Un dac printre zgârie-nori: Petra Vlah

Născută la 3 iunie 1949, la Bucureşti, Petra Vlah şi-a efectuat studiile superioare în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din capitală. Lucrează câţiva ani la Institutul de Cultură, apoi la Institutul Italian de Comerţ Exterior ale Ambasadei Italiei la Bucureşti (1974-1978). Părăseşte ţara la 13 august 1979, stabilindu-se în toamna aceluiaşi an la New York. Din ianuarie 1980, se mută în California, înfiinţând acolo o firmă proprie, în cadrul căreia desfăşoară o activitate de cosmeticiană, ce se bucură de reuşită. Prin pragmatismul ei, Petra Vlah infirmă strălucit imaginea poetului romantic marginalizat social, a boemului ce trăieşte cu capul în nori, incapabil să practice o profesie ce necesită efort sistematic şi rigoare. Desigur, cazul ei e surprinzător doar pentru cei care mai cred în desuete clişee romantice, nefiind singular în această Americă în care un William Carlos Williams practica ginecologia şi medicina internă, iar Robert Frost era un vajnic fermier. Personalitate polivalentă, Petra Vlah avea să debuteze editorial destul de târziu, cu volumul de versuri Periferia zilei (2000), deşi preocupările sale literare datează din perioada studenţiei. Scriitorul avea să recupereze handicapul acestei reveniri târzii în cultura naţională prin publicarea, în avalanşă, a mai multor volume de poezie: Ochi de năvod (2000), La Capul Bunei Speranţe (2000), Pânza din ochi (2001), Perimetrul ghimpat (2001), în general bine primite de critica literară. Se adaugă la aceste titluri şi două volume de publicistică, Întâlniri relevante (2000), Cafeaua de dimineaţă (2001), precum şi un pasionant roman, Domniţa de Zanzibar (2003), ce conservă fragmente ale propriei experienţe de expatriat.
“Străină de sentimentalismul dulceag” – după cum avea să remarce criticul Adrian Dinu Rachieru –, Petra Vlah scrie o poezie frustă, refuzând orice cosmetizare. Cuvintele liricii ei austere, adeseori brutale şi colţuroase, impun melancolia unui dac strămutat printre zgârie-nori. Cu o “sonoritate aspră”, cuvintele ei “se zbat aprig / răzleţ / înverşunat”, cuvinte ale unei fiinţe ce-şi resimte dureros situaţia de “pribeagă printre străini”. Paradoxul liricii acestei personalităţi, ce a reuşit să împace, “aproape miraculos, poezia cu business-ul” (după cum sublinia acelaşi Adrian Dinu Rachieru), e faptul că aproape în toate aspectele ei e fisurată de sentimentul pătrunzător al desţărării. Poeta mărturiseşte ea însăşi că poartă cu sine acel “<> al spiritualităţii româneşti, singurul în care mă regăsesc confortabil, în care mă mişc dezinvolt…Accentele de tristeţe sau de uscăciune sunt, mai presus de orice, dovada incapacităţii mele de a asimila bunăstarea tehnologizată a unui domiciliu în care voi fi întotdeauna chiriaş”. Încă o dată se dovedeşte că între eul poetic şi cel biografic se cască uneori o adâncă şi semnificativă crevasă.
Căutarea unui limbaj echivalează la Petra Vlad cu regăsirea unui spaţiu familiar, a unui centru, exilat în cotloanele memoriei. Inserat în neantul duratei, în fluxul dizolvant al timpului, eul poetic găseşte în evocarea unui spaţiu o formă a “creativităţii spirituale şi a stăpânirii lumii”, după cum sublinia Gilbert Durand, renumitul cercetător al structurilor antropologice ale imaginarului. S-a remarcat adeseori că, în regimul imaginarului, durata temporală e mai puţin creatoare, în timp ce spaţiul poetic fixează imaginile, le de-temporalizează. În cadrul acestui spaţiu modelat de imaginaţia poetică – susţine Gaston Bachelard – “distanţa temporală se şterge, iar orizontul are tot atâta existenţă ca şi centrul”. Dacă timpul consumă şi ruinează, spaţiul ne integrează în atmosfera noastră spirituală, ca într-o alveolă protectoare. În cazul Petrei Vlah, o sumă de elemente figurale alcătuiesc universul ei nostalgic, cel al unei patrii reconstituite din fragmente şi amănunte, ca loc încărcat de aura sacralităţii, dar şi a martiriului, loc marcat de feloniile unei “istorii mutilate”, prea puţin fericite. E o topografie afectivă, nu lipsită de o notă tragică uneori. Amintirea patriei îndepărtate se confundă aici cu scurgerea prin memorie a unui “râu de Nord”, ce duce cu sine vaietele de suferinţă ale unui neam. O tulburătoare litanie e dedicată martirilor ştiuţi şi neştiuţi, victime ale regimului totalitar impus cu forţa de o putere străină: “din când în când / Tisa / se umflă / de lacrimi de frate / şi surpă mal // uitat de vreme / rude / şi necazuri / un cimitir abandonat / odată cu istoria neamului / la îndemâna scaieţilor // călcând peste morminte / pantoful cu toc / memoria celor rămaşi în uitare / fiindcă au iubit la fel / au crâcnit/ pe aceeaşi limbă / şi-au murit / la groapa comună / a uitării”(In memoriam). Patria e, înainte de toate, spaţiul marcat de autoritatea paternă, figura tatălului fiind evocată în mai multe poeme, în contexte de cele mai multe ori dramatice, alteori proiectate în regim oniric. E un hotar de vise, “stropit de lacrimi / îmbrobodit de sânge”, marcat de suferinţe milenare (Hotar de vise). Loc predilect de reîntoarcere, la matca ocrotitoare, al pribegilor, al dezmoşteniţilor soartei, patria e evocată de Petra Vlah în poeme în care nu întâlnim nimic din convenţiile retorice ale poeziilor patriotice din vechile manuale de liceu. Câteva poezii pe această temă, risipite în mai toate volumele autoarei, comunică o stare de suflet de o vie generozitate, un sentiment al fraternităţii de gintă şi destin. Nu mai puţin emoţionantă e solidaritatea sa cu fiinţele umile şi sărace, victime ale destinului sau ale proastelor rânduieli sociale, cu acel convoi dantesc ce-i bântuie memoria, cu “amintirea / celor bătrâni şi nevoiaşi / celor cu oase prea fragede / celor ce-au fost păgubiţi / celor rămaşi în uitare”(Crucea lumii). Asistăm aici la un triumf liric al unei dispoziţii psihice ce o poziţionează spre o confesiune supravegheată, în care nota personală e cenzurată mereu de o discreţie salutară, ce imprimă o notă de patetism reţinut şi de generalitate. Iată doar un exemplu din aceste poeme construite ca solilocvii ale unei conştiinţe avivate în relaţia cu absenţa dureroasă a patriei, poezie de identificare afectivă cu un spaţiu al originilor, deloc paradisiac, dar resimţit ca un magic, anteic izvor al tămăduirii: “din praful Siberiei / adus de bocanci / din întuneric / de lungi coridoare // din leşia zilelor / măcinate în pântec de Jilava / ungher neputincios / pentru a lui visare // tata / mi-a strecurat / sub geană de fior // fior / din care am desluşit frumosul / în stele / ce-au fost îngropate-n asfalt / fior / cu care am cercetat / a treia dimensiune / fior / de-a nu ne întoarce privirea / de la cei desmoşteniţi de soartă // fior / de-a spera / în cenuşă de pasăre Phoenix / fior / de a-i iubi / statornicia”(Izvorul tămăduirii).
Patria e evocată de Petra Vlah prin diverse imagini conservate în memoria profundă, cum ar fi cea a universului rural al bunicilor de la Ludeşti, descris printr-o multitudine de amănunte, nu atât vizuale cât de ordin olfactiv. Un univers rural extrem de concret ne invadează aici, declicul memoriei fiind provocat de mirosul greu al asfaltului încins, amestecat cu savoarea aburului plăcintei, corespondent mai modest al aristocratei madeleine proustiene: “duhoare de asfalt încins / în care zgura s-a topit discret / amestecându-se de bunăvoie / cu aburul plăcintei / mi-a deşteptat o amintire / de lapte dat în foc / de gutuie pe sobă / de haine de pâslă / muiate de ploaie / de fân / în care s-au copt pere / de pătul / în care am ascuns grâu / de pământ / îngrăşat în abur de iesle / de zeamă / stoarsă prunei spre toamnă / de pulbere de ovăz / strivit sub roată / de săpun / mistuit în căldări de aramă // adulmecând / unsoarea duşumelei scârţâite / şi a chirpiciului proaspăt / mă zgârâie duios pe nară / sudoarea horei / ce mi-a împregnat amintirea / de râncezeala / muşchiului de copac / pe care / s-a căţărat ciupercuţa / din care am gustat din greşeală / şi m-am trezit pedepsită / în câmp de maci”(Amintiri din Ludeşti).
Părăsire a centrului, a locului de baştină, printr-o dramatică situare în afara lui, exilul echivalează cu intrarea sub regimul unei situaţii existenţiale periferice, marginale. Exilatul e înainte de toate un om al periferiei, ca ins situat într-o precaritate esenţială. Acest sentiment al ex-centricităţii, al limitelor, al veşnicei raportări la o schemă simbolică, cea a raportului centru-periferie, este extrem de acut la Petra Vlah. Unul din volumele sale e construit tocmai pe axa ontologică a celor două coordonate. Titlul cărţii, Periferia zorilor, defineşte simbolic situarea eului poetic într-un topos îndepărtat de centru, de locul său natural. Chiar şi structura cărţii mărturiseşte ceva din precaritatea condiţiei existenţiale a eului poetic, volumul adunând – după cum aflăm din scurta notă introductivă a autorului –“poezii de tinereţe, pierdute pe drumurile vieţii şi refăcute din memorie”. Poemele, “inspirate de evenimente şi, mai ales, persoane rămase în ţară”, sunt marcate de un stigmat al pierderii şi risipirii, fiind refăcute doar prin sondarea atentă, de mai târziu, a propriei memorii, alertată de sentimentul pierderii spaţiului securizant de acasă. Cele două capitole ale volumului Periferia zorilor desemnează şi ele sentimentul net al existenţei limitelor, al separării şi distanţării (Dincoace…, Dincolo…). Poemul ce dă titlul volumului este edificator pentru o definire a condiţiei exilatului, aflat mereu la periferia existenţei, “la capăt de lume”/ în spaţiu şi timp”. Nu e deloc întâmplătoare nici analogia cu mitul biblic ce plasează naşterea pruncului mântuitor ( apariţia “luminii mult aşteptate“), în mediul precar al unei iesle din Nazaretul Iudeii. Atâta doar că poeta pare a refuza iluzia salvării cristice, necedând ipocriziei transferului de vină, asumându-şi destinul (“goliciunea”, “păcatele”) cu o luciditate exemplară.
Petra Vlah impune înainte de toate prin refuzul total al iluziilor, prin înfruntarea virilă a dramatismului existenţei, cu o înţelegere înţeleaptă, pragmatică a condiţionărilor şi limitelor pe care aceasta le impune. Ea militează mereu pentru o privire eliberată de prejudecăţi (“Ochiul minţii este şi el împăienjenit de prejudecăţi”), pentru o curăţire a “filtrelor imaginaţiei”. Unul din volumele sale, cu un titlu polemic şi programatic, Pânza din ochi (Editura Signata, Timişoara, 2001), invită la o curajoasă introspecţie, la eliberarea de convenţiile ce sufocă libertatea gândirii. Întregul volum e de altfel un pandant liric al incitantelor articole pe care poeta le risipeşte prin publicaţiile exilului, adunate în volumul Cafeaua de dimineaţă (Editura Signata, Timişoara, 2001), în care descoperim un publicist acid şi ironic, eleganţa expresiei asociindu-şi adeseori jerbele polemice. Sunt consideraţii ale unei personalităţi ce-şi afirmă libertatea de opinie cu fermitate, care se mărturiseşte “mai degrabă lucidă decât sentimentală, mai degrabă critică decât politicoasă”. Volumul Pânza din ochi impune prin luciditatea cu care poeta numeşte câteva din tarele unei naţiuni silite adeseori să ia drumul exilului. Iată, de pildă, unul din poemele ce pune degetul direct pe “rana adevărului”: “discordia / ce ne goneşte / în colţuri de lume // discordia / ce ne împarte / la corbi hămesiţi // discordia / ce nu se lasă cumpărată / la preţ de lumânare / în Săptămâna Patimilor // discordia / ce ne afuriseşte / viaţa // şi nu ne dă răgaz / de iertare / discordia / care se simte / cucoană / şi e la ea acasă / în fiecare suflet de român”(Blestemul neamului).
Nu întâmplător, unul din simbolurile sale predilecte este copacul, imagine vegetală a insurecţiei împotriva timpului, arhetip al verticalităţii, al ascensiunii şi devenirii ciclice. Asociat apelor fertilizatoare, copacul este la Petra Vlah un simbol al demnităţii şi tenacităţii, emblemă vegetală a spiritului liber, vector verticalizant al propriilor fantasme, ce transgresează limitele, aparţinând deopotrivă pământului şi cerului: “copaci / înglodaţi de nămeţi / îşi ţin răsuflarea // din scoarţă / coboară o sevă / în rădăcina plutitoare / de fir suav // în clipocit de apă / au clipocit mlăştinos / anii-bâtlanii // degete noduroase / de creangă / s-au răsfirat agăţător / spre senin // în jocul lui / curcubeul / vine şi pleacă / rădăcina pluteşte / ochiul de apă se închide / cu răsuflarea tăiată / copacii / de-a pururi rămân.” Calul sau pasărea sunt alte simboluri caracteristice pentru poeta expatriată, migrând de la un volum la altul, în diverse ipostaze şi contexte, ca imagini ale unui spirit nesupus şi rebel. În spaţiul oniric, calul “fără zăbală / căpăstru sau potcoavă”, “cal răzleţ”, “pierdut / într-o prerie uscată”(Căldură de iesle) e o fantasmă a eului ce refuză închistarea în canoane rigide, o emblemă a unui imaginar dinamic, instalat pe ruina diverselor determinisme şi limitări. Rândunica “pribeagă”, care “a mistuit ziua şi noaptea”(Toamna), prozaicele vrăbii (Vrăbii), “pasările cerului”(din poezia Păsările cerului), porumbeii în zbor spre hotare “nestrăjuite”(Ramura de măslin) sunt câteva din fantasmele salvatoare ale acestei sensibilităţi ce caută în verb energia constantă a mişcării, a deplasării într-un spaţiu poetic de o exemplară singularitate.