Marcel Mureşeanu - sub semnul lui Hermes

Poet inclasificabil, situat înafara oricăror mode sau generaţii literare, Marcel Mureşeanu este, indiscutabil, unul din cei mai originali poeţi contemporani, în ciuda discreţiei aristocratice cu care se manifestă. Poetul a debutat în 1965 cu un volum al cărui titlu convenţional( Pe adresa copilăriei) nu indica în nici un fel metamorfozele uluitoare ale poeziei sale, mai ales din ultimele două decenii.  ”Caligraful discret al sentimentalităţii predominant bucolice” - cum îi apare poetul până la volumul Matineu(din 1985) criticului Petru Poantă - evoluează spectaculos, în direcţia unui fantezism ironic, ce înlocuieşte reveriile rustice cu unu citadinim dezinvolt, în care lirismul captează nu atât vocile străzii cât ecourile unui monologurile unui spirit hamletian, retras în turnul său de veghe, dincolo de rumorile urbei şi de platitudinile cotidiene, de care nu face totuşi abstracţie. Ironia spumoasă, jocurile lexicale ce alternează cu o solemnitate gravă, dar deloc ţeapănă fac parte constitutivă din formula acestui lirism singular, ce are totuşi secrete afinităţi cu poezia unor Emil Botta, Mihai Ursachi, Ion Beldeanu, Ioanid Romanescu sau Ovidiu Genaru. Mai ales în ultimele volume, lirismul se grefează pe un schelet epic, mai mult sau mai puţin consistent, prin intermediul căruia Marcel Mureşeanu introduce în scena mobilă varii personaje, proiecţii livreşti sau măşti ale unui ego ubicuu, multiplicându-se cu o stranie capacitate metamorfotică.
Toate aceste trăsturi, semnalate de critică, pot fi regăsite şi în ultimele două volume ale poetului clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) şi Orbul pământului(Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005). Sunt două volume ce-l înfăţişează pe Marcel Mureşeanu în ipostaza deplinei maturităţi creatoare, constituind două faţeţe ale unui personaj liric retras în spatele unor măşti extrem de diverse şi de colorate. Poezie a unităţii contrariilor, cele două volume îl caracterizează extrem de exact. Dacă primul conţine poeme în care domină gustul pentru fantezie şi parodic, cel de-al doilea conţine terţine în genul haiku-ului, de o maximă concentrare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se hrăneşte din solul bogat al neliniştilor vârstei. Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scriitură ascetică, redusă la economia verbală a unor terţine. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradiante, concentrate verbale în care detaliul fuzionează cu iscripţia lapidară, într-o artă de bijutier, mizând pe forţa sugestiei fine şi a notaţiei implozive. Sunt mici fulguraţii, fragmente lucrate cu o migală de poeta artifex, ce şlefuieşte veritabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, asemenea insectelor din vechime, spaime, angoase, semnale ale unei lumi neliniştitoare şi misterioase. Iată doar un exemplu de poem transcris cu o cerneală simpatică, o veritabilă chinezărie lirică: “Umbra păsării/Peste pieliţa apei,/Peştii pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel şi ucigaş/Căzuţi în iarba rece…/Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuzinii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lispsesc accentele ludice, ironia fină sau zâmbetul înţelept al insului ce ştie să surâdă de pe treptele eşafodului. Poemele din volumul Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci discordante, unde afirmaţia se învecinează cu negaţia, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Această poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului un indice de jovială bonomie. Poetul are ştiinţa de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave. Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu ludic, Hermes, mesagerul forţelor cereşti, zeu al comerţului şi schimbului de idei, patron al disciplinelor oculte şi al scrisului, prin tradiţie inventator al lirei lui Apolo:“Stăpânul destinului meu este Hermes !/Este Hermes stăpânul destinului meu ?/Mă podidesc lacrimile când mă gândesc/că am un stăpân atât de hoinar,/însoţitorul morţilor, purtătorul de veşti,/misterul însuşi!/ Mă podideşte râsul când mă gândesc/cât de mult mă pot îndoi/de folosul de a avea un stăpân !/În mâna zeului străluceşte Tabula Smaragdina/ şi nici o supărare pe faţa lui/pentru necuviinţele mele/alcătuite din sunete.“(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul constituie pentru Marcel Mureşeanu o formă de exorcizare,de taifas cu demonii. În aceste poeme grave, panica existenţială se revarsă în unde concentrice, finalul aducând de cele mai multe ori o calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganţa caligrafiei, poetul se supune la ” încercările metaforei” văzute ca veritabile probe iniţiatice, ca în poemul cu acest titlu: ”E frig în ultima celulă/de unde strig,/cu greţosul meu strigăt/de fiară pe moarte,/către temnicerii pedepsiţi/să-şi împartă viaţa cu mine,/atât de frig încât îmi pare că pe aici trece/însuşi aerul rece care face/ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate fiinţa decât în proximitatea morţii, o nouă lecţie a acestei inefabile ştiinţe a morţii, desprinsă desigur din linia pe care a imprimat-o marele romantic în nemuritoare sa Odă îm metru antic. Între frisonul neantului şi suflul pur şi simplu al vieţii, poezia lui Marcel Mureşeanu se impune prin eleganţa scriiturii, prin modul său singular de a articula drama dar şi miracolele existenţei.