Marian Barbu şi romanul de mistere

Deşi s-a impus, mai ales în ultima perioadă, prin comentarii, eseuri şi studii ce vizează opera unor autori contemporani, criticul şi istoricul literar Marian Barbu a debutat în domeniul literelor printr-o carte incitantă dedicată prozei de mistere a secolului al XIX-lea. Afirmat el însuşi ca prozator, ca romancier, ca autor de proză scurtă şi povestiri pentru copii, prolificul cercetător craiovean şi-a dăruit o bună parte din energiile sale cercetării unor “Aspecte ale romanului românesc contemporan”, o lucrare masivă (în două volume) cu acest titlu, impunătoare prin erudiţie şi competenta stăpânire a unui spaţiu vast al literaturii noastre, văzând lumina tiparului în 1993 şi 1995.
Pasiunea pentru arhive şi pentru domeniul valorificării moştenirii literare nu e prezentă doar în volumul său de debut, ci şi în prodigioasa activitate de autor de antologii, de lucrări didactice, de prefaţator şi îngrijitor de ediţii. Printre autorii antologaţi, editaţi şi comentaţi de Marian Barbu se numără Ioan M. Bujoreanu (cu insolitul roman Mistere din Bucureşti), Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Barbu Delavrancea, Sergiu Dan, Romulus Dianu, Traian Demetrescu, dar şi numeroşi autori contemporani, diverşi ca valoare şi preocupări.
Contextul socio-politic actual, dominat de o presă ce “accentuează programatic zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj, corupţie”, ca şi graba cu care încercăm să ne adaptăm din mers la diversele provocări ale integrării în structurile unei Europe unite, îl îndeamnă pe cercetător să procedeze el însuşi la o recitire şi reeditare a volumului său Romanul de mistere în literatura română din 1981. La origine teză de doctorat, studiul apărut recent la Editura Scrisul Românesc (Craiova, 2003), e o lectură instructivă nu numai pentru cercetătorii trecutului literaturii noastre, ci şi pentru toţi cei interesaţi de o istorie a mentalităţilor, a civilizaţiei noastre, cu tentativele succesive de sincronizare cu Occidentul.
Erudita teză a lui Marian Barbu pune în lumină nu doar eforturile scriitorilor români din secolul al XIX-lea la rigorile unui gen romanesc la modă, ci şi “de ataşare din convingere la spiritul european”. Scriitorii noştri din acea perioadă n-au preluat superficial teze, motive şi idei din “uzina de foiletoane şi cărţi” ale lui Eugène Sue, ci le-au adaptat creator la realităţile autohtone de atunci. Lucrarea lui Marian Barbu demonstrează convingător modul în care, într-un context socio-politic dominat de eforturile de modernizare ale ţării, scriitorii români de mistere au contribuit la apariţia romanului românesc modern, la diversificarea lui tipologică.
Ivite în Franţa secolului al XIX-lea, “misterele” constituie modele ale romanului românesc de la începuturile sale. Din acest motiv, cercetătorul analizează metodic, în capitolul “Delimitări”, influenţa pe care a avut-o şcoala gotică asupra romanului francez. Marian Barbu relevă, de pildă, faptul că un roman ca Melmoth rătăcitorul (1820), o capodoperă a genului, a pus în circulaţie trei teme cu o răspândire universală: cea a pactului cu diavolul (Faust), a Jidovului rătăcitor şi a Olandezului zburător. Fantasticul şi teroarea sunt ingrediente ce intră obligatoriu în compoziţia romanului gotic, fiind preluate şi de romanul de mistere. Elementele “de şoc” se prelungesc în romanul francez de mistere din proza americanului E.A.Poe, care se bucură de traducerea reputatului Charles Baudelaire.
După cum subliniază cu pertinenţă cercetătorul craiovean, romanul de mistere francez este prin excelenţă romantic, dar anticipează, prin numeroase elemente, mişcarea realistă şi chiar romanul naturalist. Acest gen de roman “se încadrează subiectivismului romantic, prin multiplicarea vizibilă a eului creator al artistului”( p.25 ). Departe de a-şi restrânge aria cercetării doar la zona franceză, Marian Barbu întreprinde o sinteză a premiselor europene care au stimulat apariţia acestui gen în literatura română. Romanele de mistere, mai ales cele ale celebrului Eugène Sue, în traducere sau în original, vor avea o influenţă masivă asupra scrierilor lui I. M. Bujoreanu, G.Baronzi, Al. Pelimon, Th. A. Myller, Theohar Alexi, Al. I. Alexandrescu. Deşi unele din aceste nume sunt azi prea puţin cunoscute, romanul de mistere se confundă la noi cu “tendinţele de început ale realismului”. Traduceri din Eugène Sue apar în marile ziare de la sfârşitul veacului, alimentând setea de senzaţional şi nevoia de deconectare a unui public destul de restrâns. Despre circulaţia operelor lui Sue în spaţiul românesc vorbesc şi cataloagele cabinetelor de lectură, o formă incipientă de dezvoltare a bibliotecilor publice de mai târziu.
Romanul propriu-zis apare la noi abia după 1850, criticul punând sub lupă chiar dezvoltarea noţiunii de roman, gen literar despre care “nici Asachi, nici Eliade nu aveau puncte de vedere comune”. Această derută terminologică e prezentă şi în cazul lui Al. Pelimon, care-şi intitulează o poveste picarescă (Hoţii şi hagiul, din 1853) drept “roman istoric”. Copilăria romanului românesc găseşte în Marian Barbu un cititor pasionat, care-şi duce investigaţia în zone dintre cele mai obscure, puţin sau deloc cercetate până acum. Pe lângă romanele de mistere ce respectă regulile genului – apărute sub semnăturile lui I.M.Bujoreanu, Al.Pelimon,G. Baronzi şi alţii – se dezvoltă şi scrieri ale unor “false mistere”, domeniu ilustrat de N.T.Orăşanu, Toma Drăgulinescu, Gr. H. Grandea. Compoziţiile narative din secolul al XIX-lea se contaminează de tehnicile şi procedeele romanului de mistere. Tehnica misterelor e descoperită de Marian Barbu şi în romanele istorice ce descriu figurile unor domnitori precum Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Matei Vodă, Aron Vodă. După o relativă înflorire a speciei, romanul de mistere se va degrada în romanele haiduceşti ale lui N. D. Popescu (Nedea), în scrierile mizând pe senzaţional şi crimă ale lui N. Rădulescu-Niger, Ilie Ighel, Th. M. Stoenescu sau Panait Macri. Criticul subliniază faptul că în literatura noastră, “misterele” au avut meritul de a fi dezvoltat anumite teme sociale, de a fi introdus “măştile, finalitatea, utopia, umorul, limbajul popular”, pregătind terenul pentru apariţia marilor creaţii romaneşti ale lui N. Filimon, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale. Dezvoltând gustul pentru lectură a unui public naiv, romanul de mistere s-a dezvoltat la noi ca “o structură cu particularităţi germinative pentru literatura de mai târziu”.
Unică în felul ei, lucrarea lui Marian Barbu este un reper obligatoriu pentru cei care urmăresc metamorfozele romanului românesc. De altfel, pasionatul cercetător urmăreşte prelungirile acestui gen până în epoca contemporană. E interesant de semnalat că Marian Barbu adaugă în această ediţie şi un capitol absent la prima sa apariţie, cea din 1981. Intitulat “Implicaţii ale romanului de mistere în câteva proze ale sec. al XX-lea”, studiul demonstrează convingător că acest gen “şi-a prelungit planurile paralele, cu implicaţia lor socială, cu identitatea dublă a personajului, a caracterelor puternice, cu lungile aşteptări şi coincidenţelor neaşteptate etc., până la Mateiu I. Caragiale şi G.M. Vlădescu, iar mai apropiat de noi, până la Eugen Barbu şi George Călinescu”. Numeroase creaţii romaneşti ale epocii moderne mai păstrează, cu ştiinţă sau involuntar, convenţii tipice romanului de mistere. Periferia, mediu predilect al acestora, se va regăsi şi în operele moderne ale lui Mateiu I. Caragiale, Felix Aderca, Carol Ardeleanu, G.M. Zamfirescu şi Eugen Barbu. Cenzura vremii a respins acest fragment al eruditului studiu pe motiv că “misterele” nu erau de actualitate. La o lectură atentă, constatăm că apariţia volumului e cu atât mai binevenită, cu cât unele din convenţiile romanelor de mistere, descrise de Marian Barbu cu atâta competenţă, sunt de descoperit în convulsiva presă de azi, în unele emisiuni de televiziune ce mizează exclusiv pe exploatarea derizoriului şi grotescului, pe senzaţional, pe explorarea periferiei, a crimei şi mahalagismului.