Un mare poet: Mircea Bârsilă

Născut la 19 octombrie 1952, într-un sat din judeţul Gorj, Mircea Bârsilă este azi, la vârsta deplinei maturităţi literare, unul din cei reprezentativi poeţi contemporani. Originala sa operă poetică, dublată de câteva volume de eseuri şi studii literare, a atras prea puţin atenţia criticii asupra sa. Cu puţine şi notabile excepţii, Mircea Bârsilă nu a fost, în nici un caz, un răsfăţat al criticii literare. A debutat în 1982, cu volumul intitulat Obrazul celălalt al Lunii, o carte cu o poezie densă, plină de mister, cu subite, neaşteptate iluminări, autentică, total străină de locurile comune ale generaţiei sale. Cu toate aceste calităţi, volumul a trecut aproape neobservat de critica de serviciu. Cu robusteţea sufletească a oamenilor care ştiu să ţină în mână o secure sau o coasă, Mircea Bârsilă a continuat, netulburat în aparenţă, să scrie şi să publice, alcătuindu-şi o operă poetică substanţială, ce rezistă şi celei mai cârcotaşe analize. Volumele ulterioare, Argint galben (1988), Scutul lui Perseu (1993), O linie aproape neagră (2000), Acordeonul soarelui (2001), Anotimpurile unui cătun (2003), nu fac decât să dezvolte o poetică seducătoare încă de la primele sale acorduri.
Cultivat, poetul se va exersa, cu rezultate deloc neglijabile, în câteva studii şi eseuri, (Fecioara divină şi cerbul, 1999; Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, 2001; Lecturi, 2001; Poeţi contemporani. Generaţia 80 (I), 2006; Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, 2006; Vârsta de fier în viziunea lirică a lui Al. Philippide, 2007 ), ce ne descoperă un cititor atent, capabil să descifreze un text literar cu o meticuloasă competenţă doctorală, dar şi cu o fineţe a gustului ce trădează mai mult decât o erudiţie searbădă, profesorală. Fără îndoială, verdictul unui critic de talia lui Alex. Ştefănescu, singurul care intuieşte, încă de la-nceput, adevărata dimensiune a valorii de excepţie a poetului („Mircea Bârsilă trece neobservat prin lume. Şi totuşi, el este unul dintre cei mai valoroşi poeţi de azi.”), e în măsură să compenseze, oarecum, faptul că lirica acestuia nu a fost recepţionată aşa cum merita.
Recentul volum, Monede cu portretul meu (Editura Pământul, Piteşti, 2009), reconfirmă calităţile unui poet de primă mână al liricii actuale. Grave şi ceremonioase, poemele sale de acum continuă să aprofundeze o formulă pe care poetul a exersat-o cu succes şi în volumele anterioare. Aşa cum s-a spus, poetul e un autor de false pasteluri,de „vechi tablouri cinegetice”(spre a cita titlul unui poem), de scene decupate dintr-o natură imaginară. Mai precis, el construieşte, cu o ingeniozitate uimitoare, compoziţii lirice în care elemente concrete ale peisajului alcătuiesc fundalul în care se desfăşoară hamletienele dialoguri ale poetului cu sine însuşi sau cu un interlocutor imaginar. Fantezia metaforică a lui Mircea Bârsilă pare a fi alimentată de o inepuizabilă producere de mituri. Constatăm că ceea ce a şocat pe cei mai mulţi dintre comentatorii poetului e întoarcerea sa statornică, aproape obsesivă, spre elementar, spre o lume concretă, cea a universului rural. Observaţia e, fără îndoială, pertinentă, dar e de subliniat că poetul rămâne interesat nu atât de conţinuturi, de motive şi teme, cât de tehnica expresiei sale. Energiile acestei lirici originale se îndreaptă, cu prioritate, spre stil, nu spre dorinţa de a comunica unui posibil cititor informaţii cât mai comprehensibile. Originalitatea sa provine, în fond, din modul în care Mircea Bârsilă ştie să provoace fisuri, să plombeze nelinişti în sensibilitatea placidă a cititorului, să şocheze prin incongruenţa limbajului.
Iată, de pildă, un poem intitulat Capete în rugăciune aplecate, alcătuit din elementele eterogene ale unui peisaj compus din amănunte extrase din viaţă sau dintr-o prodigioasă memorie culturală, combinate, într-o proporţie imposibil de precizat, cam în genul pânzelor lui Paul Klee: ”Capetele noastre în rugăciune aplecate, / ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei, / cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul, / cu mine, cu tine. / Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie / tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar / aşa cum aş vrea eu, / de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii, / întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice. / Capete în rugăciune aplecate –/ şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre, / în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte / vijelii interioare. / Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată la câteva săptămâni, / când toate felinarele aprinse şi toate lămpile / şi opaiţele din carnea femeilor au fost înlocuite / cu becuri electrice. / Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu: / ultima pasăre din cârd / este identică, în felul ei, cu un sufix, / la ora asta, undeva departe, cineva îşi aşteaptă iubita,// în zadar, cu două pahare – neatinse – de absint / sau poate doar de vin roşu, / iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri, / pe terenul de fotbal din pantoful meu din stânga ninge, / şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni, /şi tristeţea a toate acestea, frate nor. / Plase de pescuit azvârlite în apă: / capetele noastre în rugăciune aplecate.”
E de remarcat franciscanismul din ultimele versuri, o atitudine tipică acestui poet ce priveşte natura cu un ochi pillatian, adică al unui estet rafinat, nicidecum al unui rural, cum au sugerat o parte dintre comentatori. El înregistrează cu calmă nelinişte succesiunea anotimpurilor, metamorfozele peisajului şi declinul naturii, cu un ochi atent la culori, la valorile plastice ale priveliştii. Mircea Bârsilă este un vizual prin excelenţă, unul pentru care, ca şi pentru bătrânul Baudelaire, natura e un templu ai cărui stâlpi vorbesc, un limbaj încifrat, ale cărui bolboroseli şi hieroglife doar poetul ştie să le descifreze:” A pogorât din nou pe pământ prietenul nostru octombrie. /,,Pe umeri îi arde în flăcări un cocoş”. Un fel de vitalitate / furioasă, în priviri, de parcă ar traversa un câmp de luptă, / împreună cu mama sa, într-o mohorâtă dimineaţă / de duminică. Şi pantalonii verzi din piele de şarpe, / şi cravata cu dungi dăruită de noi, cei adânciţi în mutismul / unei amare solitudini, la anii – cu tivurile desfăcute – / ai maturităţii. / Poate că mulţi îl socotesc, sub felurite pretexte bizare, / un eretic sau pur şi simplu un escroc erudit şi care se dă, / lipsit de scrupule, drept un mare magician din îndepărtatele / vremuri ale vechimii. Nu-i adevărat – şi ştiu bine ce spun. / Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de aramă. / Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de argint. Altele, / în fiecare an, păcatele sale, în vreme ce pământul se desface, / ostenit, din lanţurile de aur ale soarelui. S-a întors din nou / prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată / în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene, /din iarba cu fire mărunte / crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor. / Iată-l în rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei. / Pe străzi, măturătorii adună cu târnul frunze uscate. / Nişte ulcele pline cu vinul / din ce în ce mai tulbure al drumurilor: copitele cailor. / Ici-acolo, în frumoasele zile însorite, câte-un cioban / încremenit ca un astru. / În octombrie, îşi fumează unica sa ţigară singuraticul plop alb. / În octombrie, începe sezonul de vânătoare şi tot în octombrie / îl vedem, în vise, pe uitatul nostru străbun: străbunul acela / cu labe de lup, în mânecile suflecate ale cămăşii.”(Prietenul nostru octombrie)
Poetul e un observator atent al lumii ce se roteşte în jurul unui ax afectiv, cel al memoriei geneziace, ca o constelaţie de semne, de simboluri, de întâmplări şi impulsuri revelatoare, de obiecte inventariate sub o aură de indicibilă melancolie. Fineţea grafiei cu care transcrie un inventar de obiecte desprinse din „uitate ceremonii de altădată”, ca în poemul intitulat Pitici de ceramică, e remarcabilă, plină de o secretă voluptate. Sunt evocate aici obiecte şi fenomene desprinse din regnurile şi mediile cele mai diverse, de la banalele „felii de pâine cu unt şi salam din ghiozdanele şcolarilor” la „zbieretele de vite, pe un vapor, în largul înspumat al mării”. Poetul dislocă elemente ale lumii interioare sau exterioare reconstruind un nou univers, în care stăpâneşte un demon inepuizabil, cel al asociaţiei neaşteptate, uluitoare. Versurile sale sunt de obicei precipitate ale vieţii concrete, sublimări ale erzaţului cotidian, întâmplări şi notaţii ale mitologiei banale, cotidiene, trecute prin filtrul unei imaginaţii ce-şi proiectează fantasmele şi obsesiile în plan mitic.
Altădată, nostalgicul poet transcrie din jurnalul său liric o poezie a solitudinii calme şi înţelepte, a unui amestec de senzaţii şi dicţie ceremonioasă, ce coagulează în formule memorabile, ca în poemul Domnul administrator: „Singurătatea – adevărata singurătate – începe / abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă / prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă / într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada / emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne / cu vârful plesnit / ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi / pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două / persoane în registrul său, dar acest nemernic / – pentru că nu poţi să-i spui altfel – se uită la tine pieziş. / Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult / sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata / singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa / de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume / de poezii – mai ales poezii de dragoste. / Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi / şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele / şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul / aşezat pe colţ, în sufragerie, între leandrul de la fereastră / şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, şi în care un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul.”
Prin noul său volum, Monede cu portretul meu, Mircea Bârsilă îşi confirmă încă o dată excepţionala înzestrare lirică. Subtila, învăluitoarea melancolie a acestei poezii ritualice şi ceremonioase, fecundată de semnele unei mitologii personale, te cucereşte încă de la primele ei acorduri. Citindu-l, cu statornică admiraţie, nu putem să nu concluzionăm: da, indiscutabil, Alex. Ştefănescu are dreptate. Mircea Bârsilă e unul din marii noştri poeţi de azi.