Povestirile lui Adrian Ţion

Adrian Ţion e unul din cei mai cunoscuţi critici ai urbei noastre, iar numele său a circulat frecvent în revistele de cultură din întreaga ţară. A colaborat mai ales cu articole de critică şi istorie literară la revistele clujene Tribuna şi Steaua, dar şi la publicaţii naţionale precum Convorbiri literare, Vatra, Luceafărul, Zburătorul, Familia etc., fiind unul din cei mai avizaţi comentatori ai literaturii contemporane. Articolele sale dovedesc un fin şi echilibrat spirit critic, comentariile aplicându-se deopotrivă prozei, poeziei, criticii şi dramaturgiei. În ultimul deceniu mai ales, Adrian Ţion s-a remarcat şi ca un excelent critic de teatru. Dacă şi-ar fi adunat nenumăratele cronici literare, recenzii şi eseuri publicate în reviste, s-ar putea constata că acest scriitor modest şi tenace e o voce critică remarcabilă a ultimelor decenii.
Perfecţionist, cu o accentuată conştiinţă critică, ce s-a reflectat şi asupra propriului scris, Adrian Ţion a debutat târziu, abia în 1998, ca autor de proză scurtă, cu volumul Un apel disperat (Editura Nona, Piatra Neamţ). Prozele sale dovedesc un simţ ascuţit al observaţiei, un instinct cehovian al radiografierii banalului cotidian. Dramatismul unor scene din viaţa de zi cu zi e dublat de prezenţa unui spirit ironic, dar lipsit de causticitate. Calităţile de prozator vor fi reconfirmate prin povestirile din volumul Exerciţii de toleranţă (Editura Hanyana News, Cluj-Napoca, 2000), scris în colaborare cu poeta şi traducătoarea Gabriela Leoveanu. Aici, prozele sale se caracterizează prin asumarea unei tensiuni dintre planul realităţii brute şi cel al imaginarului. Tentaţia virării în zonele fantasticului este mereu prezentă, scriitorul fiind în posesia unei formule ce-l particularizează printre prozatorii afirmaţi în ultima perioadă. El are deopotrivă simţul dialogului şi al radiografierii unor psihologii diverse, calităţi probate şi în piesa Raport către raza de lumină, din volumul 4 piese de teatru într-un act (Botoşani, 1998), volum ce conţine şi piese semnate de Constantin Cubleşan, M. Vălenaru şi A. Luca.
Adrian Ţion revine recent în atenţia cititorilor printr-un volum de povestiri intitulat Zeul Video (Editura Tinivar, Cluj-Napoca, 2005), prevăzut cu o scurtă, dar consistentă prefaţă (’’Cuvânt de însoţire ’’) semnată de criticul Claudiu Groza. Deşi nu lipsite de o minimă construcţie epică, povestirile sale au un aspect compozit, cu o rafinată scriitură, îmbinând capricios şi imprevizibil fragmente de proză cotidiană cu produsele unei imaginaţii livreşti, trădând mereu prezenţa, ascunsă cu abilitate în subsolurile textului, unui eseist ce îmbracă salopeta de lucru a prozatorului metodic şi scrupulos. Prozator cu vocaţie ’’pedagogică’’ – cum prea bine remarcă tânărul său prefaţator –, în linia unei tradiţii ardeleneşti ce debutează cu Ioan Slavici, Adrian Ţion nu e totuşi un moralist întârziat, ci un spirit ironic, trecut prin şcoala lui Caragiale şi Mazilu, capabil să utilizeze cu fineţe trucurile unui reţetar postmodernist, fiind la curent cu tehnicile de ultimă oră ale prozei moderne. E atras, în egală măsură, de proza de observaţie psihologică, cum se întâmplă în cazul povestirii ce deschide recentul volum. Flaviu, protagonistul prozei intitulate Manej, e un introvertit care încearcă să se definească în raport cu grupul de prieteni şi cu Camelia, ’’fata cu flori de altădată’’, pe care ’’trecerea timpului a făcut-o interesantă, gureşă, ba chiar uşor certăreaţă, posesivă’’. Reîntâlnirea cu fosta iubită devine un prilej de sondare a trecutei relaţii amoroase, dar şi de atentă autoscopie. Personajul se dovedeşte un retractil, incapabil să ia hotărâri definitive, strivit de sentimentul marginalizării sale, din postura de dascăl într-un sat îndepărtat. E radiografiat aici complexul provincialului ce-şi defineşte raporturile cu nucleul de prieteni între care a revenit pe moment, dar şi reacţiile produse de contactul cu un timp suspendat în memorie, cu propria personalitate. Proza intitulată Tehnici compensative e, după cum subliniază Claudiu Groza, ’’cea mai reuşită povestire a acestui volum’’. Personajul e, din nou, o structură de marginal, de ins ’’abandonat în scorbura lumii’’, dominat de ’’un sentiment echivoc tocmai bun să-l îndemne la reflecţie’’. E un sceptic inadaptat, dominat de sentimentul inutilităţii, care-şi analizează cu sagacitate situaţia de ins captiv în plasa unei realităţi complexe, dezumanizante, în care ’’ochiul magic al televizorului e zeul suprem’’. Personajul e construit ca o victimă a unui mediu dominat de tehnica modernă, în care până şi iubirea pentru Camelia devine o copie a suprarealităţii de pe ecranul televizorului. Imaginea merelor ce se revarsă de pe ecran produce o reacţie în lanţ, din care imaginaţia prozatorului dezvoltă un eseu spumos despre relaţia dintre o realitate autentică şi una contrafăcută, deformată de tehnica atotdominatoare. Nu lipseşte din această povestire, realizată prin combinaţia savantă a unor secvenţe independente în sine, îmbinate după tehnica păpuşilor ruseşti sau a jocului combinatoriu, a mixturii de veritabil puzzle narativ, nici meditaţia autorului asupra mecanismelor prozei moderne, cu influenţa pe care a adus-o asupra acesteia tehnica filmului şi televiziunii: ’’E mult mai uşor să visezi la un scenariu, decât să-l scrii. Parcă a mai spus cineva acest lucru. Da, Dostoievski, dar el se referea la roman. Pe atunci nu se inventase televiziunea. Azi şi romanele au devenit fluorescente. Autorii lor le concep ca pe nişte scenarii, gândesc în scenarii. Filmul ecranului naşte monştri, plăsmuieşte grotescul şi lirismul limitat al acestei lumi. Pământul întreg a devenit fluorescent, tras în nenumăraţi kilometri de imagini’’.
O structură de scenariu are, de altfel, şi povestirea ce poartă titlul volumului, Zeul Video, în care prozatorul reia tema obsesivă a confruntării dintre realitate şi aparenţă, dintre autentic şi contrafacere. E, după cum s-a remarcat, o povestire cu teză, uşor demonstrativă, în care se confruntă Zeus, stăpânul Olimpului, reprezentantul unei societăţi ecologice, apropiată de natură şi de mitologia ei, şi perversul simbol al modernităţii, zeul Video, cel care a creat ’’o sumedenie de lumi virtuale’’. Confruntarea ironic-homerică dintre cele două civilizaţii pare să dea câştig de cauză bunei, calmei tradiţii clasice. Atâta doar că demonul postmodernist îşi scoate coada în finalul povestirii, în care triumfătorul zeu al surogatelor moderne îşi face apariţia în scenă la modul ironic: ’’Credeai c-am murit, nene ?’’. Pe tema confruntării dintre iluzie şi realitate e construită şi ultima povestire a volumului, Crocodilul, o replică în proză la balada Mistreţul cu colţi de argint a lui Ştefan Aug. Doinaş, despre iluzie şi puterea imaginarului. Scrisă cu economie de mijloace, cu un ochi de atent observator al realităţii, povestirea finală dovedeşte calităţile de povestitor ale lui Adrian Ţion, de scriitor complex şi matur, cu o voce inconfundabilă printre noii veniţi în literatură.