Eseurile lui Flaviu George Predescu

Flaviu George Predescu s-a afirmat, impetuos, ca unul din cei mai reprezentativi scriitori ai tinerei generaţii, în persoana sa conturându-se, după toate semnele, un veritabil şef al unei generaţii în mişcare. Autor al mai multor volume de versuri, bine primite de critica literară, poetul se dovedeşte şi un eseist neliniştit, pasionat şi lucid. Tânărul poet e un adept al abordării frontale, fără false inhibiţii, a unor teme neconvenţionale, manifestându-se ca un spirit camilpetrescian, fascinat de mişcarea ideilor. Volumul intitulat Poetul merge mai departe (2013) conţine eseurile despre iubire ale unui autor maturizat înainte de vreme, cu o bogată experienţă de viaţă, dar şi cu lecturi fundamentale, bine digerate. Două teme par să fie obsedante pentru tânărul poet: cea a „sincerităţii”brutale (al adevărului rostit fără precauţii diplomatice) şi cea a „singurătăţii în iubire”. Fire pragmatică şi realistă, autorul ambiţionează să realizeze nu numai o culegere de eseuri neconvenţionale, ci şi un „manual” care să ofere colegilor săi de generaţie, tinerilor cititori, un teren de dezbatere, neocolind să ofere propriile soluţii şi sugestii unor ucenici într-ale vieţii, incapabili să sesizeze toate capcanele discursului amoros, ale relaţiilor dintre femeie şi bărbat. În fond, Flaviu George Predescu îşi invită lectorii la o atentă scrutare a sinelui, dar şi la deloc facila posibilitate de a medita împreună asupra unor valori fundamentale, cum ar fi libertatea sau sexualitatea. În ciuda apartenenţei sale la lumea discipolilor lui Orfeu, poetul nu face deloc figura unui visător. Dimpotrivă, Flaviu George Predescu e un spirit realist, un om cu picioarele pe pământ, perfect informat asupra provocărilor timpului său. Cu o surprinzătoare maturitate, eseistul sesizează terenul minat pe care păşeşte generaţia tânără, ca şi pericolele la care e supusă o promoţie ce se cultivă nu în bibliotecă, ci pe Facebook. E o generaţie care tinde să rupă punţile cu tradiţia părinţilor şi bunicilor, fără să fie întotdeauna capabilă să-şi creeze propriile tradiţii, preferând să maimuţărească pe alţii sau să trăiască printre simulacre şi nonvalori. Flaviu George Predescu sesizează imensele riscuri ale unei libertăţi prost înţelese, ale ignoranţei şi autosuficienţei, ale narcisismului generaţionist. Deplânge dărâmarea grăbită a idolilor sau jubilarea naivă a celor ce dinamitează valorilor create de înaintaşi. Ca şi un alt exeget al iubirii, tânărul poet constată, pe cont propriu, că iubirea modernă e nu numai un „imens faliment al civilizaţiei”(Denis de Rougement), ci şi o chestiune tratată confuz, o sursă ce generează, în mod paradoxal, tristeţe şi singurătate. Nu e întâmplător că tânărul poet evidenţiază carenţele morale ale unei societăţi egoiste, în accentuată pierdere de memorie. Flaviu George Predescu subliniază că pericolele generaţiei sale se ivesc tocmai din acest cult al unei exacerbate fericiri individuale, al supraaprecierii dragostei (printre altele şi datorită filmelor şi televiziunii), în dauna unor valori tradiţionale cum ar fi simţul moral, al valorilor comunitare, al onoarei şi memoriei colective, al unităţii familiei. Ca un nou romantic, ce intuieşte că fără memorie nu există o continuitate a civilizaţiei, tânărul eseist se plimbă pe aleile cimitirului Bellu, oprindu-se în faţa mormintelor lui Dem Rădulescu şi a lui Zaharia Stancu. „Ce caut pe aleile cimitirelor? Ce vreau să dovedesc cu asta? Poate ar fi trebuit să fiu altundeva, unde este mai multă viaţă, unde încă sunt dorinţe, planuri, speranţe. Agentul de pază <> să mă întrebe de ce am venit. I-am spus că fac asta din când în când. Simt că aparţin unei naţiuni, cu multe valori şi, în plus, plimbarea printre cruci mă ţine cu picioarele pe pământ.” Poetul refuză „să vorbească de pe un piedestal”, să adopte postura unui moralist acru şi inclement. Se adresează cu o cuceritoare francheţe generaţiei sale, încercând, în primul rând, să se cunoască mai bine pe sine însuşi. Înainte de a-i judeca pe alţii, Flaviu George Predescu se judecă pe sine, cu severitate şi fără ipocrizie. Nu fără tristeţe meditează asupra maladiilor epocii sale, asupra pericolelor pe care le aduce un climat al libertăţii nelimitate. Constată că „adolescentului de tip nou îi este permis absolut orice din ceea ce nu îl omoară, nu îl îmbolnăveşte sau nu îl bagă în puşcărie”. În acelaşi timp, atenţionează asupra pericolelor de a cădea în capcanele minciunii, în „prăpastia conştiinţei”. Cu un patetism mereu supravegheat, cu o admirabilă rigoare speculativă, eseistul abordează o problematică vastă, nelimitându-se doar la enunţata, în subtitlul cărţii, temă a iubirii. Vorbeşte despre dragoste şi trădare, comunicare şi solitudine, despre emoţii şi iraţional, despre caracter şi experienţe de viaţă, despre ezitare şi refuz, despre părinţi şi familie etc. Scrisul autorului se desfăşoară într-un evantai tematic ce dezvăluie preocupările vaste ale autorului, lecturile preferate, modelele sale spirituale. Ne sunt dezvăluite aici obsesiile şi preocupările unui spirit lucid, ce refuză solitudinea în favoarea unei admirabile solidarităţi cu comunitatea şi cu problemele propriei generaţii, ale epocii dramatice pe care o traversăm. Scrisul său îmbină divagaţia savantă cu anecdoticul sau cu meditaţia gravă. Fără să ambiţioneze aşa ceva, cu o cuceritoare modestie, tânărul Flaviu George Predescu riscă să devină dacă nu profesorul de înţelepciune al generaţiei sale, atunci, cel puţin, martorul cel mai convingător al faptului că aceşti oameni tineri au învăţat să gândească cu propriul cap. E inutil să adăugăm că autorul eseurilor de faţă şi-a cucerit propriul stil, cuceritor prin echilibrul fragil dintre gravitate şi anecdotic, prin refuzul de a participa la dezbaterea problemelor cetăţii printr-o retorică exclusiv nihilistă. Altfel spus, eseistul ştie să fie profund şi convingător fără să adopte o morgă profesorală. Fermecătoarele eseuri despre iubire ale lui Flaviu George Predescu pot fi citite cu folos la orice vârstă, aparţinând unui „custode neobosit al coerenţei între vorbe şi fapte, al proprietăţii cuvintelor”, cum, inspirat, se defineşte autorul însuşi.

Un poet al discreţiei: Vasile Mic

Vasile Mic e, indiscutabil, unul din cei mai interesanţi poeţi iviţi în nordul ţării. Oşan autentic, poetul s-a născut la 15 august 1947, în satul Coca, din comuna Călineşti-Oaş. A debutat cu poezie în revista „Familia”, în 1974. Vreme de câţiva ani, a practicat ziaristica la cotidianul „Gazeta de Nord-Vest”, o profesie ce pare să nu-i mai surâdă poetului, retras tot mai mult în domeniul inefabil al muzelor. S-a exersat, cu bun gust şi măsură, în calitate de autor de recenzii şi cronici literare, în reviste precum „Citadela”, „Reflex”, „Cetatea culturală”  şi „O carte pe zi”. A publicat poezie în „Tribuna”,  „Flacăra”, „Orizont”, „Albina”,  „Argeş”, „Pleiade”, „Poesis”,  ”Caligraf”, „Citadela” „Nord Literar” „Reflex”, „Cetatea Culturală”, „Pro Saeculum”, „Acolada”, „Vatra veche”, „Destine Literare” (Canada), „Semănătorul”, în alte publicaţii literare şi de cultură, în presa locală („Cronica sătmăreană”), precum în diverse culegeri de literatură. Este autorul mai multor volume de poezie: Vis în pădurea de mesteceni (Casa de Editură „Pleiade”, Satu Mare, 1991), Fereastra din vis (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2007), Scara de lumină (Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2009), Dispariţia din context (Editura „Dacia XXI”, Cluj-Napoca, 2010), Copacul de argint (Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011), Povara comorilor / Burden of treasurs (traducere în limba engleză de Dan Brudaşcu - Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011). În haosul editorial de la noi, poezia sa discretă, scrisă de un om el însuşi discret şi timid, s-a bucurat de prea puţine ecouri. E unul din păcatele vieţii culturale actuale, iar situaţia sa nu e nici pe departe o excepţie. Ultimul său volum, Naşterea Aurorei (2013), prevăzut cu ilustraţiile poetului însuşi, este o apariţie ce nu face decât să reconfirme calităţile întrevăzute în volumele anterioare. Poetul se exprimă în poeme scurte şi concise, mizând pe sugestie, pe o etică a simplităţii. Sobru şi elegant, stilul său refuză retorica şi podoabele, iar gesturile sunt reduse la o ceremonie sumară, esenţializată la extrem. Acest gen de poezie solicită un lector atent şi cultivat, capabil să adauge el însuşi ceva din memoria sa culturală acolo unde poetul se opreşte în marginea sugestiei. Poemele lui Vasile Mic, scăldate într-o transparenţă totală, lăsând foarte puţine zone de umbră, amintesc oarecum de sculpturile intens şlefuite ale lui C. Brâncuşi. Ca şi marele gorjean, poetul din Nord vine dintr-o lume ancestrală, în care vorbele sunt cântărite cu mare atenţie, iar tăcerile nu fac decât să distileze esenţe. Ceva din gravitatea porţilor de lemn ale Nordului, cu câteva simboluri solare, s-a mutat şi în lirismul acestui poet ce refuză să-şi piardă inocenţa într-o lume coruptă şi dominată de o brutală goană după bunuri materiale. În ciuda legăturilor profunde cu satul primordial, Vasile Mic nu este un poet al ruralităţii. El exaltă elementarul şi puritatea în numele unei estetici minimaliste. Poezia lui este prin excelenţă una meditativă, cu versuri în care reflecţia coagulează în versuri ce au adeseori o sicitate aforistică. Intim legată de existenţă, poezia sa evită confesiunea brută şi avalanşa unei sincerităţi neordonate. Chiar şi când transcrie mici secvenţe de viaţă cotidiană, tonul e relativ neutru, rostirea poetică fiind supravegheată de prudenţa unei sensibilităţi tipice omului discret cu care poetul se confundă. Când se iveşte, sfios până la retractilitate, sentimentalismul din anumite fragmente confesive e încărcat de un abur nostalgic, ca şi în această amintire a unui timp fabulos al copilăriei: „Pe vremea aceea / Zăpada / Era / Una cu albul,/ Era una cu umerii,/ Cu cerul,/ Cu copacul de argint,/ Cu opincile mele./ Pe vremea aceea,/ Zăpada / Era cât gardul, / Până la straşina casei, / Până la şcoala din sat, / Până la primăvară, / Până în viitor. / Pe vremea aceea, / Zăpada / Chiar era albă”.(Atunci, zăpada). Nu mai puţin discret ni se arată poetul în postura sa de moralist, ce priveşte anomaliile sociale şi politice din jur cu un ochi inclement, dar care refuză mereu inflamările retorice. Abia enunţate, unele reflecţii ni-l descoperă pe Vasile Mic ca pe un lucid observator al realităţilor putrede din jur, solicitând oarecum complicitatea şi înţelegerea omului comun. El rezumă „filmul” vieţii prin câteva sintagme revelatoare, ca în poemul intitulat În filmul acesta: „Străzi, / Femei, / Delicte…// În filmul acesta. // Despre sărmani, / Nicio veste.” Lumea în care se mişcă sensibilul poet e una în care puritatea e ameninţată, poetul fiind atât de apropiat de mentalitatea autorului Stanţelor burgheze, cu care împarte tentaţia versului auster. Adeseori viziunea poetică se deschide spre o fantă prin care se zăreşte un univers al mizeriei şi pauperităţii: „Câini / Copii / Şi şobolani / Se bat / Pentru o coajă de pâine. / Se întâmplă în odăi / Unde / Locuiesc oameni./ Dumnezeu / Nu trece pe acolo. / Trec doar îngeri de rang inferior.”(Câini şi şobolani).Sau în această secvenţă, în care revine, din nou, imaginea unui univers familial, în care tristeţea şi sărăcia îşi lasă umbrele lor: „E o cruzime / Să le ceri / Celor flămânzi / Să zâmbească. / Copiii / Oricum / Râd / Şi atunci / Când mamele lor / Plâng / Pe ascuns…”(E o cruzime). Poetul denunţă, în versuri aforistice, un secol al dezumanizării, al maşinismului şi singurătăţii în poezii cum ar fi cea intitulată În lumea aceasta, dar caligrafia fină păstrează mereu ceva din cutremurul fiinţei. Regretatul  critic Petru Poantă a surprins, cu fineţea-i caracteristică, trăsăturile acestui lirism: “De la celebrarea solemnă, uşor emfatică, a iubirii până la evocarea cantabilă şi luminoasă a unui fel de procesiune funebră, poetul parcurge un itinerar mereu imprevizibil, cu alternanţe între un fantezism jubilant şi unul ironic sau, în ordine stilistică, între imaginea plastică şi limbajul abstractizant. Poeziile au în general o respiraţie scurtă, cu un discurs mai degrabă miniaturizant decât concentrat. Laconismul expresiei este, totuşi, consecinţa unei elaborări lucide şi nu a spontaneităţii <>, şi asta se vede în special în piesele compuse în manieră epigramatică”. Confirmând întrutotul observaţiile criticului, noul volum adaugă valenţe noi universului liric al poetului din Nord. Căldura vocii umane, simplitatea şi discreţia acestui discurs sunt convingătoare şi în această ultimă apariţie, Naşterea Aurorei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 20113), o carte ce sperăm să nu treacă neobservată.

Un periplu în Ţara Sfântă

Plănuiam de câţiva ani să călătoresc în Israel, la invitaţia călduroasă a prietenilor mei. Ca prin minune, de fiecare dată apărea ceva mai important, ce nu suferea amânare. Mă consolam cu gândul că, la fel ca într-o poveste amoroasă, jumătate din plăcere e dată de aşteptare. În sfârşit, la încurajările lui G.Mosari şi ale Gettei Berghoff mi-am făcut curaj şi m-am trezit dis-de-dimineaţă, pe la mijlocul lunii aprilie, la Aeroportul Henri Coandă, din Otopeni. Sunt oarecum mirat de nenumăratele măsuri de securitate care se iau în zona în care se adună călătorii de la Compania El Al, cu care mă pregătesc să zbor până la Tel Aviv. Până la urmă, găsesc că prudenţa e necesară ştiut fiind faptul că Israelul e, de câţiva ani, ţinta unor provocări teroriste. Câteva rachete lansate din Fâşia Gaza aveau să explodeze la Eilat chiar în cea de-a treia zi a călătoriei mele. Călătoresc în avion lângă un tânăr israelian, doctorul Maxim Steiner, medic originar din Craiova, venit la Bucureşti să-şi deschidă un cabinet dentar. E exasperat de birocraţia dâmboviţeană, dar e convins că va reuşi, în final, să-şi inaugureze cabinetul, pus la punct cu ultimele noutăţi ale domeniului. Mă avertizează că la aeroportul din Tel Aviv s-ar putea să fiu tracasat de formalităţi. Spre surpriza mea, totul durează mai puţin de un minut, astfel că am bucuria de a mă îmbrăţişa cu doamna Berghoff şi cu G. Mosari mai repede decât mi-am imaginat. Abia am avut răgaz să admir construcţia modernă şi extrem de funcţională a Aeroportului Ben Gurion. E o construcţie impozantă, pe care aveam să o cercetez cu un ochi mai atent la întoarcere, când a trebuit să aştept ceva mai mult, din cauza unei greve a personalului. Gazda mea de la Tel Aviv, doamna Lili Strul, e originară din Târgu Mureş. Primitoarea ei casă e dotată cu o impresionantă bibliotecă, plină de cărţi româneşti. Continuă să urmărească emisiunile televiziunii din ţara natală (are o antenă parabolică performantă) şi se arată extrem de mirată când îi spun că eu trăiesc de 17 ani fără televizor. E perfect informată cu ce se întâmplă în România, continuă să vină la băi în fiecare vară. Seara, casa primitoare a doamnei Lili, o gazdă atentă, devine un veritabil salon literar, în care mă întâlnesc cu câţiva dintre scriitorii dragi sufletului meu. Alături de doamna Getta Berghoff, mă îmbrăţişez cu câţiva dintre cei mai interesanţi scriitori de limbă română din Israel: Teşu Solomovici, Zoltan Terner, Carol Feldman, Andrei Fischof. Pe unii îi cunosc doar din scris, cum este şi excelentul gazetar şi critic literar Roni Căciularu, care îmi oferă ca amintire un splendid album cu picturile lui Monet, ca şi când ar fi cunoscut foarte bine pasiunile mele în materie de artă plastică. E o seară caldă, plină de amintiri plăcute. Dar voi face cunoştinţă şi cu alte personalităţi ce-mi sunt puţin cunoscute sau pe care le-am ignorat până acum. Printre noile mele cunoştinţe se numără prozatoarea Magdalena Brătescu, autoarea unui excelent roman, Casa Diamant, apărut în 2010 la Editura Libra. Este o revelaţie. Sunt la fel de încântat să o cunosc şi pe Ada Shaulov-Enghelberg, autoarea unui volum de povestiri, care analizează, cu remarcabilă fineţe psihologică, labirintul întortocheat al sentimentului iubirii, cu accente freudiene uneori. Îmi propun să scriu despre ambele autoare cât mai curând. Încă din primele ore ale întâlnirii mele cu G. Mosari facem schimb de cărţi şi de reviste. Am surpriza să constat că Revista Familiei, editată cândva de reputatul gazetar I. Aurescu (despre care am scris în unul din volumele mele intitulate Scriitori din Ţara Sfântă), are acum o faţă nouă, că revista apare într-o formulă mult mai modernă. Tehnoredactorul ei este un tânăr foarte dotat, Dragoş Nelersa, un om cald şi prietenos, însoţit de fermecătoarea sa soţie. Descopăr în paginile revistei, cu plăcere, un articol ce-mi e dedicat, semnat de G. Mosari, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Prozatorul îmi face şi o altă surpriză, oferindu-mi ultimul număr din revista Izvoare, dedicat în întregime amintirii lui Shaul Carmel, în care sunt prezent şi eu cu o scurtă evocare a marelui poet. Dincolo de bucuria întâlnirii cu aceşti admirabili scriitori, nu fără mirare descopăr că există şi printre confraţii noştri de la Tel Aviv unele animozităţi, tipice plaiului mioritic. Teşu Solomovici îmi povesteşte pe scurt, cu o indignare temperată, despre atacurile deloc amicale ale unor colegi de condei la adresa cărţii sale dedicate mareşalului Antonescu. Concede, totuşi, că şi aceste atacuri i-au asigurat o bună reclamă în România, cartea fiind un succes editorial. Îmi oferă o altă carte incitantă, Ce i-a spus evreul Steinhardt călugărului creştin Steinhardt şi vice-versa, 2013), pe care încep să o citesc imediat ce se iveşte un răgaz, adică seara târziu. Indiscutabil, Teşu Solomovici e un gazetar de primă mână, cu un condei ce ştie să pescuiască din aer teme menite să inflameze curiozitatea cititorilor. Scrisă într-un stil publicistic, fluent, cartea e o veritabilă bombă editorială. Volumul are toate ingredientele pentru a deveni un nou succes editorial. I-ar mai lipsi doar câteva atacuri. De data aceasta ar fi nevoie, cred, de câţiva popi care să dea glas indignărilor, căci monahul de la Rohia e văzut, prin părţile noastre, aproape ca un sfânt. Oricum, cartea e plină de interes şi îmi propun să reiau lectura ei. Teşu Solomovici editează, de ceva vreme, revista Maximum, ca o replică la Minimum a lui Al. Mirodan. Actuala publicaţie a păstrat ceva din structura fostei reviste, dar a şi modificat-o substanţial. În opinia mea revista e vie, plină de aplomb jurnalistic, fiind redactată cu un ochi de expert. Dar, ca întotdeauna, se găsesc şi cârtitori. A doua zi, G. Mosari îmi arată, din maşină, Tel Avivul, o metropolă în care construcţiile noi, din beton şi din sticlă, concurează cu clădirile vechi, în stil european sau cu cele ce emană un parfum oriental. Prima zonă pe care o vizităm, cartierul Savion, e una mai puţin spectaculoasă, cu vile ale unor magnaţi, ascunse după arbori plini de flori. Mărturisesc că nu atât vilele m-au încântat cât natura expansivă din jur, cu explozia de culori şi miresme. Bogaţii de aici sunt discreţi, casele lor sunt disimulate după splendide perdele de verdeaţă şi flori. Spre deosebire de neam-prostia de la noi, magnaţii de aici ştiu că nu trebuie să sfideze vulgul cu luxul şi banii lor. Mă întreb, în gând, când vor învăţa mârlanii şi ciocoii de la noi că a fi bogat nu e neapărat un merit şi o fală, după cum nici să fii sărac nu e un motiv de mândrie. În una din zilele următoare vom continua explorarea acestei metropole uluitoare. Printre altele ne vom opri şi în faţa Primăriei, în locul unde un descreierat fanatic l-a ucis pe Yitzhak Rabin. În locul cu pricina, pronunţăm amândoi titlul cărţii lui Shaul Carmel şi a Ilenei Cudalb (Yitzhak Rabin: pacea şi-a ucis soldatul), evocăm memoria poetului şi a lui Rabin. Din păcate, isteria istoriei continuă, iar evreii sunt încă departe de pacea pe care o visează şi pe care o merită din plin, după atâtea milenii de rătăciri şi de prigoană. La amiază, suntem invitaţi pe strada Ghivat Hatachmoshet 30,  Holon, Kiriat Sharet, la admirabila noastră prietenă, Getta Berghoff. Generoasa scriitoare ne oferă, mie şi familiei Mosari, un prânz copios, inclusiv unele specialităţi israeliene. Admirăm atât rafinamentul bucătăresei, biblioteca şi tablourile gazdei, o femeie cu gusturi alese, atât în scris cât şi în existenţa cotidiană. Le admirăm şi pe cele trei pisici de rasă pe care doamna Getta le-a adoptat după ce au fost părăsite de un cuplu divorţat, din vecini, care şi-au disputat bunurile cu ardoare, mai puţin cele trei feline. Pisica, aristocrată şi misterioasă, stă mereu în preajma noastră, cercetătoare, în schimb cei doi motani ne pândesc, bănuitori, de la distanţă, dintr-un colţ al casei. La despărţire privesc uluit, încă o dată, deşertul care începe imediat de la capătul străzii pe care locuieşte prozatoarea. Getta Berghoff îmi poveşteşte că Holonul s-a ridicat pe dunele de nisip ale deşertului. Atunci când a venit să-şi ia în primire locuinţa şi-a pierdut efectiv sandalele în nisip. Seara ne vom reîntâlni, din nou, la un cenaclu literar ad-hoc, ţinut la gazda mea. A doua zi, marţi, 16 aprilie, e sărbătoarea independenţei de stat a Israelului şi vom continua să explorăm, împreună cu G. Mosari, fabulosul oraş Tel Aviv. La ora 11, sirenele încep să sune. Traficul e întrerupt, oamenii coboară din maşini şi toţi trecătorii se opresc pentru a ţine câteva minute de reculegere în memoria celor care s-au jertfit pentru ţară. E un moment emoţionant şi pilduitor. În ziua următoare, îi voi însoţi pe doamna Rica şi pe G. Mosari la iarbă verde, la un picnic organizat în cinstea sărbătorii Independenţei. Mica sărbătoare câmpenească se va ţine în curtea unui evreu originar din Bulgaria. După salutul şi conversaţia de rigoare, triburile se aşează la masă într-o ordine ce pare să fi fost stabilită dinainte. Evrei români, bulgari, marocani, egipteni sau din alte zone ale lumii sărbătoresc împreună bucuria regăsirii în ţara străbunilor. Mă întreţin la început cu o distinsă evreică originară din Egipt, care vorbeşte o franceză impecabilă. În colţul nostru se vorbeşte, din politeţe pentru musafir, aproape exclusiv româneşte. Pe masă apar sarmale, mititei şi vinul de la Murfatlar. Mă simt ca acasă, printre prieteni apropiaţi. Dacă n-ar fi fost lămâii şi alţi arbori exotici din curte aş fi jurat că suntem la noi acasă. După-masa, domnul Mosari ţine să vizităm un alt oraş din apropiere şi un mall foarte spectaculos. Miercuri dimineaţa voi pleca însoţit de gazda mea, doamna Lili, la gară. Grijulie, doamna îmi dă ultimele indicaţii pentru călătoria mea la Haifa. Punctul de reper e marea care se arată în stânga trenului, destul de întunecată. Spre mirarea mea dar mai ales a gazdelor, perioada e foarte ploioasă şi clima excesiv de rece. Sunt întâmpinat de doamna Madeleine Davidsohn, cunoscuta poetă şi prozatoare, şi de distinsul soţ al dânsei, doctorul generalist Sergiu Davidsohn. Sunt amândoi originari din Moldova. Locuinţa lor e situată pe o ridicătură muntoasă de pe care se poate admira priveliştea fabuloasă a mării. Camera în care sunt găzduit are pereţii blindaţi, iar uşa e şi ea prevăzută cu un blindaj special. Realizez încă o dată că Israelul e o ţară care trăieşte mereu cu sabia deasupra capului, ca singura ţară democratică din zonă, fiind înconjurată de inamici statornici. A doua zi, împreună cu familia Davidsohn vom pleca la Nazaret, unde vom fi musafirii prozatorului Berthold Aberman. Colonel în rezervă, octogenarul e încă un bărbat în plină putere creatoare. Ca fost topometrist, care a bătut în lung şi lat munţii şi dealurile din România, iar apoi deşertul Israelului, e un om viguros, cu mari proiecte literare. Editează la Nazaret o publicaţie în limba română, sprijinit de primarul oraşului, un inimos evreu originar din România. Romancierul se dovedeşte un ghid foarte priceput, care ne poartă, în ritm de infanterist, la principalele puncte de interes ale oraşului evocat în paginile Bibliei. Ne oprim la fântâna la care, conform tradiţiei biblice, Sfânta Maria a primit vestea cea bună de la îngerul Gavril, facem câteva fotografii. Apa de la fântână nu e însă potabilă. Vizităm monumentala Biserică a Bunei Vestiri, ne oprim şi facem câteva fotografii în faţa unei fresce donate de Biserica Ortodoxă din România. Curiozitatea ne împinge să vizităm un bazar din apropiere, plin de tot soiul de nimicuri extrem de colorate, dar evident că nu cumpărăm nimic. Din păcate, vizita la Nazaret s-a prelungit foarte mult, doamna Aberman răsfăţându-ne cu toate bunătăţile din lume. Aşa că, spre regretul meu, nu vom ajunge la timp în Haifa pentru a o întâlni pe fosta mea profesoară de limba franceză din liceu, doamna Ştefania Berczeller. În schimb, familia Davidsohn îmi oferă o altă surpriză. Vizităm cartierul german al Haifei. E seară, clădirile sunt luminate feeric. La un moment dat, maşina ocoleşte o mică piaţă şi în faţa mea se desfăşoară panorama muntelui Carmel, cu fabuloasa privelişte a grădinilor suspendate ale Templului Bahai. E un spectacol ce-ţi taie răsuflarea. De altfel, toată Haifa e nu numai un port cu o mare importanţă economică, ci şi un splendid oraş turistic. La fiecare pas mă întâmpină o surpriză, fiecare clipă trăită la Haifa e prilejul unei noi, neaşteptate bucurii. A doua zi, dimineaţa, îl însoţesc pe domnul doctor Sergiu Davidsohn la un complex din apropiere, de unde obişnuieşte să-şi cumpere publicaţiile de limba română. În faţa chioşcului de ziare, avem surpriza plăcută de-a o întâlni pe doamna doctor Francisca Stoleru. Pe când vorbeam cu dânsa şi cu doctorul Davidsohn, suntem salutaţi în româneşte de o doamnă originară din Bălţi, bucuroasă să ne audă vorbind „în limba noastră”.E unul din basarabenii, nu puţini, ce vin în Israel să câştige o pâine mai bună decât acasă la ei. Facem toţi patru o fotografie. În aceeaşi zi, familia Davidsohn mă va preda în grija doamnei Liana Saxone-Horodi şi a domnului inginer Mirel Horodi. Împreună ne vom deplasa la Ein Hod, un pitoresc sat al artiştilor, unde reputata pictoriţă şi-a deschis o amplă expoziţie. La Ein Hod funcţionează un fabulos muzeu Dada – Marcel Iancu. Casa în care a locuit marele arhitect şi pictor Marcel Iancu e situată în apropierea muzeului, pe care-l vizităm imediat după sosire. E un muzeu nu foarte mare, dar plin de surprize şi de prezenţe româneşti, căci posedă şi reproduceri după portretele pe care Marcel Iancu le-a făcut scriitorilor români. O încântare e şi expoziţia de maturitate a doamnei Liana. Nu am numărat tablourile, dar e vorba de o expoziţie amplă, cu pânze de mari dimensiuni. Am fost pur şi simplu cucerit de lucrările acestei eleve a pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Liana Saxone-Horodi se dovedeşte un excepţional pictor al peisajului arid al Israelului, al pietrei şi arborilor dramatic contorsionaţi. Citesc în aceste peisaje austere, viu colorate, pline de prospeţime, ceva esenţial, abia ghicit din destinul acestei fiinţe sensibile, în care intuiesc că e ascunsă o energie vulcanică. Sunt cucerit, deopotrivă, de înţelepciunea şi calmul domnului Mirel, soţul pictoriţei, aparent un caracter opus. Îl ştiam din câteva articole citite prin publicaţiile de limbă română pe care le-am primit, din când în când, din Israel. Formează împreună o admirabilă pereche, artistul sensibil şi inginerul dovedind că uneori contrariile fac casă bună. La fel se întâmplă şi în pictura doamnei Liana Saxone-Horodi, construită adeseori din contraste puternice, cu accente dramatice, expresioniste. Din lumea colorată a marii artiste nu lipsesc nici câteva peisaje româneşti, pline de nostalgie. După cum, reţin privirea şi peisajele tipic arăbeşti, pline de culoare şi de pitoresc oriental. De un farmec aparte se bucură şi portretele pictoriţei, căreia îi place să pătrundă dincolo de aparenţele figurii umane, să scruteze psihologii şi caractere, portretizând adeseori oameni umili, situaţi la periferia societăţii şi a oraşelor. Îmi spun că ar fi necesară organizarea unei retrospective în România a acestui mare artist format aici, la noi, care şi-a desăvârşit arta în Israel. Vizita noastră la Ein Hod se va încheia cu o masă fastuoasă la un restaurant situat pe malul mării, un local în care familia Horodi pare că se simte familiară. Revenit de la Ein Hod, m-am bucurat de o seară specială la Haifa. Cercul Cultural din Haifa, animat de doamnele Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru şi Biti Caragiale, a organizat o seară literară ce mi-a fost dedicată aproape în întregime. Cu această ocazie, bunul meu prieten G. Mosari mi-a făcut plăcerea să citească şi câteva schiţe umoristice, din ultima sa carte, Miniaturi umoristice (2013), reuşind să învioreze asistenţa. M-am bucurat, de asemenea, să întâlnesc în sală figurile unor scriitori pe care-i cunoşteam foarte bine din cărţile lor. Pe unii îi cunoşteam personal, din perioada călătoriilor acestora în România. Printre aceştia îi amintesc pe prozatorul şi epigramistul Petre Cioclu, pe Berthold Aberman (venit de la Nazaret), pe Morel Abramovici, un excelent autor de maxime şi cugetări. Am fost plăcut surprins să fac cunoştinţă cu un general, originar din România (venit tocmai de la Beer Sheva), sau cu memorialistul Ivan Lungu, autor al volumului Maimuţele – de dincolo de amintiri. M-am bucurat să-l cunosc pe domnul dr. inginer Strul Moisa, autor al unei cărţi ce îmbină exegeza biblică, erudiţia ştiinţifică şi pasiunea cercetării (e vorba de Biblia şi metalurgia, volum pe care mi l-a dăruit cu un călduros autograf). Cândva am corespondat cu dânsul prin poşta electronică, şi nu mică mi-a fost mirarea când a citit câteva din gândurile pe care i le încredinţasem cu ani şi ani în urmă. Am fost prezentat pe larg şi cu cele mai elogioase cuvinte de G. Mosari, urmat de prozatoarea Madeleine Davidsohn, dar şi de unii dintre scriitorii prezenţi în sală. Dintre ei, Tellu Aberman şi Strul Moisa m-au emoţionat cu adevărat, dar semnele de sinceră afecţiune au venit din toate direcţiile. La urmă, mi-a fost oferită o preţioasă Diplomă de excelenţă, semnată de G. Mosari şi de secretarul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română, domnul Jean Steiger, pe care îl ascultam, ca adolescent, la Radio Europa Liberă. A fost şi va rămâne pentru mine o seară de neuitat, pentru care nu am suficiente cuvinte să le mulţumesc admirabililor mei prieteni. În acea seară de neuitat am constatat, încă o dată, că evreii originari din România sunt oameni de o calitate umană excepţională, că pentru ei recunoştinţa nu este o vorbă goală. Încă o dată, am realizat, cu o tristeţe pe care nu ştiu cine mi-o va înţelege, că, prin plecarea lor în patria strămoşilor antici, România a pierdut un uriaş capital uman, ştiinţific şi artistic, un imens tezaur de gând şi de simţire. Încă o dată, am constatat că ei continuă să vorbească şi să scrie într-o limbă română curată, lipsită de barbarismele care invadează cu agresivitate ziarele şi ecranele televizoarelor de la noi. Ca să nu amintesc şi vorbirea tinerilor semidocţi din ziua de azi, dintre care unii au ajuns deja în fotoliile parlamentelor. După neuitata întâlnire de la Cercul Cultural, aveam să-i însoţesc, în ziua următoare, pe G. Mosari şi pe doamna Rica la o întrunire de familie, mai precis la aniversarea unui nepot, ceremonie desfăşurată la un restaurant din Haifa. A fost un moment în care am putut să constat pe viu seriozitatea tinerilor israelieni, tineri ce nu ezită să se pregătească din greu pentru intrarea în vâltoarea vieţii. Modeşti, muncitori, aceşti tineri fac, printre altele, o foarte dură ucenicie a armelor. Serviciul militar e obligatoriu în Ţara Sfântă, inclusiv pentru graţioasele fete ce-şi termină studiile. Le-am văzut pretutindeni întorcându-se acasă, obosite, cu raniţa în spate şi cu automatul pe umăr. Nici nu pot să fac o comparaţie cu tinerii de la noi, spălaţi pe creier de televiziuni antinaţionale, de un sistem de învăţământ „ce produce tâmpiţi”(după constatarea unui înalt personaj). Ce diferenţă între aceşti tineri israelieni şi răzgâiaţii noştri, ce umplu până la refuz restaurantele, cluburile şi discotecile! Îi zăresc, uneori, pe aceşti tineri români, intervievaţi pe diverse canale de televiziune, şi constat că doar divertismentul pare să-i preocupe. Sunt noii „juni corupţi”, cărora dezmăţul li se pare mereu „super” şi „cool”. Nici o putere vrăşmaşă nu ar fi putut să inventeze o planificare mai metodică, mai perversă, a ratării şi eşecului existenţial al tinerei generaţii de la noi. Sâmbata, ultima zi pe care o aveam de petrecut în Israel, avea să fie cea în care descopeream Ierusalimul. Îngerii mei păzitori vor fi, din nou, Getta Berghof şi fiul dânsei. Dar fiindcă scriitoarea şi-a declinat competenţa de ghid, a aranjat ca să fim conduşi prin magicul oraş de către doi cărturari ce locuiesc la Ierusalim. Viorica Weissman este o tânără traducătoare, originară din Timişoara, pasionată de viaţa şi învăţăturile lui Ramana Maharshi, de înţelepciunea orientală, dar şi bună cunoscătoare a Ierusalimului şi a mitologiei sale. Însoţitorul ei e un istoric, pe care-l cunoşteam din scris, Lucian-Zeev Herşcovici, originar din Iaşi. Este un munte de om şi de erudiţie. Cred că nu este piatră în Ierusalim căreia acest cărturar să nu-i ştie povestea. Însoţiţi de aceşti doi rafinaţi intelectuali, descoperim, la pas, locurile mitice ale Ierusalimului. Poposim la Zidul Plângerii, unde îmi fac mica mea rugăciune, convins că zidurile masive vor filtra o parte din dorinţele mele. Îmi era teamă ca nu cumva Cel de Sus să fie prea exasperat de valul de rugăminţi ce vin din această piaţă plină de rabini, de studenţi în teologie, de tot soiul de pelerini, de creştini sau de simpli turişti ce se înghesuie în acest buric al pământului, convinşi cu toţii că aici există o cale mai scurtă spre Dumnezeu. Port, cum se obişnuieşte, o minusculă kipă albă pe care o culeg dintr-un coş de la intrarea în zonă. E aproape inutil să adaug că zona Zidului Plângerii e îngrădită şi bineînţeles intens supravegheată. Lucian îmi şopteşte că pot să păstrez kipa, ceea ce îmi face o reală plăcere. Zidul Plângerii îmi revine în memorie de câte ori o zăresc pe un raft al bibliotecii mele de la Cluj. Oraşul Sfânt este un univers în sine şi nu-mi imaginez că aş putea descrie întreaga încărcătură de sentimente cu care am păşit prin Cetatea lui David, prin locul în care s-a petrecut calvarul lui Isus. Ghidaţi de erudita Viorica Weissman, am intrat pe una din porţile mitologicului oraş, am parcurs Drumul Golgotei, care e un loc de pelerinaj pentru unii, o excelentă arteră comercială pentru alţii. Sacrul şi profanul convieţuiesc foarte bine în cetatea lui David. Mă reculeg la Sfântul Mormânt, pomenindu-i în mica rugăciune şi pe însoţitorii mei, ce dau dovadă de o nesfârşită răbdare şi de o infinită bunăvoinţă cu acest poet ce vrea să se împăuneze cu laurii de hagiu. Ne oprim în faţa Porţii Sfântului Ştefan, a Porţii Leilor, traversăm cartierul armean, intrăm în câteva temple, facem fotografii. Întreb, ascult, privesc şi mă minunez. Pe o stradă din apropierea Sfântului Mormânt întâlnim pelerini din România, de la Piatra Neamţ, iar una dintre tinerele din convoi poartă cu ea tricolorul românesc. Am văzut desigur multe şi minunate lucruri în oraşul lui David, dar poate nimic nu m-a impresionat mai mult decât generozitatea însoţitorilor mei, a doamnei Getta Berghoff, care-şi sfidează vârsta şi ne însoţeşte neobosită pe pietrele lustruite de paşii atâtor şi atâtor pelerini. Din păcate, după câteva ore de extaz, oboseala şi foamea vor pune capăt pelerinajului nostru şi suntem obligaţi să căutăm un restaurant. Cum e zi de Sabat, vom fi nevoiţi să alegem un restaurant arab. Găsim, în sfârşit, un restaurant libanez, unde luăm un prânz pe care-l apreciem cu toţii. Încă o dată constat că bucătăria din Israel e plină de rafinament, de o savoare cu totul specială. Din păcate, periplul meu israelian pare că se va prelungi fără voia mea căci e anunţată o grevă la Compania El Al. Înainte de ora cinci, duminică dimineaţa sunt în aeroport, în speranţa că voi găsi o soluţie de întoarcere acasă. Mă însoţeşte gazda mea, un negociator extrem de energic şi abil. Ne întoarcem acasă mofluzi şi neliniştiţi. Deşi pensionară, doamna Lili e silită să mă părăsească şi să plece la slujba ei ocazională. Rămas singur, în cele câteva ore în care nu ştiu dacă voi avea noroc să prind un avion spre Bucureşti, ca să-mi umplu timpul cu ceva plăcut învăţ pe de rost o splendidă poezie scrisă de Yehuda Amihai, unul din marii poeţi ai Israelului. Iată cum sună: Într-un muzeu modern / O veche sinagogă / În sinagogă / Eu / În mine / Inima mea / În inima mea / Un muzeu / În muzeu / O sinagogă / În ea / Eu / În mine / Inima mea / În inima mea / Un muzeu… Construită după principiul păpuşilor ruseşti, poezia se numeşte Poem fără sfârşit. Se pare că acest mic text funcţionează ca un veritabil talisman. Mie, cel puţin, mi-a purtat noroc. Un telefon dat la aeroport de doamna Lili Strul, la întoarcerea ei acasă, avea să-mi comunice că, da, am asigurat un loc de întoarcere la avionul de seară. Dacă vi se întâmplă să aşteptaţi pe un aeroport, în timp ce vă plimbaţi ca un leu în cuşcă, vă sfătuiesc să rostiţi în gând (sau cu voce tare, de ce nu?) acest Poem fără sfârşit. Veţi constata, ca mine, că uneori o poezie are efectul unei rugăciuni. Altfel spus, se pare că Dumnezeu e atent la ce gândesc, scriu şi rostesc poeţii.

Petru Poantă şi „anatomia unui miracol”

Prin excelenţă un om al cărţii, Petru Poantă se arată, în ultimul deceniu al vieţii, din ce în ce mai preocupat de ideea unui localism creator. Clujul, oraşul care l-a adoptat cu atâta căldură pe tânărul născut în 1947, la Cerişor, devine principalul subiect al preocupărilor sale. Clujul e celebrat în mai multe cărţi, fără ca autorul să-şi fi pierdut simţul valorilor sau să decadă în encomiastic. Deşi nu şi-a părăsit interesul pentru literatură, Petru Poantă începe, în aceşti ultimi ani existenţei, să dea la iveală o serie de lucrări dedicate oraşului pe care-l străbate la pas, căruia îi scotoceşte arhivele cu o pasiune de istoric, de veritabil şoarece de bibliotecă: Clujul meu. Oameni şi locuri (2006), Clujul meu. Anii şaptezeci (2007), Clujul meu. Radiografii (2011). Toate aceste titluri enumerate sunt lucrări monumentale prin rigoarea informaţiei, prin obiectivitate şi eleganţa scriiturii. Seria se încheie brusc prin recenta apariţie Clujul interbelic. Anatomia unui miracol (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). După cum aflăm dintr-un scurt text introductiv, acest volum e doar primul dintr-un triptic, ce ar fi urmat să fie desăvârşit în anii următori. Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare cu acest om de aleasă nobleţe spirituală. Prezentul volum al proiectatei trilogii e structurat într-un mod foarte original, autorul ezitând între libertatea eseului şi exactitatea studiului de istorie culturală. În capitolul liminar al cărţii, Petru Poantă descrie un seducător tablou al oraşului văzut în contextul amurgului unui imperiu, ca un oraş ce se dovedea a fi „cel mai exclusivist din Transilvania, dominat de o aristocraţie conservatoare şi reacţionară, dar etalând şi o viaţă universitară şi artistică de prestigiu”. Cu obiectivitate, criticul descrie euforia începuturilor de după Marea Unire de la 1918, o perioadă în care românii „nu trăiesc cu sentimentul cuceritorului unui teritoriu străin, ci cu cel al întoarcerii acasă şi al vecinătăţii cu populaţia de altă etnie”. Oraşul continuă să rămână cosmopolit, cu o comunitate tolerantă, activă şi fidelă tradiţiilor central-europene. Cu o voluptate de estet, Petru Poantă descrie geografia oraşului, dar şi frenezia unui Cluj al întreprinzătorilor, al comercianţilor şi meseriaşilor, al sistemului bancar. Criticul pare sedus de tabloul pestriţ al unui oraş deschis, descriind cu lux de amănunte imaginea economică, socială şi comercială a Clujului perioadei interbelice. Cu acribie, cercetătorul apelează la studiul unor documente de arhivă şi la memorialistică, cercetând adeseori paginile unor documente în aparenţă aride, cum ar fi un studiu al şefului Biroului populaţiei, Paul Mihnea, studiu intitulat Tabloul locuitorilor oraşului Cluj. Criticul desenează, cu exactitate, un tablou al Clujului administrativ, în care funcţionarii maghiari lucrează în număr mare, situaţia fiind similară în învăţământ şi magistratură. Pagini consistente sunt dedicate Universităţii clujene, cu evocarea unor figuri tutelare, cum ar fi imaginea fascinantă a lui Vasile Bogrea, calificat drept „un monstru de erudiţie şi de cuprindere enciclopedică”. De o privire atentă şi pasionată se bucură şi tabloul şcolii medicale clujene, cu o impresionantă evocare a pionierilor şi mentorilor ei, Facultatea de Medicină fiind remarcată pentru „concentrarea de celebrităţi”. În descrierea vieţii academice a Clujului interbelic, Petru Poantă întârzie cu privirea asupra unor fenomene specifice, cum ar fi apariţia Enciclopediei „Minerva”, într-un context cultural de excepţie, criticul subliniind modalităţile prin care Clujul devine „un centru polarizant al românităţii”. De un farmec şi interes aparte sunt paginile dedicate lumii literare, instituţiilor artistice ale oraşului (Teatrul Naţional, Opera), dar şi mişcării sportive. Petru Poantă descrie convingător modul în care părinţii fondatori ai Universităţii Daciei Superioare, Onisifor Ghibu şi Iuliu Haţieganu, susţin ideea educaţiei integratoare, adaptând principiul latin al minţii sănătoase într-un corp sănătos, în care „educaţia armonioasă şi plenară nu-i posibilă decât prin conjugarea fortificării fizice cu cea intelectuală”. În acest context cultural, se formează mitul local al Clubului „şepcilor roşii”, funcţionând pe baza unor valori romantice, în care sportul e un mijloc de formare a caracterului, iar onoarea devine o valoare fundamentală a codului sportiv universitar. În acest context socio-cultural, tinerii clujeni „deprind o etică de învingători şi sentimentul valorilor comunitare”. Desigur, nu am relevat decât o infimă parte din farmecul acestei cărţi de excepţie, ce-i asigură, ea singură, lui Petru Poantă un loc în panteonul culturii clujene. Prin dispariţia sa, Clujul devine mai sărac, iar peisajul cultural autohton pierde una din cele mai luminoase figuri, un intelectual ce s-a ilustrat cu strălucire în domeniul criticii şi eseului. Am fi nedrepţi dacă nu am aminti şi faptul că marele critic a fost, cu modestia ce-l caracteriza, un funcţionar de excepţie în cadrul unei administraţii clujene ce continuă să creadă în valorile acestui proiect de civilizaţie şi cultură, descris atât de convingător în volumele dedicate de Petru Poantă oraşului său de suflet. L-am vizitat de câteva ori la sediul vechii primării clujene, din Piaţa Unirii, unde criticul muncea în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu. Petru Poantă nu avea nimic din morga unui „şef” sau „inspector”. Rămăsese acelaşi om modest, pe care îl cunoscusem ca tânăr redactor la revista „Steaua”. Cerea secretarei, pentru musafirul care eram, o cafea, cu oarecare timiditate, ca şi cum ar fi deranjat-o de la treburi cu mult mai importante. Omul era înconjurat mereu de cărţi, de teancuri de volume şi de documente. Uscat şi palid, cu o privire ce te scruta, binevoitoare, din dosul ochelarilor, Petru Poantă avea în fiinţa sa ceva de personaj faustic, veşnic cutreierat (şi cutremurat) de idei. Ca şi J. L. Borges, omul acesta şi-a „imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei biblioteci”. Sunt convins că acolo sus, în ceruri, Petru Poantă continuă să răsfoiască tomurile unei biblioteci, să cerceteze, din dosul ochelarilor săi, manuscrise şi documente. Nu pot să mi-l imaginez pe Petru Poantă altfel decât fericit, retras într-o bibliotecă în care cărţile şi manuscrisele nu se îngălbenesc şi nu pot fi distruse de ignoranţii vizitatori, de rătăciţii ce se înmulţesc printre noi, cei de jos.

Îţi trebuie curaj ca să ieşi în agora cu mielul în braţe”

Interviu cu poetul şi criticul literar ION CRISTOFOR

- Sunt ani buni de când, din turnul de observaţie (şi de lucru!) al Primăriei din Cluj-Napoca, în calitate de coordonator al biroului de cultură, poţi vedea, proiecta şi evalua viaţa culturală şi artistică a acestui emblematic oraş din România. Ce observă ochiul tău de specialist, acum, când zăpada nu ne mai acoperă cu iluzia ei albă, pe ecranul Anului cultural artistic clujean 2012 ?

- Observ, cu satisfacţie, că dregătorii urbei şi oamenii politici interesaţi de soarta oraşului vorbesc tot mai mult despre Clujul cultural. De altfel, anul acesta Primăria va aloca o sumă dublă faţă de anul trecut, sumă destinată activităţilor culturale ale urbei noastre. Municipiul speră, pe bună dreptate, să fie recunoscut, în 2020, drept Capitală culturală europeană. E bine când putem visa.

- Puţini ştiu, deşi mulţi ar trebui să ştie, care sunt obligaţiile şi relaţiile legale şi reale dintre primărie, consiliul local, pe de o parte, şi instituţiile de cultură şi artă, uniunile de creaţie, fundaţiile de profil, pe de altă parte. Ajută-ne să le pătrundem şi rezumă-le pentru cititorii noştri.

- Obligaţiile Primăriei şi ale Consiliului local sunt clar stipulate în Legea administraţiei locale 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Dincolo de litera legii, există însă obligaţiile de suflet şi de conştiinţă ale fiecărui funcţionar pentru oraşul nostru, obligaţii ale tuturor, indiferent în ce limbă ne rostim rugăciunile de seară. Vă asigur că există o preocupare reală a tânărului primar, Radu Moisin, de a asigura toate resursele financiare pentru ca municipiul nostru să rămână ceea ce a fost întotdeauna, o capitală culturală a Ardealului, o cetate a spiritului universitar. E, de altfel, grija tuturor consilierilor actuali, printre care mă bucur că există şi câţiva oameni de reală cultură şi erudiţie. Sunt convins că oricine va câştiga râvnita demnitate de primar al urbei la alegerile din iunie, va avea ca priorităţi cultura, învăţământul şi sănătatea. Fără aceşti piloni, Clujul ar risca să se piardă în provincialism şi uitare.

- Îmi place să cred că acest spaţiu urban, pe care îl locuim şi care ne locuieşte, are vocaţia multietnicităţii culturale (sau, dacă vrei, a multiculturalităţii) şi, neîndoielnic, ea se agregă în forme felurite, poate nu întotdeauna lipsite de tensiune. Aşa să fie ?

-Tensiuni există peste tot unde există vitalitate culturală. Într-o urbe unde nu se creează spaţiu pentru dialog, unde nu există dezbateri şi polemici, se instalează rutina şi provincialismul. Suntem un oraş multicultural, în care ne întâlnim, pe stradă sau în reviste, scriitori de limbă română şi maghiară. E una din sursele bogăţiei noastre spirituale. În ce priveşte inevitabilele tensiuni, acestea nu au coborât niciodată la Cluj sub un anumit nivel de urbanitate. E reconfortant să constat că un poet maghiar ca Molnos Lajos se bate în comisia de cultură (ce funcţionează în baza Legii 350/2005), din care fac şi eu parte, pentru ca fondurile, întotdeauna insuficiente, să fie distribuite cât mai eficient, fără a privilegia pe nimeni. De altfel, membrii amintitei comisii (Ovidiu Cîmpean, Nicoleta Niculescu, Ioan Pop, Ioan Gheorghe Vuşcan) sunt oameni devotaţi ideii de cultură, de diversitate culturală. Mă gândesc, cu regret, că unii dintre ei nu vor mai candida la viitoarele alegeri locale. Cu asemenea oameni te cerţi şi te împaci imediat, fiindcă au generozitatea de a pune binele comun înaintea intereselor de partid sau de grup.

- Nespus de utilă mi se pare o (pre)viziune a ta despre şansele care le are sau le poate avea Cluj-Napoca de a deveni, la timpul potrivit, capitală culturală europeană !

- Cluj-Napoca are şanse reale de a deveni capitală culturală europeană. Clujul este, de pe acum, o capitală culturală românească şi europeană. Atâta doar că va trebui să dovedim acest lucru şi asta nu va fi deloc uşor. Sunt multe argumente în acest sens. Clujul şi-a dovedit vocaţia europeană încă din momentul când aici lua fiinţă „Echinoxul”, o revistă ce apărea, în plină dictatură, în limbile română, maghiară şi germană. E un miracol ce se putea ivi doar la Cluj. Mi-e teamă însă ca această admirabilă revistă studenţească să nu dispară tocmai acum, când cultura de calitate e concurată de divertisment, de subcultura agresivă. Din motive care îmi scapă, incultura îşi găseşte, din păcate, susţinători la fel de agresivi.

- Poemele tale sunt, de multe ori, mai tensionate şi mai „radicale” chiar decât autorul lor, se aruncă de partea adevărului, a binelui făcut de noi sau prin noi, a spiritualizării fiinţei, cu ochii… deschişi, în orice confruntare cu inamicii lor… În continuarea acestei idei, crezi că se află în creştere, sau în descreştere, numărul acelora care, de Paşti, ar prefera să ţină un miel în braţe şi nu să-l mănânce pe cel din farfurie ?

- Poemele mele sunt adeseori un soi de plută a Meduzei, pe care uneori autorul se salvează, alteori se vede devorat de propriile cuvinte. Nu neg că poeziile mele sunt, împotriva propriei voinţe, radicale şi tensionate, contaminate de atmosfera acestui veac canibal. Trăim într-o perioadă deloc confortabilă, într-o societate ce trăieşte sub dictatura banului, câştigat prin orice mijloace, uneori şi pe căi cinstite. Se apropie sărbătorile pascale şi ar trebui să fiu mai îngăduitor, cu mine şi cu semenii, dar nu pot să nu observ cum democraţia noastră „originală” a produs, pe bandă rulantă, inşi de o rapacitate ieşită din comun, politicieni agramaţi, miniştri semidocţi, avocaţi şi judecători corupţi până-n măduvă. Am ajuns în punctul în care hoţii ne dau lecţii de moralitate, iar şpăgarii stau în fruntea bucatelor. Oricâte rezerve de idealism ai avea, nu poţi să nu constaţi că trăim într-o lume tot mai polarizată, dominată de o şleahtă tot mai flămândă, tot mai lipsită de scrupule. Când ai o haită de lupi în vecinătate, îţi trebuie curaj ca să ieşi în agora cu mielul în braţe. Iar, uneori, asta e şi ipostaza privilegiată a poetului, aceea de păstor ce încearcă să-şi găsească un drum, o cărare, cu mielul în braţe, pe sub privirile ironice ale unei societăţi despiritualizate, ce trăieşte sub fascinaţia „materialismului vulgar”, a opiului televiziunii, a goanei după cât mai multe bunuri şi bani. E nevoie, încă o dată, ca poetul să-şi afirme „jurământul de sărăcie şi de castitate”. În ce priveşte „supunerea”, filosofia capului plecat, nu ştiu dacă trebuie să adoptăm această postură mioritică, ce s-a dovedit, de-a lungul istoriei noastre, mereu perdantă... Am parafrazat-o aici pe admirabila noastră poetă Gabriela Melinescu, cea refugiată în Suedia, poate tocmai pentru a fi mai aproape de zăpezile imaculate ale Nordului.
- Iată un spaţiu rezervat pentru o frântură de poem…
- Dacă-mi îngăduiţi, voi reproduce aici un scurt poem, intitulat „Duminică”, scris mai demult, poate cu un mesaj încă actual: „Mă întorc cu sacoşele grele de la piaţă / sunt pline de mesaje electorale.//Acasă mă aşteaptă nevasta nerăbdătoare / să facem plajă pe balconul proaspăt închiriat / ne vom imagina că suntem pe Coasta de Azur.// O pată de grăsime din abecedarul copilului / ne asigură că deja trăim foarte bine. // Dar nu e cazul ca vecinii de apartament să ştie asta / s-ar putea să ne moară capra ascunsă în baie”.

Discuţie consemnată de Marcel MUREŞEANU

Un vrednic memorialist: Marius Mălai

Acum câţiva ani, propuneam Consiliului local pentru atribuirea titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca pe inginerul Marius Mălai. M-am convins în curând că propunerea mea nu avea nici cele mai mici sorţi de izbândă, mai mult că riscam să par ridicol. În orizontul de aşteptare al aleşilor locali figura unui inginer care şi-a petrecut tinereţea înălţând blocuri de locuinţe în acest oraş şi consolidând vechile sale clădiri nu putea fi decât una ştearsă şi convenţională. Acum sunt la modă fetele frumoase, siliconate, băieţii de la partid, baschetbaliştii ce depăşesc doi metri înălţime şi mai ales sponsorii campaniilor electorale. Am realizat că mai curând aş fi avut succes propunând un manelist sau pe unul din “băieţii deştepţi” ce vând scump energia ieftină ieşită din turbinele hidrocentralelor pe şantierele cărora şi-a consumat tinereţea acest inginer inimos şi pasionat, devotat urbei şi comunităţii.
Din fişele mele de atunci, reţin că distinsul Marius Mălai s-a născut la Satu Mare, la 3 septembrie 1937. A absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1959. Între 1959-1962 a lucrat ca şef de şantier în cadrul Trustului de Construcţii din Cluj, construind locuinţe pentru puhoiul de oameni veniţi din creierul munţilor la învăţătură în marele oraş sau să se angajeze la combinatele industriale, acum puse pe butuci. E perioada în care tânărul inginer a avut câteva inovaţii în domeniu, fiind premiat la un concurs organizat de Sfatul Popular Regional cu premiul III. Cum ţara de atunci avea nevoie de specialişti, tânărul nu ezită să lucreze, în condiţii deloc roze, ca şef de lot la Hidrocentrala Argeş, precum şi la salba de hidrocentrale din zonă. E perioada în care avea să realizeze alte patru inovaţii pentru care a fost, de asemenea, recompensat şi premiat. Pentru realizările profesionale de excepţie, Consiliul de Stat i-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. Între 1967-1970 va contribui la edificarea lucrărilor hidroenergetice din zona Gilău şi a barajului construit pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Între 1970-2001 este beneficiar-director cu investiţiile la Întreprinderea de Centrale Hidroelectrice Cluj, coordonând proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Râul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza, Răstoliţa.
Am schiţat aici câteva date sumare despre activitatea profesională a unui om care nu a ezitat să-şi facă datoria faţă de comunitate în condiţii dintre cele mai dificile. Acum când nimeni nu mai construieşte hidrocentrale, ca pensionar, domnul inginer Marius Mălai continuă să fie activ, să-si facă auzită vocea într-o perioadă de accelerată derută morală a societăţii şi de prăbuşire a scării valorilor. A publicat nu numai articole de specialitate în revista Hidroelectrica, dar şi diverse articole, poezii şi epigrame în mai multe cotidiene clujene. A editat şi trei lume de versuri, Turnul de Fildeş (2000, 2005), Apa vieţii (2005), Zbor însângerat(2008), în care lirismul de album intim se întâlneşte cu o energică poezie cetăţenească, de conştiinţă. Nu e deloc întâmplătoare această atitudine pentru un om ce provine din lumea năsăudeană a satelor grănicereşti, dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta de emancipare naţională, dar şi în cea pentru libertate religioasă. De altfel, distinsul inginer clujean e şi autorul unei inedite lucrări de genealogie, dedicată familiei din care provine: Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud (1689-2005). După cum s-a remarcat de specialişti, cartea lui Marius Mălai este bine documentată, autorul urmărind, cu pasiune şi reală acribie, devenirea viguroasei familii ardeleneşti al cărei urmaş este.
Recursul la memorie prezidează şi primul volum al prezentei cărţi. Este o carte inevitabil hibridă, conţinând doar un fragment din tumultoasa biografie a autorului, un volum ce va intra, suntem siguri, atât în atenţia cronicarilor literari cât şi a istoricilor interesaţi de perioada dictaturii comuniste. Volumul intitulat O viaţă pe şantierele luminii (I, Argeşul) – deschis cu un succint Argument al autorului – conţine şi un capitol intitulat Memoria, care explică modul în care Marius Mălai şi-a alcătuit această fabuloasă carte biografică. Volumul topeşte în magma sa de cuvinte “imagini dispersate” din zona copilăriei, a anilor studenţiei, a tinereţii petrecute pe şantierele patriei, dar şi numeroase citate din “diverse lucrări”. Deşi autorul, modest, nu-şi arogă merite scriitoriceşti, voluminosul op se citeşte cu plăcere, latura documentară asociindu-şi o reală fluenţă a scriiturii, un veritabil talent de narator.
Între etapele biografiei sale se numără şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din Transilvania de Nord. E un prilej pentru autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol) şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste. Autorul, aflat atunci la vârsta primei copilării, şi familia sa vor cunoaşte pe viu “calvarul refugiului”, prezentat prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei. Reîntoarcerea din refugiu va constitui pentru copilul de atunci un eveniment greu de uitat, vacanţele de la moşia bunicilor de la Vama, din Ţara Oaşului, constituind un veritabil episod paradisiac al copilăriei. Perioadele faste ale existenţei autorului alternează cu altele dramatice, în care familia sa va cunoaşte o sălbatică prigoană politică din partea noilor vătafi comunişti. Bunicii îi sunt umiliţi prin deportare, părinţii vor suferi mereu, fiind marginalizaţi de noua orânduire. Chiar şi înscrierea copilului la Şcoala Elementară de pe actuala stradă Episcop Ioan Bob se va face „cu mare greutate”.
Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lângă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, cele mai multe fiind extrase din presa vremii, care descriu, în limbajul specific epocii, “biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, când guvernele nu sunt capabile să finalizeze un pod sau o banală autostradă, se găsesc nenumăraţi constestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tânărului şi destoinicului inginer ardelean. Sigur, memorialistica sa e una de tip special, în care se reţin numeroase detalii tehnice. Autorul are demonul exactităţii, convins fiind, pe bună dreptate, că experienţa sa e una de excepţie. Chiar dacă nu o afirmă explicit, autorul nutreşte speranţa că mărturia sa e importantă pentru o scriere corectă, obiectivă, fără patimă, a istoriei trecutului.
Pe lângă ariditatea documentară a unor pagini, există altele, mai numeroase, în care farmecul relatării, sinceritatea brutală a confesiunii, istorisirea unor păţanii, cu accent pe latura anecdotică, sunt elemente ale acestei scrieri memorialistice ce o plasează în vecinătatea unei opere de ficţiune. Deşi episodice, unele personaje şi întâmplări ce intră în aria de observaţie a lui Marius Mălai, par personaje desprinse dintr-o operă romanescă. Antologice sunt, de pildă, descrierea vizitelor unor demnitari de partid şi de stat pe şantier, în pagini în care autorul evită tentaţia caricaturizării sau a deformărilor subiective. Nu mai puţin savuroasă e secvenţa cumpărării unui porc în ajunul Crăciunului sau cea a unei transmisii în direct la radio, în care inginerul e asistat de “doi civili încruntaţi, dintre care unul se adresa celuilalt cu tovarăşul maior şi care în mod precis nu era de la radio.” “Ca să fie siguri că transmisia în direct la radio va reuşi şi voi vorbi numai ce trebuie, maiorul a scos din buzunar şi mi-a dat un material gata pregătit, de două pagini bătute la maşină, pe care m-a pus să-l citesc.” Aici relatarea memorialistică capăt accente de literatură hiperrealistă.Autorul e un desăvârşit cunoscător al psihologiilor atât de diverse, de colorate, ce se perindă pe spaţiul şantierului reuşind să schiţeze câteva portrete memorabile. Desigur, nu sunt singurele pagini savuroase ale acestei cărţi unice, în care Marius Mălai reuşeşte performanţa de a alcătui mai mult decât un autoportret al autorului, construind, din materiale hibride ca factură, o veritabilă frescă a unei epoci.

O prozatoare şi „comorile Arielei”

Cine studiază literatura de limbă română scrisă în Ţara Sfântă nu poate să ignore numele Gettei Berhoff, o distinsă prozatoare. Din nefericire, cercetătorii literari de la noi s-au concentrat mai ales pe studierea scriitorilor români din exil, pe masiva recuperare a acestora, ignorând un imens capitol al istoriei noastre literare, cel constituit din contribuţia unor scriitori evrei, trăitori în Israel. De la plecarea lor din România, aceştia s-au manifestat în toate genurile literare, în plus contribuind la editarea unor publicaţii de limbă română, dintre care cea mai faimoasă rămâne indiscutabil Minimum, revista condusă cândva de regretatul Al. Mirodan. În ce o priveşte pe Getta Berghoff, câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, masivul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră. Este o regretabilă omisiune, ce nu scade, desigur, meritele acestei cărţi tezaur.
Născută în dulcele târg al Ieşilor, în 1935, prozatoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o admirabilă fidelitate faţă de cultura noastră, în limba română. Prozatoarea s-a afirmat mai ales prin romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), carte ce a cunoscut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la editura Minimum, condusă de dramaturgul Al. Mirodan. Nu mai puţin reuşite sunt povestirile din volumul Pe firul de aţă (2006), ce reconfirmă calităţile ei de prozator dotat cu o mare sensibilitate a observaţiei. şi generozitate artistică. Nu întâmplător, cartea a fost încununată în Israel cu prestigiosul premiu Ianculovici, ce se acordă la Haifa.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi viu, extrem de atent, după cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii sale de povestiri: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului”. Splendida ei carte demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie. Prin recentul volum Comorile Arielei, apărut recent la editura Napoca Star (Cluj-Napoca, 2011), prozatoarea se reîntoarce la genul romanesc, cel care a consacrat-o. Căci romanul Ultima ninsoare (2001) este, fără îndoială, capodopera autoarei, fiind istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi roman de de observare atentă a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Prin ultima sa carte, prevăzută cu o postfaţă a reputatului Slomo Leibovici Laiş, prozatoarea originară din România plonjează din nou în „tumultul vieţii”, în studierea „firii omeneşti”. Şi de această dată abordează mediul tensionat al Israelului, un spaţiu geografic nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă şi aici, adeseori, sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii. Romanul este în acelaşi timp o emoţionată saga a unei familii de evrei originari din România, care încearcă să se integreze în trepidanta existenţă a unei ţări care trăieşte mereu sub spectrul ameninţărilor venite din partea vecinilor săi arabi. Personajele sunt surprinse în cele mai interesante ipostaze. E suficient să dăm doar câteva exemple, edificatoare pentru universul în care trăiesc eroii Gettei Berghoff. De pildă, în „zilele războiului din Golf”, când Saddam lansa rachete Skud asupra Israelului, „mulţi muzicieni, personalităţi ale lumii muzicale, au venit din solidaritate să concerteze în ţară”, iar evreii noştri merg să-l vadă dirijând pe Zubin Mehta, care se „plimba pe stradă cu masca atârnată la gât printre oamenii care-şi petrecuseră noaptea în adăposturi”. Un personaj, Roni, retras în casă, ascultă, decepţionat de mersul evenimentelor, muzică de „Bach în interpretarea lui Nathan Milstein, a lui Heifetz, a lui Henry Szeryng, Menuhin şi Enescu. De două ori repetase discul lui Heifetz şi al lui Enescu şi declarase că cea mai bună interpretare era a lui Enescu”.
Sunt doar câteva exemple pentru a sublinia că personajele familiei Arielei, intelectuali de cele mai multe ori, nu îşi uită nici în cele mai tragice momente legăturile lor cu ţara de baştină, chiar dacă depun mai mari eforturi pentru a se integra deplin, cu trup cu suflet, în durele realităţi ale Israelului renăscut. Una din probele integrării e dată de tânăra Lea, care se întoarce la religia strămoşilor, chiar dacă familia sa nu o încurajează prea mult. De altfel, multe din paginile romanului reţin drumul pe care eroina îl parcurge pentru iniţierea sa în tainele Talmudului sau a altor scrieri religioase. Nu în ultimul rând, romanul Comorile Arielei este un original roman de dragoste între o victimă a terorismului, care îţi pierde vederea şi această tânără lipsită de prejudecăţi. Dar oricâtă putere de sinteză ar avea un cititor e foarte dificl să sintetizeze bogăţia de dramatism, de analize psihologice, de creionare a unor portrete umane extrem de reuşite, surprinse în dilemele lor existenţiale.
Alte pagini vorbesc despre eforturile evreilor de a coabita paşnic cu populaţia locală, a beduinilor. Un kibuţ încearcă să sprijine educaţia acestor păstori nomazi, dar copii famiilor care se înscriu precum şi cele două învătoare vor suferi cumplite represiuni din partea comunitţii de nomazi, care văd în acest gest o trădare, o pactizare cu „duşamnul”.
Cartea Gettei Berghoff, Comorile Arielei, aparţine unui romancier care este nu numai un rafinat mânuitor al limbii române, cu toate subtilităţile şi aromele ei specifice, ci şi un excelent cunoscător al istoriei evreilor reîntorşi în patria lor de origine, Israelul. Cartea sa e o panoramă a vieţii israeliene, cu dramatismul dar şi eroismul vieţii cotidiene a unor oameni decişi să-şi reconstruiască destinele şi ţara, în ciuda tuturor opreliştilor. Cunoscătoare desăvârşită a psihologiei omeneşti, scriitoarea îşi studiază eroii cu o pasiune proustiană, cu o remarcabilă fineţe a observaţiei. Deşi prin statul ei existenţial şi prin tematică scrisului aparţin noii sale patrii, Ţării Sfântă, Getta Berghoff poate fi revendicată şi de „patria limbii române”, de cititorii de la noi ce au plăcutul prilej de a o descoperi, cu toate harurile scrisului său.

Dinu Flămând şi coşmarul istoriei

Ca unul din fondatorii Echinoxului, în buna tradiţie a acestei şcoli de poezie, a unei mişcări literare ce s-a ivit ca o reacţie la dogmatismul oficial, Dinu Flămând s-a impus încă de la început ca o puternică personalitate literară. A debutat editorial cu volumul de poezii Apeiron (1971), un volum de o surprinzătoare maturitate a gândirii poetice, expresia coagulând în teme şi obsesii pe care le vom regăsi şi în unele din volumele ulterioare. Altoiuri (1976) şi Stare de asediu (1983) vor radicaliza primele scântei ale unei atitudini tensionate, dacă nu făţiş polemică faţă de ideologia comunistă suficient de încărcată de o revoltă subterană, ce denunţa derapajele regimului totalitar. Volumul Starea de asediu avea să provoace reacţia iritată a autorităţilor, care văd în poemele volumului nu numai aluzii transparente la situaţia din Polonia, ci şi „telefoane” la situaţia din propria ţară. Reacţia de izolare a poetului echinoxist în faţa dogmelor se manifestă şi prin tot mai evidentul refuz de a se manifesta în cadrele unui lirism trecut mereu pe sub furcile caudine ale cenzurii, prin apelul la traducere, o ocupaţie mai puţin susceptibilă de a-i produce confruntări directe cu cerberii ideologici. Va publica în româneşte excelente versiuni din opera lui Carlos Drummond de Andrade, Samuel Beckett, Herberto Hélder, César Vallejo, Miguel Torga şi alţii. Tot în acea perioadă va începe să lucreze la primele sale traduceri din opera lui Fernando Pessoa, cel mai important poet al modernităţii portugheze. E un mod al unei conştiinţe neliniştite de a se refugia în alveolele gândirii unui alt poet neliniştit şi ubicuu. O formă de refugiu este în fond şi eseistica strălucită pe care o scrie, domeniu în care îşi va da întreaga măsură a înzestrării, mai ales în excelenta Introducere în opera lui G. Bacovia (1981). În sfârşit, excedat de obtuzitatea regimului, poetul va alege soluţia exilului. Se stabileşte în Franţa denunţând dictatura din România în câteva publicaţii occidentale. Pentru cei rămaşi în ţară, vocea lui Dinu Flămând avea să fie auzită la posturi de radio ca BBC, Europa liberă şi, mai recent, Radio France Internationale.
Am schiţat aici câteva din etapele unei prodigioase activităţi literare, care va primi noi valenţe cu volumele Dincolo (2000), Tags (2004), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010). Două antologii, Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011), readuc în atenţie pe unul din marii noştri poeţi de azi, pe bună dreptate încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în 2011. Recenta, eleganta antologie bilingvă intitulată În amonte/En amont (Editura Charmides, Bistriţa, 2011) reuneşte în paginile ei poeme din volumele Poèmes en apnée (2004) şi Tags (2004), cu excepţia ultimelor două poeme, preluate din volumul Grădini. În ciuda dimensiunii reduse a volumului, e o selecţie edificatoare pentru un lirism de un profund dramatism, ce etalează o poezie plină de vitalitate, în a cărei plasmă se întrevăd reminiscenţele unei biografii dramatice şi tumultoase, ieşită din comun. Chiar dacă numără doar 21 de poeme, volumul extrage poeme reprezentative pentru lirismul şi personalitatea complexă a lui Dinu Flămând, o poezie în care se simt ecourile unei sensibilitaţi aflată în stare de veghe, sub asediul unei istorii turbulente. Poemul liminar al volumului, Războiul peloponeziac, are accente evocatoare ale unei conştiinţe vulnerate de anxietatea istoriei. E desigur o aluzie transparentă la situaţia limită a unui timp istoric exasperant, în care aluzia livrescă se îmbină cu detaliul biografic, cu stranii accente profetice: „Primăvara ne găseşte pe mare, plutim spre dezastru; / grâul a încolţit în cala corăbiilor, noaptea / lanurile noastre se leagănă sub Pleiade… / Năierii transpiră în somn, auzul le este îmbâcsit / de inexistentul cântec al sturzilor; departe pe ţărmul patriei înfloreşte acum / pentru nimeni / arborele de pace. // Plutim spre dezastru, se ştie / navele noastre vor arde în portul străin, / lăncile lor, mai lungi ca frazele odelor, ne vor sparge / trupurile, / şi vor izgoni alfabetul / instaurând trufaşa eră a ciorbei negre. // Iată salinele Siracuzei / unde suntem aruncaţi aruncaţi de-a valma, vii şi morţi. / De ani de zile vulturi placizi se rotesc deasupra / în timp ce în noi se stivuieşte / duhoarea şi ciuma istoriei.”
Procedeul prin care o parabolă antică, desprinsă din lectura lui Tucidide, devine o posibilă oglindire a unei realităţi contemporane e destul de frecvent la Dinu Flămând. Şi actuala sa lirică repune în pagină condiţia unui eu liric care se confruntă cu forţe politice şi sociale, cu norme şi tradiţii ale unui spaţiu represiv, în care poezia e starea de spirit a omului revoltat, căruia doar o viaţă ameninţată îi acordă revelaţia libertăţii. Revolta poetică e o formă spontană a libertăţii. Existenţa pare captivă unui perpetuum mobile coşmaresc, unui mecanism orb ce tinde să suprime libertatea individuală, transformându-l pe poet în prizonier al unui destin colectiv. Iată un fragment din poemul intitulat Perpetuum mobile, cu imaginea proliferantă a coşmarului social (naţional), al unei lumi mecanice şi kafkiene, care se reproduce în chip monstruos: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane, / perpetuum mobile în somnul naţional / în care numai aşteptarea ne împinge din spate…// Pretutindeni aşteptare, / şi interdicţii / şi ochii invizibili ascunşi în pereţi; / huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce / în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe / şi mă trag la edec…”
E exprimată aici, cu o violenţă expresionistă tipică lui Dinu Flămând, o reacţie a unui eu poetic a cărui construcţie de sine se vede confruntată cu forţele represive ale unei identităţi colective ce-i refuză, în fond, fundamentul oricărei arte, acela al posibilităţii întoarcerii la sine. Poezia devine o formă de revoltă împotriva unui mediu dominat de interdicţii şi supraveghere, ce tinde să sufoce luciditatea eului, vocea sa interioară, să o cufunde în „somnul” unei colectivităţi în derivă. Criza existenţială atinge şi alte dimensiuni, spaţiul de supravieţuire finală al poetului fiind „Oraşul poeţilor meteci”, loc, şi acesta, al tuturor crizelor identitare. Întâlnirea dintre poet şi o istorie impură generează o tensiune dramatică a versului, a unui vers contorsionat, încărcat de semnele timpului. „Parisul lui Milosz”, Parisul unor meteci celebri (Vallejo, Ion Pillat, Tristan Tzara, Elytis, Holan şi alţii) devine un simbol al rupturii faţă de mediul originar, spaţiul exilului constituind un loc al manifestării crizei de identitate, în care se modifică esenţial raporturile sinelui cu trecutul, dar se modulează şi raporturile acestuia cu viitorul. E un Paris „schimonosit de singurătate, / început al cloşardizării universului, / hotel terminus, ultima mea matrice...”(Oraşul poeţilor meteci). Sunt semne că „veacul îşi scuipă poeţii în fluvii”, afirmă Dinu Flămând în splendidul poem din care am citat, cu aluzii trasparente nu numai la sinucigaşii Gherasim Luca şi Paul Celan, ci în general la apocalipsa unui veac în care poetul îşi caută „tristeţea cea vertebrată”(Câteva din cauzele imperfecţiunii mele).
Virulenţa expresionistă a acestor ancore aruncate în real nu este singura dimensiune a prezentei antologii. Ne întâlnim şi cu faţetele luminoase ale lirismului complex al lui Dinu Flămând, poetul putând fi surprins şi în ipostaza părintelui aflat în faţa miracolului copilăriei, a candorii infantile a fiicei sale (Ioana). Altădată, poetul îşi expune el însuşi ipostaza de fiu rememorând figura mitologică a părintelui său, surprins în cadrele unei ruralităţi dure, dar luminoase (Tatălui meu). Nu în ultimul rând, trebuie să constatăm o virare tot mai apăsată a lirismului său spre unul de atitudine, de angajare etică a unei conştiinţe verticale, ce derivă dintr-o mentalitate ancestrală, ţărănească, în ciuda faptului că avem de a face cu un cosmopolit, cu un rafinat poeta doctus.
Splendida antologie bilingvă, cu traducerea în franceză a poemelor (atentă, nuanţată), efectuată de Pierre Drogi şi Claudia Fontu, ne redescoperă un poet de primă mărime al literaturii contemporane, o voce dramatică şi complexă, ce denunţă în termeni energici răul erei moderne. Nu în ultimul rând, descoperim, în secţiune, poetul dedat la deliciile livrescului, dar şi la cele ale originarului, cu viziuni de o rară plasticitate, expresia poetică îmbinând, în chip rafinat, neologismul cu expresia neaoşă, truculentă. Sărbătorescul volum apărut la editura Charmides trebuie remarcat deopotrivă pentru calitatea traducerilor în limba franceză, dar şi prin CD-ul ataşat, prin care vocea excelentului actor francez Bernard Callais dă căldură umană unei poezii ce traversează adeseori tenebrele unui veac agitat.

Ion Caraion şi revelaţiile unui epistolar

“Numele meu, acela de Ion Caraion, îl cunoaşteţi. Sînt un scriitor român, care a început – încă de licean – ca ziarist în presa democrată. Azi am aproape 59 de ani, dintre care 11 zdrobiţi (muşchiul diafragmatic rupt, coastele fracturate; ajuns la Peninsula aveam 38 de kg) prin temniţele comuniste. Am publicat peste 30 de volume în ţară (versuri, eseuri, antologii, reportaje, amintiri, traduceri etc.). Am părăsit România relativ de curînd. Se va împlini abia în august un an, de cînd mă aflu în Elveţia, unde am primit azil politic, împreună cu soţia mea şi cu fiica noastră, în vîrstă de 14 ani.”
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.

Cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine”

De vorbă cu scriitorul catalan Albert Mestres

Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.

- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?

- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.

Marcel Mureşeanu - sub semnul lui Hermes

Poet inclasificabil, situat înafara oricăror mode sau generaţii literare, Marcel Mureşeanu este, indiscutabil, unul din cei mai originali poeţi contemporani, în ciuda discreţiei aristocratice cu care se manifestă. Poetul a debutat în 1965 cu un volum al cărui titlu convenţional( Pe adresa copilăriei) nu indica în nici un fel metamorfozele uluitoare ale poeziei sale, mai ales din ultimele două decenii.  ”Caligraful discret al sentimentalităţii predominant bucolice” - cum îi apare poetul până la volumul Matineu(din 1985) criticului Petru Poantă - evoluează spectaculos, în direcţia unui fantezism ironic, ce înlocuieşte reveriile rustice cu unu citadinim dezinvolt, în care lirismul captează nu atât vocile străzii cât ecourile unui monologurile unui spirit hamletian, retras în turnul său de veghe, dincolo de rumorile urbei şi de platitudinile cotidiene, de care nu face totuşi abstracţie. Ironia spumoasă, jocurile lexicale ce alternează cu o solemnitate gravă, dar deloc ţeapănă fac parte constitutivă din formula acestui lirism singular, ce are totuşi secrete afinităţi cu poezia unor Emil Botta, Mihai Ursachi, Ion Beldeanu, Ioanid Romanescu sau Ovidiu Genaru. Mai ales în ultimele volume, lirismul se grefează pe un schelet epic, mai mult sau mai puţin consistent, prin intermediul căruia Marcel Mureşeanu introduce în scena mobilă varii personaje, proiecţii livreşti sau măşti ale unui ego ubicuu, multiplicându-se cu o stranie capacitate metamorfotică.
Toate aceste trăsturi, semnalate de critică, pot fi regăsite şi în ultimele două volume ale poetului clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) şi Orbul pământului(Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005). Sunt două volume ce-l înfăţişează pe Marcel Mureşeanu în ipostaza deplinei maturităţi creatoare, constituind două faţeţe ale unui personaj liric retras în spatele unor măşti extrem de diverse şi de colorate. Poezie a unităţii contrariilor, cele două volume îl caracterizează extrem de exact. Dacă primul conţine poeme în care domină gustul pentru fantezie şi parodic, cel de-al doilea conţine terţine în genul haiku-ului, de o maximă concentrare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se hrăneşte din solul bogat al neliniştilor vârstei. Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scriitură ascetică, redusă la economia verbală a unor terţine. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradiante, concentrate verbale în care detaliul fuzionează cu iscripţia lapidară, într-o artă de bijutier, mizând pe forţa sugestiei fine şi a notaţiei implozive. Sunt mici fulguraţii, fragmente lucrate cu o migală de poeta artifex, ce şlefuieşte veritabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, asemenea insectelor din vechime, spaime, angoase, semnale ale unei lumi neliniştitoare şi misterioase. Iată doar un exemplu de poem transcris cu o cerneală simpatică, o veritabilă chinezărie lirică: “Umbra păsării/Peste pieliţa apei,/Peştii pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel şi ucigaş/Căzuţi în iarba rece…/Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuzinii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lispsesc accentele ludice, ironia fină sau zâmbetul înţelept al insului ce ştie să surâdă de pe treptele eşafodului. Poemele din volumul Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci discordante, unde afirmaţia se învecinează cu negaţia, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Această poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului un indice de jovială bonomie. Poetul are ştiinţa de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave. Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu ludic, Hermes, mesagerul forţelor cereşti, zeu al comerţului şi schimbului de idei, patron al disciplinelor oculte şi al scrisului, prin tradiţie inventator al lirei lui Apolo:“Stăpânul destinului meu este Hermes !/Este Hermes stăpânul destinului meu ?/Mă podidesc lacrimile când mă gândesc/că am un stăpân atât de hoinar,/însoţitorul morţilor, purtătorul de veşti,/misterul însuşi!/ Mă podideşte râsul când mă gândesc/cât de mult mă pot îndoi/de folosul de a avea un stăpân !/În mâna zeului străluceşte Tabula Smaragdina/ şi nici o supărare pe faţa lui/pentru necuviinţele mele/alcătuite din sunete.“(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul constituie pentru Marcel Mureşeanu o formă de exorcizare,de taifas cu demonii. În aceste poeme grave, panica existenţială se revarsă în unde concentrice, finalul aducând de cele mai multe ori o calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganţa caligrafiei, poetul se supune la ” încercările metaforei” văzute ca veritabile probe iniţiatice, ca în poemul cu acest titlu: ”E frig în ultima celulă/de unde strig,/cu greţosul meu strigăt/de fiară pe moarte,/către temnicerii pedepsiţi/să-şi împartă viaţa cu mine,/atât de frig încât îmi pare că pe aici trece/însuşi aerul rece care face/ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate fiinţa decât în proximitatea morţii, o nouă lecţie a acestei inefabile ştiinţe a morţii, desprinsă desigur din linia pe care a imprimat-o marele romantic în nemuritoare sa Odă îm metru antic. Între frisonul neantului şi suflul pur şi simplu al vieţii, poezia lui Marcel Mureşeanu se impune prin eleganţa scriiturii, prin modul său singular de a articula drama dar şi miracolele existenţei.