereastră spre imaginea unui eden pierdut: “Şi, totuşi, îţi lasă răgazul să-ţi întrezăreşti imaginea în oglinzile raiului care-a mai fost în stele şi pe pământ.”
Contactul brutal, direct, cu elementele e refuzat în favoarea unuia căruia amintirea îi acordă un coeficient de sacralitate. Ca şi altădată Blaga, Constanţa Buzea îşi configurează universul liric într-un orizont al tainei, într-o “ascundere” din care lucrurile, fenomenele, amintirile, fiinţele vii şi cuvintele tâşnesc purificate, având prestigiul unor miracole existenţiale: “din ascuns ies adevărate ca îngerii lui Dumnezeu”. Cele mai profunde, mai revelatorii gesturi ale poetei se petrec sub auspiciile unui timp scufundat în aurul sacru al memoriei, al unei copilării paradisiace în simplitatea ei. Iată un scenariu în care întâlnirea cu seminţele cântate şi de Lucian Blaga se petrece sub unghiul mitic al unui spaţiu spiritual în care omul trăieşte în dimensiunea acelui “creştinism cosmic” de care vorbea Mircea Eliade, propriu popoarelor din sud-estul Europei. Aici aluatul e arhetip al genezei, iar ciclul vegetal al grâului repetă principalele etape ale existenţei omului, cu naşterea, cu patimile vieţii şi finalul morţii. În seminţe se retrage spiritul grâului, iar acest sentiment al trăirii liturgice sub bolta de altar a cerului îl împărtăşeşte din plin şi Constanţa Buzea, într-un splendid poem de evocare a copilăriei, de întâlnire cu aceşti zei mărunţi ai seminţelor: “În vara următoare, / când ea nu mai era, / în odăiţa golită de lucruri, / văruită şi dată cu lut proaspăt pe jos, / am găsit un munte de boabe, / grâu pus la uscat peste vară, / pe care l-am escaladat şi în care / m-am îngropat ca într-o răcoroasă / materie vie./ Până când cineva mi-a spus / că acolo e pâinea casei şi Dumnezeu, / şi e păcat să risipesc şi să calc cu picioarele / misterul acesta. Ca să fiu iertată, / m-a învăţat cum să clădesc la loc / muntele de grâu”. (74) Carte a copilăriei, a absenţei (a netrăirii) şi a trăirii cutremurate a sacralităţii, ultimul volum al poetei ne descoperă o Constanţa Buzea ce îşi transcrie biografia interioară cu bucuria înfiorată a descoperirii unor valenţe proprii, până acum ignorate sau ascunse sub cenuşa cotidianului. Poeta n-a fost niciodată o exaltată, ci o adeptă a unei lirici austere, trăindu-şi revelaţiile şi cutremurele interioare cu graţie, cu simplitate şi o discreţie iluminată. Confesiunea ei e mereu supravegheată de reflexivitate, de o decenţă ce refuză exultanţa. Abia murmurată, durerea e încărcată aici de un sens sacrificial, văzută ca un cifru al unei posibile regenerări spirituale.
Într-o perioadă în care numeroşi poeţi mimează, fariseici, vocaţia cristică şi încearcă să transforme lirismul într-un amvon înconjurat de nori de tămâie, poeta aceasta gravă trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale într-un orizont al pietăţii autentice, al relaţiei intime cu o Divinitate ce-şi face simţită prezenţa în lucrurile cele mai umile. Transcriindu-şi sentimentul de devoţiune mistică fără emfază, poeta atinge în această nouă carte a sa unul din pragurile de sus ale unui lirism al revelaţiei pure, necontrafăcute. Aflată într-un “ceas magic” al comunicării înfiorate cu graţia Atotputernicului, Constanţa Buzea păşeşte pe valurile inspiraţiei sale ”ca Petru pe mare” şi nu se scufundă.
În cadrul poeziei actuale, evoluţia Constanţei Buzea rămâne singulară din toate punctele de vedere. După cum poeta rămâne o solitară în aproape toate manifestările sale. Lirismul contemporan s-a văzut invadat, cel puţin în ultimele decenii, de o sarabandă de măşti demonice şi provocatoare, ce exhibă o agresivitate virilă, un zgomotos refuz al feminităţii. Se mizează pe o poetică a neruşinării, pe o sfidare a convenţiilor şi tradiţiilor, ce decade în modă şi, în fond, într-un conformism previzibil. Unul din cei mai rafinaţi comentatori de poezie, Octavian Soviany, remarca, pe bună dreptate, că, în mod paradoxal, “locul fecioarelor liliale de odinioară a fost luat tot mai mult în poezia feminină de astăzi de imaginea căpcăunei dezlănţuite”. Feminitatea e deturnată sistematic într-un feminism agresiv, cu un imaginar apocaliptic, distructiv şi instinctual.
La antipodul oricărei mode, lirismul practicat cu eleganţă de Constanţa Buzea rămâne marcat de o puritate funciară, de o castitate a formelor. Gravă în toate ipostazele, poezia sa de ultimă oră, cea din volumul Netrăitele (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), aduce în spaţiul privilegiat al poemului spaţiul lumii lăuntrice, iluminat de o franciscană familiaritate cu lucrurile şi preajma. Ne întâmpină aici mărturia unui univers sensibilizat, în care lucrurile îţi comunică magia lor simplă, evocatoare, a unei lumi trecute, în care marile drame ale existenţei sunt surdinizate. Memoria recuperatoare aşază deasupra universului familiar, în evocarea copilăriei petrecută într-o Moldovă fabuloasă, o peliculă fină de melancolie, un aur liturgic, un aer de “o blândeţe somnoroasă”, care-l aminteşte îndeaproape pe Rainer Maria Rilke, cu care poeta are secrete afinităţi. Dialogul tăcut cu trecutul e conservat, de pildă, în eleganţa simplă, necăutată, a unor imagini de dagherotipuri pe care privirea rătăceşte visătoare, cuprinsă de un vârtej al reveriei ce topeşte limitele timpului şi spaţiului. Iată un poem evocator al originilor, transcris în linii a căror caligrafie austeră şi pură e proprie liricii hieratice a Constanţei Buzea: “Nişte dagherotipuri elegante, lucrate / solid pe carton cu lustru fin, după gustul / sfârşitului de veac XIX. Uşor alterate de / vechime. Pe spate, iscălitura maestrului şi / adresa firmei. Totul caligrafiat în literă / chirilică încărcată de arabescuri la modă, / după regulile reclamei de pe vremuri. Privesc / vrăjită portretele bunicilor mei basarabeni. / Îmi imaginez timbrul vocilor, parfumul hainelor. / O blândeţe somnoroasă emană din fotografiile / puţine câte s-au păstrat. Una în postură de miri, / alta de tineri părinţi înconjuraţi / de primii lor născuţi.”(36). E un dialog cu absenţa, în care cuvintele sunt încărcate de misterul trecerii, de o lentoare a schimbării, de o prelungire a penumbrei trecutului într-o existenţă terorizată de un “prezent agresiv”. E desigur doar una din ipostazele acestui refugiu într-un paseism protector. Nu lipsesc din paginile volumului nici scene în care teroarea istoriei invadează spaţiul memoriei, cum ar exodul mamei însărcinate, din Basarabia anilor ’40, sau drama rudelor dispărute prin fundul Siberiei, ca victime ale unui “program diabolic”. Umbrele tutelare ale strămoşilor şi geografia magică a copilăriei revin obsesiv în câteva din cele mai reuşite poezii ale ultimului volum, marcat de orfismul recuperării unor momente privilegiate ale existenţei, al cărei tragism e doar sugerat, niciodată clamat în trâmbiţele unei retorici doloriste.
Condusă de logica pascaliană a inimii, nu de paralizanta luciditate carteziană, dubitativă, poeta descoperă magia fuziunii cu elementele primordiale, cu sâmburele de sacralitate al lucrurilor şi locurilor copilăriei, în care “miroase peste tot a busuioc şi a pelin, a tămâie ca la biserică.”(77). Interogaţia, câtă e, nu are la Constanţa Buzea valenţele angoasei, ale îndoielii argheziene, ci se converteşte într-un semn al uimirii în faţa misterului sacral, al trăirii în fervoarea rugăciunii, al rostirii psaltice a splendorilor dumnezeirii: “Unde sunt crinii, unde caii de mare, / unde argintul lor, fabulosul aur de zale ? Doamne, / Tu care ştii, îmi arăţi că sunt toate / la rădăcina cuvintelor tale./ Mă uit şi nu văd. Mă uit până îmi pierd / vederea. Rămâne să îmi închipui aşteptând şi primind Învierea. / Recunoaşte-mă în grădini, pe mări, oriunde./ Sunt rac furând cuiul şi ieşind din Ierusalimul / sărac. Recunoaşte-mă şi pune-mi în suflet / bucuria de după plâns. / Maică a lui Dumnezeu, creşte-mă iarbă / precum o mare de valuri prin care înoată / fătul asinei, blândul ei mânz.”(5) Percepţia plină de prospeţime a unor elemente din universul familiar e, însă, de cele mai multe ori mediată, indirectă, dar cu atât mai pură şi mai spiritualizată. Stocate în rezervorul capricios al memoriei, întrezărită “ca un pod în dezordine, ca un muzeu indescifrabil” sau “ca un abis”, lucrurile îi trimit mesaje vagi, presupuse, pline de o poezie evocatoare a unei lumi apuse. Pentru autoarea Netrăitelor, memoria este, adeseori, o fereastră spre imaginea unui eden pierdut: “Şi, totuşi, îţi lasă răgazul să-ţi întrezăreşti imaginea în oglinzile raiului care-a mai fost în stele şi pe pământ.”
Contactul brutal, direct, cu elementele e refuzat în favoarea unuia căruia amintirea îi acordă un coeficient de sacralitate. Ca şi altădată Blaga, Constanţa Buzea îşi configurează universul liric într-un orizont al tainei, într-o “ascundere” din care lucrurile, fenomenele, amintirile, fiinţele vii şi cuvintele tâşnesc purificate, având prestigiul unor miracole existenţiale: “din ascuns ies adevărate ca îngerii lui Dumnezeu”. Cele mai profunde, mai revelatorii gesturi ale poetei se petrec sub auspiciile unui timp scufundat în aurul sacru al memoriei, al unei copilării paradisiace în simplitatea ei. Iată un scenariu în care întâlnirea cu seminţele cântate şi de Lucian Blaga se petrece sub unghiul mitic al unui spaţiu spiritual în care omul trăieşte în dimensiunea acelui “creştinism cosmic” de care vorbea Mircea Eliade, propriu popoarelor din sud-estul Europei. Aici aluatul e arhetip al genezei, iar ciclul vegetal al grâului repetă principalele etape ale existenţei omului, cu naşterea, cu patimile vieţii şi finalul morţii. În seminţe se retrage spiritul grâului, iar acest sentiment al trăirii liturgice sub bolta de altar a cerului îl împărtăşeşte din plin şi Constanţa Buzea, într-un splendid poem de evocare a copilăriei, de întâlnire cu aceşti zei mărunţi ai seminţelor: “În vara următoare, / când ea nu mai era, / în odăiţa golită de lucruri, / văruită şi dată cu lut proaspăt pe jos, / am găsit un munte de boabe, / grâu pus la uscat peste vară, / pe care l-am escaladat şi în care / m-am îngropat ca într-o răcoroasă / materie vie./ Până când cineva mi-a spus / că acolo e pâinea casei şi Dumnezeu, / şi e păcat să risipesc şi să calc cu picioarele / misterul acesta. Ca să fiu iertată, / m-a învăţat cum să clădesc la loc / muntele de grâu”. (74) Carte a copilăriei, a absenţei (a netrăirii) şi a trăirii cutremurate a sacralităţii, ultimul volum al poetei ne descoperă o Constanţa Buzea ce îşi transcrie biografia interioară cu bucuria înfiorată a descoperirii unor valenţe proprii, până acum ignorate sau ascunse sub cenuşa cotidianului. Poeta n-a fost niciodată o exaltată, ci o adeptă a unei lirici austere, trăindu-şi revelaţiile şi cutremurele interioare cu graţie, cu simplitate şi o discreţie iluminată. Confesiunea ei e mereu supravegheată de reflexivitate, de o decenţă ce refuză exultanţa. Abia murmurată, durerea e încărcată aici de un sens sacrificial, văzută ca un cifru al unei posibile regenerări spirituale.
Într-o perioadă în care numeroşi poeţi mimează, fariseici, vocaţia cristică şi încearcă să transforme lirismul într-un amvon înconjurat de nori de tămâie, poeta aceasta gravă trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale într-un orizont al pietăţii autentice, al relaţiei intime cu o Divinitate ce-şi face simţită prezenţa în lucrurile cele mai umile. Transcriindu-şi sentimentul de devoţiune mistică fără emfază, poeta atinge în această nouă carte a sa unul din pragurile de sus ale unui lirism al revelaţiei pure, necontrafăcute. Aflată într-un “ceas magic” al comunicării înfiorate cu graţia Atotputernicului, Constanţa Buzea păşeşte pe valurile inspiraţiei sale ”ca Petru pe mare” şi nu se scufundă.
Marian Barbu şi romanul de mistere
Deşi s-a impus, mai ales în ultima perioadă, prin comentarii, eseuri şi studii ce vizează opera unor autori contemporani, criticul şi istoricul literar Marian Barbu a debutat în domeniul literelor printr-o carte incitantă dedicată prozei de mistere a secolului al XIX-lea. Afirmat el însuşi ca prozator, ca romancier, ca autor de proză scurtă şi povestiri pentru copii, prolificul cercetător craiovean şi-a dăruit o bună parte din energiile sale cercetării unor “Aspecte ale romanului românesc contemporan”, o lucrare masivă (în două volume) cu acest titlu, impunătoare prin erudiţie şi competenta stăpânire a unui spaţiu vast al literaturii noastre, văzând lumina tiparului în 1993 şi 1995.
Pasiunea pentru arhive şi pentru domeniul valorificării moştenirii literare nu e prezentă doar în volumul său de debut, ci şi în prodigioasa activitate de autor de antologii, de lucrări didactice, de prefaţator şi îngrijitor de ediţii. Printre autorii antologaţi, editaţi şi comentaţi de Marian Barbu se numără Ioan M. Bujoreanu (cu insolitul roman Mistere din Bucureşti), Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Barbu Delavrancea, Sergiu Dan, Romulus Dianu, Traian Demetrescu, dar şi numeroşi autori contemporani, diverşi ca valoare şi preocupări.
Contextul socio-politic actual, dominat de o presă ce “accentuează programatic zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj, corupţie”, ca şi graba cu care încercăm să ne adaptăm din mers la diversele provocări ale integrării în structurile unei Europe unite, îl îndeamnă pe cercetător să procedeze el însuşi la o recitire şi reeditare a volumului său Romanul de mistere în literatura română din 1981. La origine teză de doctorat, studiul apărut recent la Editura Scrisul Românesc (Craiova, 2003), e o lectură instructivă nu numai pentru cercetătorii trecutului literaturii noastre, ci şi pentru toţi cei interesaţi de o istorie a mentalităţilor, a civilizaţiei noastre, cu tentativele succesive de sincronizare cu Occidentul.
Erudita teză a lui Marian Barbu pune în lumină nu doar eforturile scriitorilor români din secolul al XIX-lea la rigorile unui gen romanesc la modă, ci şi “de ataşare din convingere la spiritul european”. Scriitorii noştri din acea perioadă n-au preluat superficial teze, motive şi idei din “uzina de foiletoane şi cărţi” ale lui Eugène Sue, ci le-au adaptat creator la realităţile autohtone de atunci. Lucrarea lui Marian Barbu demonstrează convingător modul în care, într-un context socio-politic dominat de eforturile de modernizare ale ţării, scriitorii români de mistere au contribuit la apariţia romanului românesc modern, la diversificarea lui tipologică.
Ivite în Franţa secolului al XIX-lea, “misterele” constituie modele ale romanului românesc de la începuturile sale. Din acest motiv, cercetătorul analizează metodic, în capitolul “Delimitări”, influenţa pe care a avut-o şcoala gotică asupra romanului francez. Marian Barbu relevă, de pildă, faptul că un roman ca Melmoth rătăcitorul (1820), o capodoperă a genului, a pus în circulaţie trei teme cu o răspândire universală: cea a pactului cu diavolul (Faust), a Jidovului rătăcitor şi a Olandezului zburător. Fantasticul şi teroarea sunt ingrediente ce intră obligatoriu în compoziţia romanului gotic, fiind preluate şi de romanul de mistere. Elementele “de şoc” se prelungesc în romanul francez de mistere din proza americanului E.A.Poe, care se bucură de traducerea reputatului Charles Baudelaire.
După cum subliniază cu pertinenţă cercetătorul craiovean, romanul de mistere francez este prin excelenţă romantic, dar anticipează, prin numeroase elemente, mişcarea realistă şi chiar romanul naturalist. Acest gen de roman “se încadrează subiectivismului romantic, prin multiplicarea vizibilă a eului creator al artistului”( p.25 ). Departe de a-şi restrânge aria cercetării doar la zona franceză, Marian Barbu întreprinde o sinteză a premiselor europene care au stimulat apariţia acestui gen în literatura română. Romanele de mistere, mai ales cele ale celebrului Eugène Sue, în traducere sau în original, vor avea o influenţă masivă asupra scrierilor lui I. M. Bujoreanu, G.Baronzi, Al. Pelimon, Th. A. Myller, Theohar Alexi, Al. I. Alexandrescu. Deşi unele din aceste nume sunt azi prea puţin cunoscute, romanul de mistere se confundă la noi cu “tendinţele de început ale realismului”. Traduceri din Eugène Sue apar în marile ziare de la sfârşitul veacului, alimentând setea de senzaţional şi nevoia de deconectare a unui public destul de restrâns. Despre circulaţia operelor lui Sue în spaţiul românesc vorbesc şi cataloagele cabinetelor de lectură, o formă incipientă de dezvoltare a bibliotecilor publice de mai târziu.
Romanul propriu-zis apare la noi abia după 1850, criticul punând sub lupă chiar dezvoltarea noţiunii de roman, gen literar despre care “nici Asachi, nici Eliade nu aveau puncte de vedere comune”. Această derută terminologică e prezentă şi în cazul lui Al. Pelimon, care-şi intitulează o poveste picarescă (Hoţii şi hagiul, din 1853) drept “roman istoric”. Copilăria romanului românesc găseşte în Marian Barbu un cititor pasionat, care-şi duce investigaţia în zone dintre cele mai obscure, puţin sau deloc cercetate până acum. Pe lângă romanele de mistere ce respectă regulile genului – apărute sub semnăturile lui I.M.Bujoreanu, Al.Pelimon,G. Baronzi şi alţii – se dezvoltă şi scrieri ale unor “false mistere”, domeniu ilustrat de N.T.Orăşanu, Toma Drăgulinescu, Gr. H. Grandea. Compoziţiile narative din secolul al XIX-lea se contaminează de tehnicile şi procedeele romanului de mistere. Tehnica misterelor e descoperită de Marian Barbu şi în romanele istorice ce descriu figurile unor domnitori precum Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Matei Vodă, Aron Vodă. După o relativă înflorire a speciei, romanul de mistere se va degrada în romanele haiduceşti ale lui N. D. Popescu (Nedea), în scrierile mizând pe senzaţional şi crimă ale lui N. Rădulescu-Niger, Ilie Ighel, Th. M. Stoenescu sau Panait Macri. Criticul subliniază faptul că în literatura noastră, “misterele” au avut meritul de a fi dezvoltat anumite teme sociale, de a fi introdus “măştile, finalitatea, utopia, umorul, limbajul popular”, pregătind terenul pentru apariţia marilor creaţii romaneşti ale lui N. Filimon, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale. Dezvoltând gustul pentru lectură a unui public naiv, romanul de mistere s-a dezvoltat la noi ca “o structură cu particularităţi germinative pentru literatura de mai târziu”.
Unică în felul ei, lucrarea lui Marian Barbu este un reper obligatoriu pentru cei care urmăresc metamorfozele romanului românesc. De altfel, pasionatul cercetător urmăreşte prelungirile acestui gen până în epoca contemporană. E interesant de semnalat că Marian Barbu adaugă în această ediţie şi un capitol absent la prima sa apariţie, cea din 1981. Intitulat “Implicaţii ale romanului de mistere în câteva proze ale sec. al XX-lea”, studiul demonstrează convingător că acest gen “şi-a prelungit planurile paralele, cu implicaţia lor socială, cu identitatea dublă a personajului, a caracterelor puternice, cu lungile aşteptări şi coincidenţelor neaşteptate etc., până la Mateiu I. Caragiale şi G.M. Vlădescu, iar mai apropiat de noi, până la Eugen Barbu şi George Călinescu”. Numeroase creaţii romaneşti ale epocii moderne mai păstrează, cu ştiinţă sau involuntar, convenţii tipice romanului de mistere. Periferia, mediu predilect al acestora, se va regăsi şi în operele moderne ale lui Mateiu I. Caragiale, Felix Aderca, Carol Ardeleanu, G.M. Zamfirescu şi Eugen Barbu. Cenzura vremii a respins acest fragment al eruditului studiu pe motiv că “misterele” nu erau de actualitate. La o lectură atentă, constatăm că apariţia volumului e cu atât mai binevenită, cu cât unele din convenţiile romanelor de mistere, descrise de Marian Barbu cu atâta competenţă, sunt de descoperit în convulsiva presă de azi, în unele emisiuni de televiziune ce mizează exclusiv pe exploatarea derizoriului şi grotescului, pe senzaţional, pe explorarea periferiei, a crimei şi mahalagismului.
Pasiunea pentru arhive şi pentru domeniul valorificării moştenirii literare nu e prezentă doar în volumul său de debut, ci şi în prodigioasa activitate de autor de antologii, de lucrări didactice, de prefaţator şi îngrijitor de ediţii. Printre autorii antologaţi, editaţi şi comentaţi de Marian Barbu se numără Ioan M. Bujoreanu (cu insolitul roman Mistere din Bucureşti), Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Barbu Delavrancea, Sergiu Dan, Romulus Dianu, Traian Demetrescu, dar şi numeroşi autori contemporani, diverşi ca valoare şi preocupări.
Contextul socio-politic actual, dominat de o presă ce “accentuează programatic zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj, corupţie”, ca şi graba cu care încercăm să ne adaptăm din mers la diversele provocări ale integrării în structurile unei Europe unite, îl îndeamnă pe cercetător să procedeze el însuşi la o recitire şi reeditare a volumului său Romanul de mistere în literatura română din 1981. La origine teză de doctorat, studiul apărut recent la Editura Scrisul Românesc (Craiova, 2003), e o lectură instructivă nu numai pentru cercetătorii trecutului literaturii noastre, ci şi pentru toţi cei interesaţi de o istorie a mentalităţilor, a civilizaţiei noastre, cu tentativele succesive de sincronizare cu Occidentul.
Erudita teză a lui Marian Barbu pune în lumină nu doar eforturile scriitorilor români din secolul al XIX-lea la rigorile unui gen romanesc la modă, ci şi “de ataşare din convingere la spiritul european”. Scriitorii noştri din acea perioadă n-au preluat superficial teze, motive şi idei din “uzina de foiletoane şi cărţi” ale lui Eugène Sue, ci le-au adaptat creator la realităţile autohtone de atunci. Lucrarea lui Marian Barbu demonstrează convingător modul în care, într-un context socio-politic dominat de eforturile de modernizare ale ţării, scriitorii români de mistere au contribuit la apariţia romanului românesc modern, la diversificarea lui tipologică.
Ivite în Franţa secolului al XIX-lea, “misterele” constituie modele ale romanului românesc de la începuturile sale. Din acest motiv, cercetătorul analizează metodic, în capitolul “Delimitări”, influenţa pe care a avut-o şcoala gotică asupra romanului francez. Marian Barbu relevă, de pildă, faptul că un roman ca Melmoth rătăcitorul (1820), o capodoperă a genului, a pus în circulaţie trei teme cu o răspândire universală: cea a pactului cu diavolul (Faust), a Jidovului rătăcitor şi a Olandezului zburător. Fantasticul şi teroarea sunt ingrediente ce intră obligatoriu în compoziţia romanului gotic, fiind preluate şi de romanul de mistere. Elementele “de şoc” se prelungesc în romanul francez de mistere din proza americanului E.A.Poe, care se bucură de traducerea reputatului Charles Baudelaire.
După cum subliniază cu pertinenţă cercetătorul craiovean, romanul de mistere francez este prin excelenţă romantic, dar anticipează, prin numeroase elemente, mişcarea realistă şi chiar romanul naturalist. Acest gen de roman “se încadrează subiectivismului romantic, prin multiplicarea vizibilă a eului creator al artistului”( p.25 ). Departe de a-şi restrânge aria cercetării doar la zona franceză, Marian Barbu întreprinde o sinteză a premiselor europene care au stimulat apariţia acestui gen în literatura română. Romanele de mistere, mai ales cele ale celebrului Eugène Sue, în traducere sau în original, vor avea o influenţă masivă asupra scrierilor lui I. M. Bujoreanu, G.Baronzi, Al. Pelimon, Th. A. Myller, Theohar Alexi, Al. I. Alexandrescu. Deşi unele din aceste nume sunt azi prea puţin cunoscute, romanul de mistere se confundă la noi cu “tendinţele de început ale realismului”. Traduceri din Eugène Sue apar în marile ziare de la sfârşitul veacului, alimentând setea de senzaţional şi nevoia de deconectare a unui public destul de restrâns. Despre circulaţia operelor lui Sue în spaţiul românesc vorbesc şi cataloagele cabinetelor de lectură, o formă incipientă de dezvoltare a bibliotecilor publice de mai târziu.
Romanul propriu-zis apare la noi abia după 1850, criticul punând sub lupă chiar dezvoltarea noţiunii de roman, gen literar despre care “nici Asachi, nici Eliade nu aveau puncte de vedere comune”. Această derută terminologică e prezentă şi în cazul lui Al. Pelimon, care-şi intitulează o poveste picarescă (Hoţii şi hagiul, din 1853) drept “roman istoric”. Copilăria romanului românesc găseşte în Marian Barbu un cititor pasionat, care-şi duce investigaţia în zone dintre cele mai obscure, puţin sau deloc cercetate până acum. Pe lângă romanele de mistere ce respectă regulile genului – apărute sub semnăturile lui I.M.Bujoreanu, Al.Pelimon,G. Baronzi şi alţii – se dezvoltă şi scrieri ale unor “false mistere”, domeniu ilustrat de N.T.Orăşanu, Toma Drăgulinescu, Gr. H. Grandea. Compoziţiile narative din secolul al XIX-lea se contaminează de tehnicile şi procedeele romanului de mistere. Tehnica misterelor e descoperită de Marian Barbu şi în romanele istorice ce descriu figurile unor domnitori precum Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Matei Vodă, Aron Vodă. După o relativă înflorire a speciei, romanul de mistere se va degrada în romanele haiduceşti ale lui N. D. Popescu (Nedea), în scrierile mizând pe senzaţional şi crimă ale lui N. Rădulescu-Niger, Ilie Ighel, Th. M. Stoenescu sau Panait Macri. Criticul subliniază faptul că în literatura noastră, “misterele” au avut meritul de a fi dezvoltat anumite teme sociale, de a fi introdus “măştile, finalitatea, utopia, umorul, limbajul popular”, pregătind terenul pentru apariţia marilor creaţii romaneşti ale lui N. Filimon, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale. Dezvoltând gustul pentru lectură a unui public naiv, romanul de mistere s-a dezvoltat la noi ca “o structură cu particularităţi germinative pentru literatura de mai târziu”.
Unică în felul ei, lucrarea lui Marian Barbu este un reper obligatoriu pentru cei care urmăresc metamorfozele romanului românesc. De altfel, pasionatul cercetător urmăreşte prelungirile acestui gen până în epoca contemporană. E interesant de semnalat că Marian Barbu adaugă în această ediţie şi un capitol absent la prima sa apariţie, cea din 1981. Intitulat “Implicaţii ale romanului de mistere în câteva proze ale sec. al XX-lea”, studiul demonstrează convingător că acest gen “şi-a prelungit planurile paralele, cu implicaţia lor socială, cu identitatea dublă a personajului, a caracterelor puternice, cu lungile aşteptări şi coincidenţelor neaşteptate etc., până la Mateiu I. Caragiale şi G.M. Vlădescu, iar mai apropiat de noi, până la Eugen Barbu şi George Călinescu”. Numeroase creaţii romaneşti ale epocii moderne mai păstrează, cu ştiinţă sau involuntar, convenţii tipice romanului de mistere. Periferia, mediu predilect al acestora, se va regăsi şi în operele moderne ale lui Mateiu I. Caragiale, Felix Aderca, Carol Ardeleanu, G.M. Zamfirescu şi Eugen Barbu. Cenzura vremii a respins acest fragment al eruditului studiu pe motiv că “misterele” nu erau de actualitate. La o lectură atentă, constatăm că apariţia volumului e cu atât mai binevenită, cu cât unele din convenţiile romanelor de mistere, descrise de Marian Barbu cu atâta competenţă, sunt de descoperit în convulsiva presă de azi, în unele emisiuni de televiziune ce mizează exclusiv pe exploatarea derizoriului şi grotescului, pe senzaţional, pe explorarea periferiei, a crimei şi mahalagismului.
Poezia şi provocările prezentului
Daniela Vasiloschi a debutat editorial relativ târziu, după o carieră profesională desfăşurată în învăţământul liceal, ca profesoară de limba latină. Volumele publicate până acum ne descoperă o voce care mai crede în puterea tradiţiei, a versului construit cu rigoare. Indiscutabil, opţiunea pentru o modernitate temperată aparţine unui om cult, ce priveşte cu reţinere spre efemerele mode literare de azi sau de ieri. Ca poet, Daniela Vasiloschi e mai aproape de Octavian Goga şi de Adrian Păunescu decât de Tristan Tzara. În opinia sa, poezia civică nu s-a demodat, ci devine mai necesară decât oricând, astăzi când asistăm la o decerebrare accelerată a tinerelor generaţii, ce tind să înlocuiască paginile cărţii cu ecranul televizorului sau al calculatorului.
Deloc interesată de sincronizarea cu poezia ce se scrie astăzi de o cohortă de începători, Daniela Vasiloschi nu rămâne surdă la provocările şi neliniştile prezentului. Atât poezia cât şi maximele sau cugetările sale sunt o reacţie la spectacolul social şi politic din jur. Lirica sa denunţă derapajele „democraţiei originale” ce se construieşte la noi, cu o inconştientă voioşie, de două decenii. În buna tradiţie a clasicilor latini, Daniela Vasiloschi ştie că indignarea face versuri şi că e greu să nu scrii satire astăzi. Poemele sale mai recente sunt încărcate de energia indignării, ca în poemul „Libertatea de apoi”, ce aruncă săgeţi ironice spre o realitate desprinsă din coşmarurile existenţei de zi cu zi sau din pagina ziarelor: ”Hai să gustăm suprema libertate, / Să ne-mbătăm pân-om cădea pe spate, / Să ne drogăm cât ţine buzunarul / Şi noaptea să ne-ncăierăm cu parul! // Să devorăm suprema libertate / Cu babalâci în criză de etate, / Dar ofertanţi de carduri suculente, / În maraton după adolescente. // N-avem biserici şi n-avem nici ţară, / Furăm aici şi omorâm pe-afară. / Nu ne iubim părinţii şi nici fraţii, / În euro se numără Carpaţii.”
Privind în jur, poeta îşi descoperă şi exploatează o fibră de moralist inflexibil. Nici un segment al vieţii noastre publice nu rămâne neexplorat, nici o turpitudine nu scapă din vizorul acestei exemplare conştiinţe etice. Poeta constată cu stupoare degradarea vieţii şi a spiritualităţii contemporane, sub toate aspectele, ca în poemul, „Dezgust”, în care portretul şarjat are accente macedonskiene: „Nu eşti decât un dezertor / Ca un soldat de plumb în / Piaţă / Azi căile ni se despart, / Mai poţi să îmi provoci doar / Greaţă. // Spoind taraba de la circ / Te-ai răsucit ca izma creaţă, / Un dezertor jucând şotron, / Dezgustător ca o mătreaţă. // Antreprenor întru nimic / Şi dobitoc de meserie / În creierul tău foarte mic / O muscă zace-n agonie. // Te-aş amplasa într-un muzeu / Drept unică legendă vie. / Adio, suflet de lacheu, / Şi crasă mostră de prostie”. Laşitatea, mizeria, sărăcia, pierderea demnităţii şi a reperelor morale într-o societate dominată de un capitalism sălbatic, corupţia şi îndobitocirea permanentă prin intermediul unei mass-media aservite marelui capital sunt printre temele predilecte ale acestei lirici încărcate de energia unei conştiinţe pure şi disperate.
Autoarea Magiei cuvintelor (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009) îşi construieşte poemele ca şarje polemice, utilizând din belşug imprecaţia retorică şi acizii corozivi ai ironiei. Deloc monotonă, poeta ştie să alterneze ritmurile poemelor, adaptându-le la tema dezbaterilor sale etice. Spectacolul degradant al societăţii e tradus în ritmuri barbiene, în linii energice, caricaturale: "U! Iu! Iu! / La Luna şuie, / Fuge dracul de tămâie, / Hoţul se căpătuieşte / şi naivul se speteşte / U! Iu! Iu! / Cu buha-n par, / Torni din ceaşcă în pahar, / Cu stropi de miliardari / Şi-un popor de căpşunari // Be! He! He! / Cu saltimbancii,! / S-au prea mucezit colacii / Recondiţionăm deşeuri / Şi-n afar' spălăm veceuri.// Halal material uman, / Parcă-i vremea lui Satan: / Fufele cu silicon / Şmecherii în avion. / Mori cu adevăru-n braţă / Şi te-nvinge-un nătăfleaţă, / Absolvent de girofar / Cu studii în numerar”. Poezia din care am citat se intitulează „Lumea lui Satan”, titlu emblematic pentru universul poeziei sociale a Danielei Vasiloschi, cu viziunea infernală a unui univers uman aflat la limita disoluţiei morale şi degradării, a traumelor de caracter şi a machiaverlâcurilor balcanice. E o lume în care alternarea la putere a actorilor politici e o operaţie de simplă schimbare, caragialescă, a unor canalii cu altele, un troc între demagogii electorali ( „Troc! troc! troc! / Schimbă hoţ pe dobitoc.”).
Poezia socială, cu şarjele incandescente ale unui vulcan al indignării, nu e singura ipostază a acestei sensibilităţi ultragiate, crescută în cultul marilor valori naţionale şi a unor repere morale solide. Găsim în paginile prezentului volum şi poeme ale retragerii în universul intim al propriilor nelinişti. Poeta meditează, de pildă, la dispariţia unui scriitor lucid şi responsabil ca Octavian Paler, văzut ca „Un mit copleşitor / Prin demnitatea statuară / A înţelepciunii”(„Viaţa ca un peron”). Altă dată, transcrie câteva „gânduri de Paşti”, meditează asupra feloniei timpului şi entropiei universale sau asupra fragilităţii propriei condiţii. Întâlnim în paginile volumului şi câteva poeme ce se constituie ca psalmi sau rugăciuni pioase adresate Divinităţii cu un glas ce părăseşte trufia, îmbrăcând hainele umilinţei creştine.
Complexă, dramatică, plină de întrebările unei conştiinţe răvăşite de erorile veacului, poezia Danielei Vasiloschi e un document uman tulburător. Lirica sa reflexivă se prelungeşte în cugetările şi maximele ce întregesc acest jurnal liric, în volumul A fi sau a nu fi (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009), singular prin încărcătura sa umană. Sunt, în general, reflecţiile unei femei ce îşi instalează punctul de observaţie în atmosfera unei societăţi pornite pe panta consumerismului şi a goanei după bunuri materiale. De altfel, tentaţia aforistică e prezentă şi în poezii. Numeroase dintre aceste cugetări sunt memorabile, dezvăluind o gândire originală, ce ocoleşte locurile comune. Am putea cita oricare dintre cugetările acestui moralist modern, ce priveşte spre lume cu un ochi atent, dar nu uită, cu sinceritate, să-şi sondeze nici propriile abisuri. Iată doar câteva mostre din aforismele poetei:
„După marile furtuni ies la suprafaţă gunoaiele.”
„Suferinţa e botezul de foc al unui alt început.”
„Cine distruge cu bună ştiinţă sau inconştient identitatea naţională a unui popor e vrednic de pus la zid.”
n toate aceste manifestări spirituale, Daniela Vasiloschi se dovedeşte o sensibilitate vie, al cărei talent literar, hrănit din belşug cu lecturi clasice, se uneşte cu o luciditate tăioasă, asociată cu rigorile morale ale unei conştiinţe ce nu acceptă compromisurile şi convenţiile gândirii leneşe. Într-o lume tot mai debusolată, lectura poeziilor şi cugetărilor sale, dominate de halucinanta imagine a coşmarului social, de o nobilă şi tragică tristeţe, constituie o revelaţie.
Deloc interesată de sincronizarea cu poezia ce se scrie astăzi de o cohortă de începători, Daniela Vasiloschi nu rămâne surdă la provocările şi neliniştile prezentului. Atât poezia cât şi maximele sau cugetările sale sunt o reacţie la spectacolul social şi politic din jur. Lirica sa denunţă derapajele „democraţiei originale” ce se construieşte la noi, cu o inconştientă voioşie, de două decenii. În buna tradiţie a clasicilor latini, Daniela Vasiloschi ştie că indignarea face versuri şi că e greu să nu scrii satire astăzi. Poemele sale mai recente sunt încărcate de energia indignării, ca în poemul „Libertatea de apoi”, ce aruncă săgeţi ironice spre o realitate desprinsă din coşmarurile existenţei de zi cu zi sau din pagina ziarelor: ”Hai să gustăm suprema libertate, / Să ne-mbătăm pân-om cădea pe spate, / Să ne drogăm cât ţine buzunarul / Şi noaptea să ne-ncăierăm cu parul! // Să devorăm suprema libertate / Cu babalâci în criză de etate, / Dar ofertanţi de carduri suculente, / În maraton după adolescente. // N-avem biserici şi n-avem nici ţară, / Furăm aici şi omorâm pe-afară. / Nu ne iubim părinţii şi nici fraţii, / În euro se numără Carpaţii.”
Privind în jur, poeta îşi descoperă şi exploatează o fibră de moralist inflexibil. Nici un segment al vieţii noastre publice nu rămâne neexplorat, nici o turpitudine nu scapă din vizorul acestei exemplare conştiinţe etice. Poeta constată cu stupoare degradarea vieţii şi a spiritualităţii contemporane, sub toate aspectele, ca în poemul, „Dezgust”, în care portretul şarjat are accente macedonskiene: „Nu eşti decât un dezertor / Ca un soldat de plumb în / Piaţă / Azi căile ni se despart, / Mai poţi să îmi provoci doar / Greaţă. // Spoind taraba de la circ / Te-ai răsucit ca izma creaţă, / Un dezertor jucând şotron, / Dezgustător ca o mătreaţă. // Antreprenor întru nimic / Şi dobitoc de meserie / În creierul tău foarte mic / O muscă zace-n agonie. // Te-aş amplasa într-un muzeu / Drept unică legendă vie. / Adio, suflet de lacheu, / Şi crasă mostră de prostie”. Laşitatea, mizeria, sărăcia, pierderea demnităţii şi a reperelor morale într-o societate dominată de un capitalism sălbatic, corupţia şi îndobitocirea permanentă prin intermediul unei mass-media aservite marelui capital sunt printre temele predilecte ale acestei lirici încărcate de energia unei conştiinţe pure şi disperate.
Autoarea Magiei cuvintelor (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009) îşi construieşte poemele ca şarje polemice, utilizând din belşug imprecaţia retorică şi acizii corozivi ai ironiei. Deloc monotonă, poeta ştie să alterneze ritmurile poemelor, adaptându-le la tema dezbaterilor sale etice. Spectacolul degradant al societăţii e tradus în ritmuri barbiene, în linii energice, caricaturale: "U! Iu! Iu! / La Luna şuie, / Fuge dracul de tămâie, / Hoţul se căpătuieşte / şi naivul se speteşte / U! Iu! Iu! / Cu buha-n par, / Torni din ceaşcă în pahar, / Cu stropi de miliardari / Şi-un popor de căpşunari // Be! He! He! / Cu saltimbancii,! / S-au prea mucezit colacii / Recondiţionăm deşeuri / Şi-n afar' spălăm veceuri.// Halal material uman, / Parcă-i vremea lui Satan: / Fufele cu silicon / Şmecherii în avion. / Mori cu adevăru-n braţă / Şi te-nvinge-un nătăfleaţă, / Absolvent de girofar / Cu studii în numerar”. Poezia din care am citat se intitulează „Lumea lui Satan”, titlu emblematic pentru universul poeziei sociale a Danielei Vasiloschi, cu viziunea infernală a unui univers uman aflat la limita disoluţiei morale şi degradării, a traumelor de caracter şi a machiaverlâcurilor balcanice. E o lume în care alternarea la putere a actorilor politici e o operaţie de simplă schimbare, caragialescă, a unor canalii cu altele, un troc între demagogii electorali ( „Troc! troc! troc! / Schimbă hoţ pe dobitoc.”).
Poezia socială, cu şarjele incandescente ale unui vulcan al indignării, nu e singura ipostază a acestei sensibilităţi ultragiate, crescută în cultul marilor valori naţionale şi a unor repere morale solide. Găsim în paginile prezentului volum şi poeme ale retragerii în universul intim al propriilor nelinişti. Poeta meditează, de pildă, la dispariţia unui scriitor lucid şi responsabil ca Octavian Paler, văzut ca „Un mit copleşitor / Prin demnitatea statuară / A înţelepciunii”(„Viaţa ca un peron”). Altă dată, transcrie câteva „gânduri de Paşti”, meditează asupra feloniei timpului şi entropiei universale sau asupra fragilităţii propriei condiţii. Întâlnim în paginile volumului şi câteva poeme ce se constituie ca psalmi sau rugăciuni pioase adresate Divinităţii cu un glas ce părăseşte trufia, îmbrăcând hainele umilinţei creştine.
Complexă, dramatică, plină de întrebările unei conştiinţe răvăşite de erorile veacului, poezia Danielei Vasiloschi e un document uman tulburător. Lirica sa reflexivă se prelungeşte în cugetările şi maximele ce întregesc acest jurnal liric, în volumul A fi sau a nu fi (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009), singular prin încărcătura sa umană. Sunt, în general, reflecţiile unei femei ce îşi instalează punctul de observaţie în atmosfera unei societăţi pornite pe panta consumerismului şi a goanei după bunuri materiale. De altfel, tentaţia aforistică e prezentă şi în poezii. Numeroase dintre aceste cugetări sunt memorabile, dezvăluind o gândire originală, ce ocoleşte locurile comune. Am putea cita oricare dintre cugetările acestui moralist modern, ce priveşte spre lume cu un ochi atent, dar nu uită, cu sinceritate, să-şi sondeze nici propriile abisuri. Iată doar câteva mostre din aforismele poetei:
„După marile furtuni ies la suprafaţă gunoaiele.”
„Suferinţa e botezul de foc al unui alt început.”
„Cine distruge cu bună ştiinţă sau inconştient identitatea naţională a unui popor e vrednic de pus la zid.”
n toate aceste manifestări spirituale, Daniela Vasiloschi se dovedeşte o sensibilitate vie, al cărei talent literar, hrănit din belşug cu lecturi clasice, se uneşte cu o luciditate tăioasă, asociată cu rigorile morale ale unei conştiinţe ce nu acceptă compromisurile şi convenţiile gândirii leneşe. Într-o lume tot mai debusolată, lectura poeziilor şi cugetărilor sale, dominate de halucinanta imagine a coşmarului social, de o nobilă şi tragică tristeţe, constituie o revelaţie.
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Jurnalul unui reflexiv: George Flaviu Predescu
George Flaviu Predescu este un reflexiv, care priveşte în jur dar şi în interiorul său cu lupa unei sensibilităţi în alertă. Poemele sale din volumul Sisifica resemnare, în general scurte, pline de simplitate, par desprinse din jurnalul unui personaj camilpetrescian, al unui posedat al lucidităţii, care-şi notează cu scrupulozitate momentele mai mult sau mai puţin faste ale zilei. În ciuda titlului ce presupune mari, tantalice chinuri ale sensibilităţii, poetul este o natură echilibrată, incapabil să trăiască extremele. El înaintează mereu prudent, din notaţie în notaţie, cu o rigoare de veritabil grefier. Lucid, poetul îşi cenzurează în permanenţă iluziile, îşi notifică speranţele, îşi calculează micile eşecuri şi deziluzii. Consecvent cu sine însuşi, George Flaviu Predescu e adeptul unei sintaxe transparente, ce reţine angoasele cotidiene, iluminările, micile descoperiri ale unui intelect aflat mereu în stare de veghe.
Total lipsit de emfază şi de accente melodramatice, tânărul poet îşi construieşte o biografie lirică în care discursul e într-o perfectă stare de echilibru cu biografia reală. Fondul său vital nu cunoaşte pasiuni stihinice, de aceea chiar şi propensiunile spre o zonă a eroticului se menţin într-o stază a calmului, a reflecţiei reci, coagulând adeseori în scurte poeme aforistice. Nici febra erotică nu pare să-i tulbure prea mult straturile viziunii lirice, metodic stivuite. Poetul e, indiscutabil, un adept al supremei delicateţi, al unei sincerităţi mereu supravegheate. Şi totuşi, cel puţin la modul declarativ, George Flaviu Predescu e un revoltat împotriva inerţiei şi monotoniei cotidiene, sperând mereu în apariţia unui miracol (cel al iubirii e cel mai des invocat) care să-i schimbe perspectiva existenţială şi să-i transforme răceala consemnării, a notaţiei jurnaliere. Iată un scurt, edificator poem intitulat Negare:
„Eu nu pot să cred
Că totu-i atât de precis,
Că totu-i atât de la fel,
Eu cred
Că totu-i o aripă,
Totu-i un zbor
Care se-mparte la doi,
Noi nu suntem oameni,
Suntem flori
Şi avem privighetori în noi.”
Poetul se arată, în foarte multe ocazii, adeptul unui poem de tip silogistic, în care enunţarea unor premise converge spre producerea unui sens sau a unui evantai de sensuri, cu o aparenţă de maximă sau de aforism. Tentaţia rostirii memorabile e prezentă, deşi poetul îmbracă de obicei o salopetă a simplităţii. Freamătul interior e temperat sistematic prin filtrul contemplaţiei şi reveriei. Structurând discrete elegii sau nostalgice întoarceri spre locuri ale memoriei noastre culturale, aceste mici scenete lirice sunt produse ale unei nervoase creionări impresioniste, ce dovedesc totuşi o bogăţie a existenţei intelectuale a poetului. Preocupat evident de natura poesisului, George Flaviu Predescu emite reflecţii asupra actului creator, văzut în dualitatea sa, de fragil echilibru între „slăbiciune” şi „putere”, ca în poemul intitulat Slăbiciune:
„Am nişte slăbiciuni,
Nişte impulsuri,
Pe care nu le pot controla.
Aproape tot,
Ceea ce scriu,
Este peste puterea mea.”
O delicată virare spre aria pastelistă, o vagă propensiune spre peisaj văzut ca fundal al emoţiilor sunt tentaţii prezente în poezii ca Schimb de anotimpuri, Mugurii unor amintiri, Legenda unei raze de soare, A doua zi, de Cireşar, dar decorul „dulce- amărui” al priveliştii e doar o trambulină spre atenta sondare a sinelui. Poetul îşi reprimă cu consecvenţă discursivitatea, fraza poetică fiind obligată să cristalizeze în jurul unor idei ce se centrează pe suprinderea unor instantanee din spectacolul anodin al cotidianului (În cafenea, Un tramvai bătrân, Obiecte dureroase, Zi de mai). Dar e de subliniat că poetul nu caută niciodată spectaculosul, ineditul sau stranietatea, poemele sale privilegiind „frumuseţea normalităţii”. În acest decor, obiectele şi peisajele evocate nu sunt la George Flaviu Predescu decât pretexte ale meditaţiei, factori declanşatori ai reflecţiei morale, adusă mereu în prim plan de o sensibilitate intens preocupată de rigoarea principiilor (Sclavii criteriilor).
Adeseori tânărul poet e tentat să-şi structureze poemul în jurul unui nucleu narativ, din care nu este exclusă privirea obiectivă şi o anumită logică. Poetul procedează metodic, prin notarea unor evenimente afective şi spirituale, dar şi a unor istorii în aparenţă banale, cum ar fi o plimbare prin marginea Cişmigiului sau o descindere la Cluj. Uneori poezia se colorează cu o discretă nuanţă etică, fără ca poetul să cadă în convenţia poeziei patriotice, a moralistului ce dă lecţii cu un aer de severă încruntare. Adeseori peisajul este un factor declanşator al unor reverii, al unei călătorii imaginare în timp, ca şi în cazul poemului Cetatea Neamţului, o delicată reverie turistică pe care o cităm mai jos:
„Încă mai ascundea în sufletu-i
Clinchetul potirelor
Şi încă tăinuia tropot de cal
Sosit cu gânduri iscoditoare.
De acolo, vedeam,
Ca din cer, Moldova,
Cu surâsul ei,
Sensibilă la înfăţişare
Cu casele ninse,
Ce le purta pe umeri,
Şi uliţele…
De acolo,
Din Cetatea Neamţului,
Pipăiam cerul de sticlă
Şi parcă vedeam
Cum însuşi Voievodul
Se găseşte în una
Din arămiile odăi,
Pătimind,
Nu pentru vreo teamă lumească
Ci pentru lacrima asta de ţară,
Imposibil de uitat şi de părăsit.”
Deşi se dovedeşte un om al interiorităţii, care-şi cenzurează cu atenţie elanurile şi viziunile, poetul nu îşi refuză, după cum am văzut, discrete ieşiri în peisajul urban sau deambulări şi reverii în ceaţa Istoriei. De la tentaţia poemului de tip intimist, poetul virează adeseori spre o poezie civică, evitând, cu abilitate, capcanele acestui gen. Adrian Păunescu pare să fie unul din modelele sale, junele poet evocându-l cu o pietate atât de rară în cazul acestei tinere generaţii, ce arborează în general o poziţie contestatară, de vehementă negaţie a precursorilor. Totuşi, George Flaviu Predescu nu adoptă o poziţie mimetică, poemele sale civice evitând să preia retorica torenţială a marelui poet dispărut. El preferă mai degrabă o poezie civică discretă şi directă, ca într-o comunicare de la om la om, de la inimă la inimă. Grila ordonatoare a acestor compoziţii poetice pare să fie luciditatea, reflecţia metodic supravegheată. Imaginaţia e canalizată mereu spre arcanele realităţii, spre sondarea unor adevăruri simple, fundamentale. Modalitatea prin care tânărul poet înţelege să aducă în centrul micilor sale compoziţii lirice obiecte banale, mărunte întâmplări ale vieţii de zi cu zi, derivă nu atât dintr-o voluptate a evocării lucrurilor concrete cât dintr-o profundă vocaţie a autenticităţii, a rostirii unui adevăr nefardat, nesufocat de clişee.
Prin acest nou volum, Sisifica resemnare, caracterizat de note grave, meditative, George Flaviu Predescu a atins o treaptă a lirismului care indică o vocaţie certă a literaturii, paginile de faţă promiţând noi, fertile dimensiuni ale poeziei sale.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
