Ion Caraion şi revelaţiile unui epistolar

“Numele meu, acela de Ion Caraion, îl cunoaşteţi. Sînt un scriitor român, care a început – încă de licean – ca ziarist în presa democrată. Azi am aproape 59 de ani, dintre care 11 zdrobiţi (muşchiul diafragmatic rupt, coastele fracturate; ajuns la Peninsula aveam 38 de kg) prin temniţele comuniste. Am publicat peste 30 de volume în ţară (versuri, eseuri, antologii, reportaje, amintiri, traduceri etc.). Am părăsit România relativ de curînd. Se va împlini abia în august un an, de cînd mă aflu în Elveţia, unde am primit azil politic, împreună cu soţia mea şi cu fiica noastră, în vîrstă de 14 ani.”
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.