CONSTANŢA BUZEA SAU PURITATEA LIRISMULUI

Deşi este, indiscutabil, cea mai valoroasă poetă a generaţiei sale, Constanţa Buzea n-a fost deloc o răsfăţată a criticii. Activitatea ei s-a desfăşurat, cel puţin în ultimul deceniu, într-o atitudine de austeră retragere din faţa reclamei zgomotoase, cu un refuz al gesturilor provocatoare, atât de obişnuite la câteva din reprezentantele liricii feminine de la noi. De câţiva ani, delicata poetă şi-a impus o veritabilă penitenţă susţinând, cu o devoţiune franciscană, o rubrică la poşta redacţiei din “România literară”, încercând, cu rezultate variabile, să selecteze câţiva grăunciori auriferi din tonele de moloz ale corespondenţei, ale unei grafomanii stăruitoare şi adeseori agresive. Gravitatea cu care comentează cele mai anoste mesaje ale unor condeieri anonimi spune multe despre generozitatea funciară a acestui mare poet, conştient că miracolele se ascund adeseori în spatele celui mai pur şi smerit anonimat.
În cadrul poeziei actuale, evoluţia Constanţei Buzea rămâne singulară din toate punctele de vedere. După cum poeta rămâne o solitară în aproape toate manifestările sale. Lirismul contemporan s-a văzut invadat, cel puţin în ultimele decenii, de o sarabandă de măşti demonice şi provocatoare, ce exhibă o agresivitate virilă, un zgomotos refuz al feminităţii. Se mizează pe o poetică a neruşinării, pe o sfidare a convenţiilor şi tradiţiilor, ce decade în modă şi, în fond, într-un conformism previzibil. Unul din cei mai rafinaţi comentatori de poezie, Octavian Soviany, remarca, pe bună dreptate, că, în mod paradoxal, “locul fecioarelor liliale de odinioară a fost luat tot mai mult în poezia feminină de astăzi de imaginea căpcăunei dezlănţuite”. Feminitatea e deturnată sistematic într-un feminism agresiv, cu un imaginar apocaliptic, distructiv şi instinctual.
La antipodul oricărei mode, lirismul practicat cu eleganţă de Constanţa Buzea rămâne marcat de o puritate funciară, de o castitate a formelor. Gravă în toate ipostazele, poezia sa de ultimă oră, cea din volumul Netrăitele (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), aduce în spaţiul privilegiat al poemului spaţiul lumii lăuntrice, iluminat de o franciscană familiaritate cu lucrurile şi preajma. Ne întâmpină aici mărturia unui univers sensibilizat, în care lucrurile îţi comunică magia lor simplă, evocatoare, a unei lumi trecute, în care marile drame ale existenţei sunt surdinizate. Memoria recuperatoare aşază deasupra universului familiar, în evocarea copilăriei petrecută într-o Moldovă fabuloasă, o peliculă fină de melancolie, un aur liturgic, un aer de “o blândeţe somnoroasă”, care-l aminteşte îndeaproape pe Rainer Maria Rilke, cu care poeta are secrete afinităţi. Dialogul tăcut cu trecutul e conservat, de pildă, în eleganţa simplă, necăutată, a unor imagini de dagherotipuri pe care privirea rătăceşte visătoare, cuprinsă de un vârtej al reveriei ce topeşte limitele timpului şi spaţiului. Iată un poem evocator al originilor, transcris în linii a căror caligrafie austeră şi pură e proprie liricii hieratice a Constanţei Buzea: “Nişte dagherotipuri elegante, lucrate / solid pe carton cu lustru fin, după gustul / sfârşitului de veac XIX. Uşor alterate de / vechime. Pe spate, iscălitura maestrului şi / adresa firmei. Totul caligrafiat în literă / chirilică încărcată de arabescuri la modă, / după regulile reclamei de pe vremuri. Privesc / vrăjită portretele bunicilor mei basarabeni. / Îmi imaginez timbrul vocilor, parfumul hainelor. / O blândeţe somnoroasă emană din fotografiile / puţine câte s-au păstrat. Una în postură de miri, / alta de tineri părinţi înconjuraţi / de primii lor născuţi.”(36). E un dialog cu absenţa, în care cuvintele sunt încărcate de misterul trecerii, de o lentoare a schimbării, de o prelungire a penumbrei trecutului într-o existenţă terorizată de un “prezent agresiv”. E desigur doar una din ipostazele acestui refugiu într-un paseism protector. Nu lipsesc din paginile volumului nici scene în care teroarea istoriei invadează spaţiul memoriei, cum ar exodul mamei însărcinate, din Basarabia anilor ’40, sau drama rudelor dispărute prin fundul Siberiei, ca victime ale unui “program diabolic”. Umbrele tutelare ale strămoşilor şi geografia magică a copilăriei revin obsesiv în câteva din cele mai reuşite poezii ale ultimului volum, marcat de orfismul recuperării unor momente privilegiate ale existenţei, al cărei tragism e doar sugerat, niciodată clamat în trâmbiţele unei retorici doloriste.
Condusă de logica pascaliană a inimii, nu de paralizanta luciditate carteziană, dubitativă, poeta descoperă magia fuziunii cu elementele primordiale, cu sâmburele de sacralitate al lucrurilor şi locurilor copilăriei, în care “miroase peste tot a busuioc şi a pelin, a tămâie ca la biserică.”(77). Interogaţia, câtă e, nu are la Constanţa Buzea valenţele angoasei, ale îndoielii argheziene, ci se converteşte într-un semn al uimirii în faţa misterului sacral, al trăirii în fervoarea rugăciunii, al rostirii psaltice a splendorilor dumnezeirii: “Unde sunt crinii, unde caii de mare, / unde argintul lor, fabulosul aur de zale ? Doamne, / Tu care ştii, îmi arăţi că sunt toate / la rădăcina cuvintelor tale./ Mă uit şi nu văd. Mă uit până îmi pierd / vederea. Rămâne să îmi închipui aşteptând şi primind Învierea. / Recunoaşte-mă în grădini, pe mări, oriunde./ Sunt rac furând cuiul şi ieşind din Ierusalimul / sărac. Recunoaşte-mă şi pune-mi în suflet / bucuria de după plâns. / Maică a lui Dumnezeu, creşte-mă iarbă / precum o mare de valuri prin care înoată / fătul asinei, blândul ei mânz.”(5) Percepţia plină de prospeţime a unor elemente din universul familiar e, însă, de cele mai multe ori mediată, indirectă, dar cu atât mai pură şi mai spiritualizată. Stocate în rezervorul capricios al memoriei, întrezărită “ca un pod în dezordine, ca un muzeu indescifrabil” sau “ca un abis”, lucrurile îi trimit mesaje vagi, presupuse, pline de o poezie evocatoare a unei lumi apuse. Pentru autoarea Netrăitelor, memoria este, adeseori, o fereastră spre imaginea unui eden pierdut: “Şi, totuşi, îţi lasă răgazul să-ţi întrezăreşti imaginea în oglinzile raiului care-a mai fost în stele şi pe pământ.”
Contactul brutal, direct, cu elementele e refuzat în favoarea unuia căruia amintirea îi acordă un coeficient de sacralitate. Ca şi altădată Blaga, Constanţa Buzea îşi configurează universul liric într-un orizont al tainei, într-o “ascundere” din care lucrurile, fenomenele, amintirile, fiinţele vii şi cuvintele tâşnesc purificate, având prestigiul unor miracole existenţiale: “din ascuns ies adevărate ca îngerii lui Dumnezeu”. Cele mai profunde, mai revelatorii gesturi ale poetei se petrec sub auspiciile unui timp scufundat în aurul sacru al memoriei, al unei copilării paradisiace în simplitatea ei. Iată un scenariu în care întâlnirea cu seminţele cântate şi de Lucian Blaga se petrece sub unghiul mitic al unui spaţiu spiritual în care omul trăieşte în dimensiunea acelui “creştinism cosmic” de care vorbea Mircea Eliade, propriu popoarelor din sud-estul Europei. Aici aluatul e arhetip al genezei, iar ciclul vegetal al grâului repetă principalele etape ale existenţei omului, cu naşterea, cu patimile vieţii şi finalul morţii. În seminţe se retrage spiritul grâului, iar acest sentiment al trăirii liturgice sub bolta de altar a cerului îl împărtăşeşte din plin şi Constanţa Buzea, într-un splendid poem de evocare a copilăriei, de întâlnire cu aceşti zei mărunţi ai seminţelor: “În vara următoare, / când ea nu mai era, / în odăiţa golită de lucruri, / văruită şi dată cu lut proaspăt pe jos, / am găsit un munte de boabe, / grâu pus la uscat peste vară, / pe care l-am escaladat şi în care / m-am îngropat ca într-o răcoroasă / materie vie./ Până când cineva mi-a spus / că acolo e pâinea casei şi Dumnezeu, / şi e păcat să risipesc şi să calc cu picioarele / misterul acesta. Ca să fiu iertată, / m-a învăţat cum să clădesc la loc / muntele de grâu”. (74) Carte a copilăriei, a absenţei (a netrăirii) şi a trăirii cutremurate a sacralităţii, ultimul volum al poetei ne descoperă o Constanţa Buzea ce îşi transcrie biografia interioară cu bucuria înfiorată a descoperirii unor valenţe proprii, până acum ignorate sau ascunse sub cenuşa cotidianului. Poeta n-a fost niciodată o exaltată, ci o adeptă a unei lirici austere, trăindu-şi revelaţiile şi cutremurele interioare cu graţie, cu simplitate şi o discreţie iluminată. Confesiunea ei e mereu supravegheată de reflexivitate, de o decenţă ce refuză exultanţa. Abia murmurată, durerea e încărcată aici de un sens sacrificial, văzută ca un cifru al unei posibile regenerări spirituale.
Într-o perioadă în care numeroşi poeţi mimează, fariseici, vocaţia cristică şi încearcă să transforme lirismul într-un amvon înconjurat de nori de tămâie, poeta aceasta gravă trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale într-un orizont al pietăţii autentice, al relaţiei intime cu o Divinitate ce-şi face simţită prezenţa în lucrurile cele mai umile. Transcriindu-şi sentimentul de devoţiune mistică fără emfază, poeta atinge în această nouă carte a sa unul din pragurile de sus ale unui lirism al revelaţiei pure, necontrafăcute. Aflată într-un “ceas magic” al comunicării înfiorate cu graţia Atotputernicului, Constanţa Buzea păşeşte pe valurile inspiraţiei sale ”ca Petru pe mare” şi nu se scufundă.