Memoriile lui Valentin Saxone

Prin grija distinsei doamne Liana Saxone-Horodi, artist plastic şi publicist stabilit la Haifa, au apărut recent memoriile tatălui ei, Valentin Saxone, un faimos avocat, francmason, publicist şi om politic afirmat în perioada interbelică. Intitulat Speranţe în întuneric, jurnalul apărut la Editura Viitorul românesc (Bucureşti, 2004) ne descoperă nu numai o personalitate prestigioasă a epocii interbelice, intrată într-un nemeritat con de umbră, ci şi tabloul sinistru al închisorilor comuniste, cunoscute de autor pe viu. Născut la Bucureşti în 1903, tânărul crescut într-o familie cu frumoase tradiţii iudaice se va afirma, după terminarea studiilor universitare, ca unul din avocaţii de succes ai Baroului de Ilfov, devenind şi unul din membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.
Pe plan confesional, îşi urmează tatăl în postura de vicepreşedinte al Sinagogii Mari din Bucureşti. În 1933, când se căsătorea cu Leonora, Valentin Saxone deţinea funcţia de preşedinte al secţiei administrative a Comunităţii Evreilor din Bucureşti şi pe cea de vicepreşedinte al Uniunii Sinagogilor şi Templelor din capitală, a căror autonomie funcţională o obţinuse datorită abilităţilor sale de avocat şi de om politic liberal. Ca membru al Lojii francmasonice “Unirea”, aflată sub obedienţa organizaţiei internaţionale “Grand Orient de France”, cu sediul la Paris, îl urma, şi pe această linie, pe tatăl său, fost membru al francmasoneriei, devotat ideilor de solidaritate umană, de generozitate şi bunătate pe care le propagă doctrina. După cum subliniază fiica memorialistului în Postfaţă, Valentin Saxone a rămas până târziu fidel principiilor de frăţietate ale masoneriei, la bătrâneţe activând în cadrul Lojei Masonice “Hashahar” din Israel, care funcţiona în limba română.
Jurnalul publicat acum, la peste o sută de ani de la naşterea autorului, ne descoperă nu numai un autor dotat cu un condei scânteietor, ci şi un viguros apărător al democraţiei, ce denunţă derapajele acesteia, într-o perioadă de ascensiune a ideilor fasciste. După 1933, când Adolf Hitler a preluat puterea în Germania, inaugurând o serie de crime împotriva evreilor şi adversarilor politici, Valentin Saxone devine un publicist activ, ce condamnă excesele antisemite. În 1935 scrie, de pildă, articole de atitudine în Cuvântul liber, o publicaţie ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte. Articole precum cele intitulate Bestii cu chip de om în secolul XX şi Abisinia şi Germania enunţă pericolele ce urmau să se abată asupra ţărilor mici şi indivizilor, ca urmare a ecloziunii ideilor rasiste şi xenofobe, ridicate la nivelul politicii de stat. Publicistul va continua să colaboreze la Adevărul şi Jurnalul de dimineaţă, bucurându-se de aprecierile lui Tudor Teodorescu-Branişte. Cum rinocerizarea societăţii era un fenomen din ce în ce mai evident, publicistul va deveni el însuşi o victimă a exceselor rasiale. După 6 septembrie 1940, Valentin Saxone e împiedicat să mai profeseze avocatura, odată cu venirea la putere a guvernului legionar condus de Horia Sima, urmat de dictatura mareşalului Ion Antonescu, instaurată la 21 ianuarie 1941. La sfârşitul războiului, Valentin Saxone devenise unul din cei mai activi publicişti democraţi. Cu aproximativ două luni înaintea evenimentelor de la 23 august 1944, pe care jurnalul de faţă le prezintă dintr-un unghi inedit, cotidianul Viaţa, condus în perioada războiului de Liviu Rebreanu, este preluat de liberalul Petre Ghiaţă. Prietenul şi tovarăşul său de idei, Valentin Saxone, începe să publice aici sub pseudonimul Valeriu Stancu. Printre colaboratorii de acum ai cotidianului se numără Victor Eftimiu, C. Congopol, Ion Totu, Victor Ionescu şi alţii. Împreună cu Petre Ghiaţă şi alţi prieteni, vor fonda în 1944 Partidul Popular Ţărănesc. Formaţiunea politică nou înfiinţată îşi va da adeziunea la platforma, dominată deja de comunişti, a noului guvern format sub conducerea generalului Rădescu. De asemenea, Valentin Saxone va fonda, la 20 septembrie 1944, cenaclul democrat, politic, social denumit “Ideea”, o structură menită să contribuie la apropierea “între populaţia creştină şi evreiască a ţării pe planul intereselor ei superioare”. Actul de fondare a fost semnat, alături de Valentin Saxone, de profesorul universitar Petre Ghiaţă, ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, avocatul dr. Mayer Raizel. Aderau la această nobilă iniţiativă personalităţi din domeniul universitar (Anton Dimitriu, Eugen Herovanu, Traian Săvulescu, Alexandru Rosetti, G.Călinescu, D.I.Suchianu), avocaţi, ziarişti, figuri reprezentative precum părintele Gala Galaction, Ion Vinea, şef-rabinul Alexandru Şafran, patriarhul Nicodim, I.Peltz, Isaia Răcăciuni, Aristide Blank şi mulţi alţii. După o activitate fructuoasă de combatere a antisemitismului, în 1947 partidul comunist, ce preluase frâiele puterii şi anihilase orice opoziţie politică, va interzice şi Cenaclul "Ideea“. Cursul evenimentelor avea să fie sesizat de lucidul autor al Speranţelor în întuneric încă din 1946, când Partidul Popular Românesc (înfiinţat de Valentin Saxone şi Petre Ghiaţă) avea să participe la alegeri, masiv fraudate, prin mijloace oneroase ce îşi dovedesc deplina eficienţă şi în zilele de azi. După abdicarea regelui Mihai, Partidul Popular Românesc, de orientare democrată şi monarhistă, se va autodizolva. Pentru Petre Ghiaţă şi prietenul său, ce refuză cu demnitate să colaboreze cu noile autorităţi comuniste, începea un lung drum al calvarului. La 20 aprilie 1948, Valentin Saxone este exclus, din nou, din cadrul Colegiului Avocaţilor, ca urmare a atitudinii sale anticomuniste şi a unor delaţiuni pe care le redactase unul din musafirii casei. În acea perioadă va fi silit să trăiască din expediente, cum ar fi cea de administrator al unui imobil bucureştean. Nu va fi reintegrat în corpul avocaţilor decât în 23 iulie 1958, când va fi obligat să dea un examen. La 10 august 1959, va urma cea de-a treia întrerupere a activităţii sale profesionale, fiind “arestat de organele de securitate ale regimului comunist, sub învinuirea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Memoriile sunt centrate mai ales pe acest eveniment dramatic al existenţei şi redau detalii edificatoare despre diversele etape ale farsei procesului, ca şi despre cele ale existenţei carcerale. Jurnalul de închisoare al lui Valentin Saxone constituie o demascare făţişă a unui univers totalitar, surprins în mecanismele utopiei sale absurde, inumane, de o abjecţie pe care doar fascismul o poate concura. Scrise de autor în libertate, după ce va emigra în Ţara Sfântă, memoriile sunt un gest polemic, determinate “de afirmaţia naivă şi necunoscătoare a realităţilor din partea scriitorului francez comunist Louis Aragon, care pretindea că în cazul unui regim comunist în Franţa nu s-ar fi putut întâmpla samavolnicii judiciare, cum a fost condamnarea pronunţată în Uniunea Sovietică împotriva scriitorilor evrei Siniavski şi Danieli.
Numai cine nu a trecut prin acest regim şi cine nu a simţit pe propria piele caracterul justiţiei comuniste putea face o asemenea naivă afirmaţie.”
Confesiunile lui Valentin Saxone ne descoperă, încă o dată, resursele nebănuite pe care le are fiinţa umană de a-şi regăsi fratele de suferinţă, prin lepădare de egoism, prin renunţarea la excesele raţiunii. În faţa brutalităţii şi neomeniei sistemului penitenciar regăsirea solidarităţii umane se dovedeşte posibilă. Liberalul Valentin Saxone şi fostul legionar Şerban Milcoveanu ajung să fraternizeze în bezna celulelor, în ciuda fostelor sentimente antisemite ale celui din urmă. Fortul numărul 13 de la Jilava, unde va fi încarcerat, se dovedeşte o bolgie funestă în care mai pâlpâie totuşi flacăra unei speranţe ce refuză să se lase strivită de mecanismele oarbe ale terorii. În acest loc, în care cruzimea şi oribilul depăşesc limitele suportabilităţii umane, rezistenţa la rău e totuşi posibilă. În cazul lui Valentin Saxone opoziţia e posibilă printr-o demnitate inflexibilă, ce refuză să se lase îngenuncheată, el apelând nu numai la utilizarea argumentelor de drept (pe care condamnatul le stăpâneşte magistral) – şi care se dovedesc în strategia de supravieţuire puţin eficiente –, ci şi la forme extreme de rezistenţă, cum ar fi greva foamei, pe care o declară pentru a-şi recăpăta bastonul, confiscat de zbiri în ciuda faptului că deţinutul avea o invaliditate a piciorului. Tăria de caracter a lui Valentin Saxone devine proverbială printre deţinuţi, unii, cum ar fi prietenul său Petre Ghiaţă, cedând în faţa bătăilor crunte şi recunoscându-şi în dosarele de anchetă vini imaginare. “Am meditat amarnic – scrie memorialistul – asupra tăriei de caracter a omului politic care – cu orice risc nu are voie să se abată de la adevăr. Dar, se vede că <>, slab în faţa suferinţei sau a torturii.”
Rememorarea prin scris a infernului închisorii devine pentru Valentin Saxone un prilej de meditaţie asupra naturii umane, de observare atentă a relaţiilor interumane din acest spaţiu al suferinţei, care modifică şi deformează hidos unele caractere. În ce-l priveşte pe autor, el face eforturi de a-şi păstra umanitatea în condiţiile recluziunii, ale mecanismului strivitor al represiunii, uzând de diverse strategii. E edificator pentru profilul moral al memorialistului faptul că el nu îşi părăseşte postura de ins civilizat nici în condiţiile abrutizante ale celulei. Se arată, de pildă, curtenitor cu femeile-gardieni, pe care le salută ceremonios prin ridicarea bonetei de puşcăriaş şi înclinarea respectuoasă a capului. Valentin Saxone se dovedeşte un ochi extrem de atent în observarea comportamentului uman în faţa bestialităţii şi a brutalităţii supraveghetorilor, evaluând limitele degradării umane în condiţiile recluziunii penitenciare fără orgoliu, cu o clemenţă izvorâtă din milă şi din cunoaşterea profundă a mecanismelor psihicului. Ca şi cei mai mulţi dintre tovarăşii de celulă, autorul luptă cu energie pentru a înlătura primejdiile sterilităţii spirituale, ale vegetării animalice. În etapa de relativă relaxare a condiţiilor din Fortul Jilava (în perioada de după moartea lui Stalin, cu destinderea internaţională susţinută de Hruşciov sub formula “coexistenţei paşnice”), deţinuţii asistă entuziaşti la veritabile conferinţe ştiinţifice: “În grelele ceasuri ale detenţiei am avut şansa să fiu <> de celulă cu Vladimir Streinu. Era un om de mare cultură, cunoscător profund al literaturii şi limbii engleze, a literaturii şi a filologiei limbii române. Deveniserăm buni prieteni şi aveam cu el dese discuţii politice, literare şi lingvistive. Îmi plăceau mult conferinţele pe care ni le ţinea, în mare taină, despre literatura engleză şi în special Shakespeare. Am putut astfel mai uşor să supravieţuiesc în cotidianul îngrozitor ale detenţiei.
Streinu fusese condamnat la şapte ani închisoare şi confiscarea averii. În acelaşi proces au fost judecaţi actriţa Marieta Sadova de la Teatrul Naţional şi scriitorul Păstorel Teodoreanu, bine cunoscut ca epigramist. Catrenele lui Păstorel circulau în epocă spre delectarea oamenilor de spirit. Marieta Sadova, revenită de la Paris, adusese la Bucureşti un volum al lui Cioran, scriitor român din exil, pe care i l-a dat lui Vladimir Streinu. După ce l-a citit, Streinu l-a transmis lui Păstorel Teodoreanu, care l-a dat mai departe, trecând, din mână în mână, pare-mi-se pe la şapte persoane. Toţi au fost condamnaţi la aceeaşi pedeapsă.”
Una din formele de regăsire a libertăţii se manifestă, în perioada ultimă a detenţiei, prin înfiinţarea unei orchestre de jazz, pe care Valentin Saxone o dirijează. Un tânăr tovarăş de celulă, fost securist, imită cu gura sunetele banjoului, iar alţi trei deţinuţi bat toba pe dosul castroanelor în care li se servea mâncarea. Orchestra interpretează şlagăre la modă sau improvizează noi melodii, spre deliciul lui Vladimir Streinu, care apreciază talentul dirijorului, poreclindu-l, în glumă, Mantovani. Avocatul e un suflet sensibil, ce se dovedeşte, prin cele câteva poezii pe care le conservă în spaţiul jurnalului, un poet autentic. Una din creaţiile lirice salvate din bezna carcerelor de la Jilava îl surprinde în postura celui care priveşte cu aviditate, prin fereastra celulei, miracolul vieţii de afară, succesiunea anotimpurilor. Revenirea rândunicilor din ţările îndepărtate dau deţinutului, în capitolul Viaţa de ocnaş la Jilava, prilejul creionării unor mici bijuterii lirice de genul:“Primăvara-n soare scaldă/Muguri roşii de cais;/Cerului, cu mâna-i caldă,/Colivia i-a deschis./Vezi, de-aceea-n astă seară/Pe la cuiburile vechi,/S-au întors sub streşini iară/Rândunelile perechi./Luna cată trist la mine/Tremură pe cer o stea./Inimă! Tu ştii mai bine,/Nu e primăvara mea./Primăveri şi veri de-a rândul/Borangicul şi l-au tors/Dar la cuibul meu cu gândul/Doar tristeţea s-a întors”.
Experienţa carcerală, cu analiza diverselor ipostaze ale individului aflat în situaţii limită, e descrisă cu o sobrietate exemplară, mărturia lui Valentin Saxone ferindu-se de literaturizare, deşi tentaţiile nu lipsesc, după cum am văzut inclusiv din transcrierea unor poeme create în celulă. Volumul intitulat Speranţe în întuneric e încadrabil în aşa numita literatură de detenţie, menită să conserve documente, mărturii, amintiri ale ororilor spaţiului carceral. Paginile de autentică tensiune spirituală semnate de Valentin Saxone ne descoperă nu atât un scriitor, cât o mare conştiinţă, un caracter ce denunţă energic o lume a ororii, a unui sistem impus prin desfiinţarea libertăţilor individuale şi colective, în care justiţia e o umilă servitoare aflată la cheremul politrucilor comunişti.
În lungul şir al jurnalelor de detenţie, recent apărute, al mărturisirilor despre o epocă şi despre mediul carceral străbătut, memoriile lui Valentin Saxone rămân un document cutremurător. Trebuie omagiat gestul fiicei sale, Liana Saxone-Horodi, care a îngrijit, cu filială devoţiune şi competenţă, textul recent apărut, adăugând ediţiei un corpus de documente edificatoare. În secţiunea de Anexe a volumului au fost cuprinse scrisori, fotografii şi note ce ridică valoarea cărţii, precum şi fragmente din amintirile lui Constantin Hărăşescu, autor ce a făcut parte din acelaşi lot de deţinuţi de la Jilava. Nu în ultimul rând trebuie amintite schiţele de portret semnate de poeţii Shaul Carmel şi Solo Har-Herescu, care l-au cunoscut pe autor în perioada petrecută la Tel-Aviv, în care acesta îşi redacta amintirile. Speranţe în întuneric sunt o dramatică mărturie despre grelele încercări prin care a trecut un intelectual evreu, în diverse etape de nebunie istorică ale ţării, ce au culminat cu ororile epocii comuniste. Pentru naivii şi eventualii inconştienţi care mai continuă să vadă în comunism o invenţie a “conspiraţiei sioniste”, lectura cărţii le va permite să-l însoţească în bolgiile fortului Jilava pe evreul Valentin Saxone, una din numeroasele victime ale dictaturii comuniste, prieten şi tovarăş de celulă cu personalităţi ale politicii, culturii şi economiei româneşti, ce s-au ilustrat cu strălucire în epoca interbelică.