Un poet solitar: Dumitru Cerna

Autor al unei impresionante, masive teze de doctorat, intitulată Panait Cerna. Biografia unui destin, Dumitru Bobină, a devenit cunoscut în literatura actuală sub pseudonimul Dumitru Cerna. Poetul s-a remarcat prin eleganţa liricii sale, de un rafinament necăutat, prin nota originală, inconfundabilă. A publicat câteva volume de poezie la edituri prestigioase, cărţile sale fiind bine primite de critica literară. Unul din volumele sale, Poeme dobrogene, evocă spaţiul geografic şi spiritual în care s-a format Panait Cerna. Câţiva ani, poetul şi autorul tezei amintite a condus o prestigioasă revistă de cultură şi artă, Grai, care a realizat câteva numere monografice, remarcabile, cum ar fi cel dedicat lui Ioan Alexadru. A publicat eseuri şi articole de critică literară în mai multe reviste de cultură, dovedind o bună informare precum şi o eleganţă particulară a expresiei. În ultimii ani, a publicat numeroase articole dedicate vieţii şi operei lui Panait Cerna, mai ales în revista clujeană Cetatea culturală, mici studii ce dovedesc pasiunea pentru cercetarea unui autor intrat, din păcate, într-un con de umbră al istoriei literare.
Poetul şi eseistul Dumitru Cerna a preluat acest pseudonim din veneraţia pe care o poartă atât locurilor sale de baştină cât mai ales amintirii poetului Panait Cerna. A editat acum câţiva ani un studiu al lui Panait Cerna, Eminescu şi Faust (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001), cu o prefaţă de Petru Poantă, prin acest gest încercând să aducă în actualitate activitatea literară a unui poet înzestrat, al cărui sfârşit tragic, prematur, a încheiat o carieră ce se anunţa strălucită.
Lucrarea de doctorat a lui Dumitru Cerna constituie indiscutabil cea mai valoroasă cercetare de până acum, dedicată poetului Panait Cerna. Biografia sa este reconstituită cu minuţie, pe baza a numeroase documente culese din arhive, multe dintre ele fiind inedite. Dumitru Cerna a recuperat din paginile unor reviste uitate, adeseori ignorate de cercetătorii de dinaintea sa, contribuţia lui Panait Cerna la o literatură care trăia sub influenţa eminescianismului. De altfel, una din cele mai consistente capitole se intitulează “Epigonismul eminescian”.Comentariile sale aplicate la poezia lui Panait Cerna sunt fine şi nuanţate, dovedind o certă înzestrare critică. Remarcăm aici câteva din capitolele cele mai elaborate: “1897. Adevăratul debut în revistă. Începutul activităţii literare”, “Poezie şi revoltă”, “Panait Cerna, critic şi teoretician literar”, “Poezii necunoscute sau necuprinse în volum” etc. Masivă, bine documentată, remarcabilă prin vasta documentare relativă la biografia tragică a lui Panait Cerna dar şi prin analizele aplicate pe text, lucrarea Panait Cerna. Biografia unui destin trebuie salutată ca o consistentă lucrare ştiinţifică.
Dacă amintim de valoroasa cercetare a poetului Dumitru Cerna o facem şi pentru a sublinia parcursul intelectual al unui poet cu o biografie spectaculoasă. Scriitorul Dumitru Cerna s-a bucurat de o existenţă ieşită din comun, practicând tot soiul de profesii umile şi umilitoare, într-o epocă, cea a dictaturii comuniste, ce a strivit nu puţine personalităţi. Cu cerbicia tipică unui om al pietroasei Dobroge, Dumitru Cerna a ieşit întărit din perioada dictaturii, lansându-se într-o carieră profesională dificilă şi în aparenţă puţin propice scrisului, cea de funcţionar. Tocmai în această perioadă, scriitorul va da adevărata măsură a talentului său. De altfel, poetul îşi asumă poza autoironică, ceremonioasă a acestei posturi, care-l particularizează, în ciuda unor apropieri posibile de masca aristocratică a unui Radu Stanca, după cum remarca Petru Poantă: "sunt primul poet funcţionar din oraş / urc îmbrâncit ierarhii troleibuze / îmi car destinul şi diplomatul trufaş / îndesat cu lacrimi crepusculare lehuze".
Născut în 1955, în comuna Cerna, din judeţul Tulcea, poetul-funcţionar e licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca. Este autor a mai multor volume de versuri - Cireşe amare (1993), Poeme translucide (1996), Sceptic de rezervă (1997), Pasărea Ibis şi Agresorul (1998), Poeme dobrogene (1999), Trist. Poeme bonsai (2000), Între două pustiuri (2001), Dumicatul de pelin (2003), Magdala (2005), Fiul (2006). A realizat mai multe antologii de poezie contemporană şi a îngrijit şi prefaţat volumul Meglenoromânii din Cerna. Ieri si azi al Dumitrei Petrică, rod al precupărilor sale de recuperare a unei memorii istorice privitoare la ramura sudică a neamului nostru. Poetul însuşi are o ascendenţă meglenoromână, numeroase din poemele sale conservând cuvinte din acest dialect. De altfel, Dumitru Cerna este prin excelenţă o sensibilitate solară, un sudic vibrând cu toate fibrele fiinţei la chemările astrului diurn. Unul din volumele emblematice pentru lirica sa este, după cum aminteam la începutul acestor rânduri, Poeme dobrogene, o carte invadată de miresmele acestui spaţiu sudic. Cu toate acestea, structural Dumitru Cerna este un solitar, cu oroare faţă de grupările literare, refugiindu-se într-o singurătate luminoasă, sentiment ce poate fi detectat şi în volumele ulterioare: "Scriu poezie şi nu ştiu mai nimic / despre mine / dar câtă lumină îmi scaldă / sfioasa / părelnica-mi solitudine"(Fiul).
Geografia sa mitică nu rămâne cantonată la spaţiul originar al Dobrogei natale, dar acesta constituie toposul cel mai consistent, revenind obsesiv în mai toate volumele poetului. Imaginea provinciei sudice e readusă în culorile vii ale unei prodigioase memorii afective, chiar dacă intersectată de motivul livresc, romantic, al unei balade germane: "cerul albastru şi Dunărea albastră / adolescenţa - muşcată roşie-n fereastră // caise verzi în ocale de chihlimbar / şi sâni mişcători respirând sub priviri de barbar // Lorelei râde roş cu pistrui de la jar / pe faleze pescăruşi din iubire-arăsar / se înserează peste şapte coline / adolescenţa se clatină-n goale tulpine / Lorelei tace gri în priviri nuferi stinşi / anii noştri sunt într-o singură vară cuprinşi // alb-mov liliacul se reazimă-n sară / tristeţi misogine aburi în tine presară // Lorelei moare brun Dunărea se-nspumă / funiginea ei se prelinge-n lacrimi de brumă // au aţipit toate şi vara şi luna / adolescenţa din ceruri îţi face cu mâna"(Lorelei).
Spaţiul compensator al Dobrogei este văzut cu ochiul unui estet, al unui rafinat atras de culorile şi de parfumurile unui univers auster, reconstruit sub semnul rememorării. Poezia devine aici un ritual al reîntoarcerii, al celebrării unui spaţiu dominat de figurile tutelare ale părinţilor, dar şi de motivele emblematice ale nucului, busuiocului şi cărării: "Doamne, m-am întors de unde-am plecat. / Nucul şi el frământat-fulgerat, / Faţa poemului arsă de soare, / Morminte făr' de busuioc şi cărarea din sat."
Motivele tradiţionale sunt prelucrate în spiritul unei modernităţi solitare, nesupusă vreunui model sau mode poetice. În toate manifestările sale, Dumitru Cerna rămâne un solitar, chiar dacă scriitorul nu e lipsit de simţul solidarităţii cu breasla şi semenii. Rafinatul său estetism e nu numai semnul unei opţiuni artistice, ci şi expansiunea lirică a unei orgolioase, singulare interiorităţi.