Getta Berghoff sau fascinaţia povestirii

Puţin cunoscută în ţara sa de baştină, Getta Berghoff, autoarea romanului Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), care a avut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul prozatoarei israeliene de origine română e remarcabil prin fineţea analizei psihologice, prin reala forţă de sugestie. Formula adoptată, cea de naraţiune discontinuã, fragmentatã, apropie romanul de formula jurnalului intim, gen ce reţine nu numai pasaje de discretã autoanalizã, ci şi fragmente de observaţie social-moralã, dovedind o indiscutabilã abilitate. Paginile cărţii conţin istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi fragmente narative de observare nemiloasã, chirurgicalã, a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Avem de-a face cu un gen de “biografie romanţatã”, cu sublinierea cã reconstituirea existenţei personajului principal nu are nimic idealizat sau romanţios.
Cartea Gettei Berghoff, avându-l ca protagonist pe avocatul Miltiade Bãcãuanu, constituie o reconstituire a epocii de dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, dar şi a perioadei instalãrii comunismului în România. Aflat mereu în rãspãr cu epoca, faimosul avocat bucureştean trăieşte o dramatică poveste de dragoste cu o femeie mai tânãrã decât el, atrasã de înţelepciunea şi de farmecul personajului. Fineţea cu care prozatoarea sugereazã complexitatea lui Miltiade Bãcãuanu, tensiunea dramaticã a paginilor ce descriu boala personajului, aflat în luptã cu mecanismul brutal al sistemului, se vor regăsi şi în povestirile apărute recent în volumul Pe firul de aţă (2006), publicate la editura Minimum, condusă de reputatul Alexandru Mirodan, şi el un nume prea puţin prezent în paginile publicaţiilor culturale de la noi.
Câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, impresionantul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră, ceea ce constituie o regretabilă omisiune. Născută la Iaşi în 1935, scriitoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o fidelitate emoţionantă, în limba română. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la aceeaşi editură Minimum. Prozele din recentul volum reţin fragmente de viaţă din noua sa ţară, Israel, un spaţiu geografic tensionat, nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă adeseori sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi atent, după cum mărturiseşte pe coperta patra a cărţii sale: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului.” După cum remarca şi Alexandru Mirodan în succintul Cuvânt înainte al cărţii, şi în aceste povestiri frapează rolul pe care destinul îl joacă în viaţa personajelor. O femeie egoistă e istoria unei emoţionante poveşti de dragoste, dar şi a raporturilor extrem de complexe din cadrul unui cuplu. În centrul naraţiunii stă Lelia, cea care-şi deapănă, incitată de nepoata sa, Atara, balerina, amintirile. Pe scheletul unei povestiri de dragoste e narat, în fond, destinul unei familii evreieşti de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Hotărârea Leliei de a trece graniţa, clandestin, împreună cu soţul şi copilul spre ajunge la Viena şi apoi în Ereţ Israel va duce, în cele din urmă, la destrămarea cuplului şi la găsirea adevăratei pasiuni a femeii, prin întâlnirea cu Ioni, ghidul grupului de evrei. Dramele umane se împletesc în mod firesc cu fericirea, ca în povestirea Dragoste şi ingratitudine, în care Hana îşi regăseşte, după zece ani de absenţă, copilul pe care-l părăsise. Clipele de dinaintea întâlnirii sunt un prilej de rememorare pentru cea care a ajuns în Israel, pe căi întortocheate, după ce plecase din România în Franţa la un congres, solicitând azil politic. Meandre ale unui destin deloc singular, în care femeia fugea în Occident, ceea ce însemna eliberare “de comunism şi de o căsnicie nefericită”.
O istorie dramatică se încheagă din frânturi de amintiri şi în povestirea Piersicul alb. Un bătrân evreu îşi păzeşte cu cerbicie pomul din grădină, vandalizat de copiii cartierului. Pentru vârstnicul proprietar, înflorirea de primăvară a piersicului trezeşte mereu speranţa iraţională a revenirii băiatului dispărut în luptele de pe înălţimile Golanului. Gestul bătrânului nu e înţeles de toată lumea. În realitate, altoiul pomului a fost realizat de fiul dispărut, la institutul de cercetări la care acesta lucra. Tot lângă piersic avea să se stingă, de durerea pierderii fiului, şi mama sa. Un arbore simbolic adăposteşte sub coroana sa istoria unei familii dar şi a unei naţiuni.
Dramele evocate în aceste nuvele au ca punct comun istoria agitată a Israelului, cu personaje care privin, majoritatea, din comunitatea evreilor români. Povestirile şi nuvelele Gettei Berghoff, s-au născut după cum mărturiseşte autorea, “ din lungul drum din ţara de obârşie spre ţara în care ne-am întors”. Legăturile prozei ei cu o existenţă concretă sunt evidente chiar dacă toate aceste amintiri au fost transfigurate, primind vibraţia artei autentice. Asemenea firului de nisip în jurul căreia se formează perla, toate aceste povestiri se încheagă în jurul unui eveniment dramatic, privit retrospectiv, prin filtrele amintirii personajelor. De aceea, aproape toate aceste proze sunt scăldate într-un abur nostalgic, cufundate într-o baie de sentimentalism pe care prozatoarea şi-l temperează mereu. Getta Berghoff e conştientă că realitatea e mai puternică decât orice imaginaţie, dar se fereşte să procedeze la o transcriere brută a unor întâmplări culese din realitatea imediată. Fără prejudecăţi, scriitoarea abordează şi aspecte mai delicate ale vieţii, cum ar fi pasiunea homoerotică (în povestirea Secretul lui Rodin), observată cu un ochi de fin analist. Mozaicale, alcătuite din fragmente ale unei memorii sentimentale, dar şi din aspecte ale vieţii actuale israeliene, prozele Gettei Berghoff din volumul Pe firul de aţă (2006) ne redescoperă un prozator de mare sensibilitate şi generozitate artistică. Cartea ei demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie.