Exilul ca descoperire a sinelui: Gabriel Stănescu

Deşi Gabriel Stănescu n-a fost unul din răsfăţaţii generaţiei optzeciste, cartea sa de debut, din 1984, apare la o nouă lectură ca una din cele mai rezistente. Exerciţii de apărare pasivă e un volum ce caligrafiază o biografie lirică prevăzută cu un remarcabil simţ al autenticităţii şi al ironiei fine, necorozive. Radiografii ale cotidianului, poemele de atunci sunt fişe de observaţie ale eului şi ale proiecţiilor sale pe imaginea unor fragmente de realitate din care se degajă un sentiment general de frustrare, de fină melancolie. Poetul e un hiperlucid, incapabil să cedeze iniţiativa rutinei cotidiene, unei aplatizări a conştiinţei. Încă din acest volum, Gabriel Stănescu ni se descoperă ca un noncomformist, chiar dacă reprimat cu consecvenţă, instinctul său rebel răbufnind dintre interstiţiile poemului ca aburii unei locomotive sub presiune. Sub aparenţele unei poezii de notaţie, se întrevede mereu prezenţa neliniştitoare a unui spirit cartezian, a unui daimon ce pendulează între atitudinea ironică, neconcesivă, şi calma, în aparenţă, înregistrare a unor fapte banale. Sub crusta banalităţii protectoare pulsează însă întrebări şi nelinişti ale unui spirit grav, preocupat să reconstituie “imaginea fidelă a lumii”(Către sine), să proiecteze ideile şi faptele în lumina necontrafăcută a adevărului. Sobra eleganţă a gesticii, capacitatea, atât de rară, de îmbinare a unei mitologii a derizoriului cotidian cu cea a unei poezii meditative, grave şi ceremonioase, se remarcă în majoritatea poemelor din volumul de debut. Iată, de pildă, poemul liminar Autobiografie, emblematic pentru acest gen de poezie confesivă, ce se legitimează prin autenticitatea cu care transcrie dramatismul existenţial, seismele interioare, fără să cedeze, în fond, convenţiilor impuse de reţetarul colegiilor săi de generaţie:“Tatăl meu umil funcţionar de birou / Mama împărtăşindu-mi neliniştile / Mătuşile mele femei cu frica lui Dumnezeu / Bunica mea supraveghetoare cândva la o fabrică de tutun / Bunicul dinspre mamă căzut prizonier la Cotul Donului / Şi revenit printre noi ca prin farmec / Toţi dar absolut toţi nu încetează să mă iubească / Şi iubindu-mă să repete la nesfârşit / Să nu osândesc cumva bietul adevăr / Pe altarul micilor interese personale / Cărora toţi suntem tentaţi să le dăm crezare / Să fiu bun şi să aştept şi să tac / Steaua mea va surâde lumii într-o zi…// Dar oare nu cunosc eu mai bine decât ei / Tăcerea stelei care ucide?”
Nu mai puţin edificatoare rămâne Interior cu insectă, caracteristică pentru această etapă de creaţie, dar şi pentru atitudinea existenţială de mai târziu a poetului optzecist, ce-şi resimte cu acuitate exilul interior, izolarea într-o lume dominată de dogmele internaţionalismului proletar şi de sloganurile falsificatoare ale comunismului:“Maşina de scris pe birou / Fragmente de timp nepereche aşteptând ultima corectură / Într-un azil de nelinişti / La radio mulţimea ovaţionând minute în şir / Şi eu singur privind prin fereastra deschisă care dă în stradă / Ascult cum plouă subteran cu porniri diabolice / Înveninând frumosul anotimp al zilei / Iar tu insectă dezorientată care înaintezi imperturbabil / Pe muchea plasei metalice / Tu care nu te-ai distins prin nimic / Tu care nu ţi-ai câştigat existenţa căutând subtilităţi de limbaj / Tu care n-ai nici cea mai mică idee despre mulţimea care ovaţionează / Te depărtezi dezorientată de la un capăt la altul / Într-un curriculum vitae / Până când cu o mână nevăzută vântul te aruncă ca pe un nimic nefolositor / În răpăitul de tobe al ploii / În aceeaşi secundă în care cineva sună la uşă / Să mă întrebe cu o lacomă insidioasă curiozitate dacă mai trăiesc // Ce genealogie ciudată / Ce deznodământ neaşteptat pentru amândoi.”
În epoca debutului, cititorii săi cei mai atenţi au fost, indiscutabil, nu atât criticii, care l-au afiliat imediat poeticii optzeciste, cât cerberii cenzurii, cei care au sesizat imediat încărcătura explozivă, de adâncime, a acestei poezii ce are un cult al adevărului rostit fără mănuşi, fără prea multe precauţii diplomatice. Aşa se explică de altfel că Gabriel Stănescu nu va reuşi să publice un al doilea volum, Împotriva metodei, decât în 1991, o carte ce va avea un stagiu îndelungat de aşteptare în una din editurile bucureştene, fapt, de altfel, deloc singular. Din păcate, în turbulenţa vieţii de după evenimentele din decembrie 1989, nici acest volum secund nu se va bucura de atenţia cuvenită. Fără exagerare, poezia sa de după 1991, anul în care Gabriel Stănescu se expatriază în Statele Unite, continuă să foreze în filonul neistovit al acestui sentiment al exilului interior, marcat de cicatricile adânci pe care sensibilitatea mutilată le duce cu sine pe alte meridiane. Se poate stabili o anumită continuitate a programului său poetic, dar şi o evidentă aprofundare a temelor şi motivelor, o descătuşare a unei sensibilităţi ultragiate. Un motto al poeziei Un surâs rămâne valabil şi pentru textele scrise în această Americă în care poetul se instalează cu arme şi bagaje: “Am ticul nervos al omului sărac: ironia / Văd prin iluziile epocii”(Louis Simpson).
Şi în această etapă de creaţie, unul din modelele sale rămâne americanul Ezra Pound, căruia îi dedica un splendid poem în volumul de debut. Exilul eruditului poet american (il miglio fabbro) e considerat a avea originea în însăşi structura personalităţii acestuia, dominată de “vanitatea incomparabilă de călugăr iezuit”. Prin urmare, în concepţia lui Gabriel Stănescu dezrădăcinarea poate fi provocată nu atât de un pretext politic sau de unul de natură economică, cât de o fatalitate a structurii interne a desţăratului. Scriitorul pare el însuşi marcat de un stigmat ce-i provoacă o stare fundamentală de exil interior, senzaţia acută de a fi străin de sine însuşi, dar şi de mediile în care încearcă să se adapteze. Ex-centric prin definiţie, marginalizat într-o societate bazată pe valori care-i rămân străine, poetul îşi resimte cu acuitate situaţia de paria, de fiinţă de prisos în propria ţară. De aceea exilul sau expatrierea lui Gabriel Stănescu nu face decât să prelungească pe planul liricii un sentiment al exilului interior din ţară. La apariţie, volumul America! America! ( Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1994) “a nedumerit publicul român”, inclusiv pe redactorul său de carte, Dumitru Chioaru, “prin atitudinea anticapitalistă, pe nedrept etichetată de unii critici ca o actualizare a retoricii proletcultiste din anii ‘50”.Or, după cum a subliniat cu fineţe criticul sibian, volumul nu face decât să materializeze “o atitudine de revoltă, proprie tuturor poeţilor noncomformişti americani de la beatnici încoace”. O revoltă pe care, adăugăm noi, poetul o duce cu sine de acasă, în bagajele sale, pretutindeni unde valorile fundamentale ale spiritului sunt maculate. E o atitudine de noncomformist, de ins trecut prin filosofia scepticilor latini, fără prejudecăţi şi dezbărat iremediabil de iluzii. În fond, poezia sa intră în contradicţie cu o imagine facilă a unei Americi a opulenţei, a libertăţii nelimitate şi a unei culturi ale cărei simboluri publicitare sunt confundate de unii cu emblema băuturii Coca Cola şi a restaurantelor Mc Donald’s.
Pentru autorul volumului Împotriva metodei (1991) nu există paradisuri nici măcar pierdute (singurele adevărate, în opinia lui Albert Camus), ci o perpetuă stare de provizorat şi de traumă existenţială, pe care o resimte nu numai omul modern ci şi cel antic, celebrat prin figurile unor învinşi precum Heraclit sau Socrate (în poemele Heraclit efesianul, Socrate şi autorul) sau a unor sceptici ca Marc Aureliu (Iluzii în sepia). Postura predilectă a acestui sceptic pentru care “orice biografie e un tragic eşec” (Ciornă de destin) e cea a artistului ce-şi converteşte fatalităţile destinului printr-o reordonare a lor în epura unui nou destin, cel al operei. Instinctiv, poetul adoptă ca răspuns la frustrările dezrădăcinării nu soluţia lui Ovidiu, ci pe cea a unui Dante. Un poem, Exil provizoriu, din volumul Împotriva metodei, dedicat “poetului în exil Ştefan Baciu”, proiectează frustrările proprii în imaginea poetului braşovean desţărat din insula Oahu, ca şi în cea a autorului Divinei Comedii: “La voi doi mă gândesc acum prin fumul de ţigară / Rescriind la nesfârşit acest poem / Singur şi umilit stând asemeni lui Dante la gura Infernului”.
În noul continent pe care se stabileşte, poetul pare să găsească cel mult “paradisul dezmoşteniţilor”, gata să-şi trăiască propriile contradicţii fără subterfugii, aruncând asupra noii lumi aceeaşi privire sceptică şi ironică. Panorama mentală nu se schimbă, ci doar se acutizează, primeşte accente mai dramatice, însoţind un anume complex al dezrădăcinării. Vocea interioară se deschide acum spre o retorică mai amplă, cu accente polemice mai brutale, polemice faţă de imaginea deja constituită a continentului american, cea acreditată de ghidurile turistice sau de însemnările grăbite, facile, ale unor “memorialişti de ocazie”. Mai mult decât înainte, lirica expatriatului Gabriel Stănescu devine una obstinat autoreferenţială, reţinând pagini de jurnal ale unui rătăcit într-o Americă văzută ca “babilon al tuturor graiurilor vorbite în acelaşi timp”. Nota predominantă e cea a unei confesiuni precipitate, cu un accent existenţial mai puternic, în care virarea spre metafizic cedează în faţa prozei de zi cu zi. Iată-l pe autor într-un autoportret alcătuit din linii sumare, schiţate cu o mână nervoasă, de un firesc ce evită orice artificiu vizibil, comunicând un suflu al vieţii autentice, netrucate:“Coast tag & label / O bătrână imprimerie abandonată / Între baloţi de hârtie şi gunoaie / Pentru câţiva dolari pe oră / Sunt băiatul cel bun la toate / Îndoi cartoane ambalez / Fac cutii încarc şi descarc / Proprietar e unul Pat / O matahală pe care vânturile călduţe / Ale afacerilor îl aduc din când în când / În hala mare printre maşinile şi oamenii care-i lucrează / În ajunul Crăciunului mi-a dăruit / O bancnotă de o sută de dolari / I-am mulţumit şi în loc să mă bucur / Am blestemat ziua / În care am ajuns în America…”
Exilul constituie pentru poetul din ce în ce mai scufundat “în această Sodomă a tentaţiilor” – cum e definită America – o posibilitate de explorare a eului, de descoperire a propriei identităţi, care devine în chip paradoxal mai trasparentă tocmai prin îndepărtarea de ţărmurile familiare. Acceptarea lucidă a fatalităţilor exilului duce la catalizarea propriilor resurse creatoare, la autorevelarea unor potenţialităţi ascunse. Trebuie subliniat însă că unele din aceste fragmente ale jurnalului poetic al lui Gabriel Stănescu prelungesc o destul de răspândită atitudine de diabolizare a exilulului, cu acea retorică tradiţională a scrierilor desţăraţilor, ce cultivă abundente stereotipii şi ticuri retorice derivate din paginile Scripturilor. Şi aici revine, intens transfigurat, acel loc comun reluat de toţi moştenitorii spirituali ai cunoscutului “acolo şezum şi plânsum”. Una din descoperirile cele mai brutale ale noului statut existenţial este cea a propriei alterităţi, a condiţiei de străin: “Aceşti oameni prozaici cu capete seci / Care vorbesc în slang ca să nu-i pricep / Aceşti oameni prozaici / Mă cred idiot doar pentru că le răspund / Într-o engleză incertă / Ce mutre acre! Ce surâsuri false! / Mă privesc pe furiş şoptindu-şi unii altora: ”E străin”/ Iar eu mă prefac că nu-i aud / Şi de atâta străinătate / Îmi strig versetele în closet: / <<În sudoarea frunţii tale să-ţi mănânci pâinea / Până te vei întoarce în ţărână>>”.
După cum susţine însuşi Gabriel Stănescu în unul din poemele volumului Identitatea neantului (1998), “biograficul a continuat să ocupe / întreg timpul poemului”. Iar experienţa dramatică a exilului va continua să îmbogăţească cu noi teme căutarea propriului destin, în perioada aceasta Gabriel Stănescu lărgindu-şi preocupările şi în direcţia unei publicistici militante, a unor scrieri de atitudine politică. Din păcate, critica din ţară a rămas deocamdată datoare acestui poet de autentice resurse interioare, care-şi transcrie peregrinarea prin multele vămi ale unor experienţe de viaţă cu o voce singulară, exemplară prin autenticitate, prin rostirea simplă, nefardată a unor adevăruri eterne. Dumitru Chioaru a subliniat, cu justeţe, că “Poezia lui Gabriel Stănescu nu s-a schimbat în America, dar nici America nu poate schimba firea lui de poet”. Trebuie adăugat doar că acolo poetul, ignorat în propria ţară la dimensiunea reală a marelui său talent, s-a regăsit pe sine, descoperind nu numai izvoarele lustrale ale unui lirism viguros, ci şi simplitatea unei filosofii de viaţă cu nebănuite, până acum, dimensiuni etice şi morale.