vineri, 1 noiembrie 2013

Petru Poantă şi „anatomia unui miracol”

Prin excelenţă un om al cărţii, Petru Poantă se arată, în ultimul deceniu al vieţii, din ce în ce mai preocupat de ideea unui localism creator. Clujul, oraşul care l-a adoptat cu atâta căldură pe tânărul născut în 1947, la Cerişor, devine principalul subiect al preocupărilor sale. Clujul e celebrat în mai multe cărţi, fără ca autorul să-şi fi pierdut simţul valorilor sau să decadă în encomiastic. Deşi nu şi-a părăsit interesul pentru literatură, Petru Poantă începe, în aceşti ultimi ani existenţei, să dea la iveală o serie de lucrări dedicate oraşului pe care-l străbate la pas, căruia îi scotoceşte arhivele cu o pasiune de istoric, de veritabil şoarece de bibliotecă: Clujul meu. Oameni şi locuri (2006), Clujul meu. Anii şaptezeci (2007), Clujul meu. Radiografii (2011). Toate aceste titluri enumerate sunt lucrări monumentale prin rigoarea informaţiei, prin obiectivitate şi eleganţa scriiturii. Seria se încheie brusc prin recenta apariţie Clujul interbelic. Anatomia unui miracol (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). După cum aflăm dintr-un scurt text introductiv, acest volum e doar primul dintr-un triptic, ce ar fi urmat să fie desăvârşit în anii următori. Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare cu acest om de aleasă nobleţe spirituală. Prezentul volum al proiectatei trilogii e structurat într-un mod foarte original, autorul ezitând între libertatea eseului şi exactitatea studiului de istorie culturală. În capitolul liminar al cărţii, Petru Poantă descrie un seducător tablou al oraşului văzut în contextul amurgului unui imperiu, ca un oraş ce se dovedea a fi „cel mai exclusivist din Transilvania, dominat de o aristocraţie conservatoare şi reacţionară, dar etalând şi o viaţă universitară şi artistică de prestigiu”. Cu obiectivitate, criticul descrie euforia începuturilor de după Marea Unire de la 1918, o perioadă în care românii „nu trăiesc cu sentimentul cuceritorului unui teritoriu străin, ci cu cel al întoarcerii acasă şi al vecinătăţii cu populaţia de altă etnie”. Oraşul continuă să rămână cosmopolit, cu o comunitate tolerantă, activă şi fidelă tradiţiilor central-europene. Cu o voluptate de estet, Petru Poantă descrie geografia oraşului, dar şi frenezia unui Cluj al întreprinzătorilor, al comercianţilor şi meseriaşilor, al sistemului bancar. Criticul pare sedus de tabloul pestriţ al unui oraş deschis, descriind cu lux de amănunte imaginea economică, socială şi comercială a Clujului perioadei interbelice. Cu acribie, cercetătorul apelează la studiul unor documente de arhivă şi la memorialistică, cercetând adeseori paginile unor documente în aparenţă aride, cum ar fi un studiu al şefului Biroului populaţiei, Paul Mihnea, studiu intitulat Tabloul locuitorilor oraşului Cluj. Criticul desenează, cu exactitate, un tablou al Clujului administrativ, în care funcţionarii maghiari lucrează în număr mare, situaţia fiind similară în învăţământ şi magistratură. Pagini consistente sunt dedicate Universităţii clujene, cu evocarea unor figuri tutelare, cum ar fi imaginea fascinantă a lui Vasile Bogrea, calificat drept „un monstru de erudiţie şi de cuprindere enciclopedică”. De o privire atentă şi pasionată se bucură şi tabloul şcolii medicale clujene, cu o impresionantă evocare a pionierilor şi mentorilor ei, Facultatea de Medicină fiind remarcată pentru „concentrarea de celebrităţi”. În descrierea vieţii academice a Clujului interbelic, Petru Poantă întârzie cu privirea asupra unor fenomene specifice, cum ar fi apariţia Enciclopediei „Minerva”, într-un context cultural de excepţie, criticul subliniind modalităţile prin care Clujul devine „un centru polarizant al românităţii”. De un farmec şi interes aparte sunt paginile dedicate lumii literare, instituţiilor artistice ale oraşului (Teatrul Naţional, Opera), dar şi mişcării sportive. Petru Poantă descrie convingător modul în care părinţii fondatori ai Universităţii Daciei Superioare, Onisifor Ghibu şi Iuliu Haţieganu, susţin ideea educaţiei integratoare, adaptând principiul latin al minţii sănătoase într-un corp sănătos, în care „educaţia armonioasă şi plenară nu-i posibilă decât prin conjugarea fortificării fizice cu cea intelectuală”. În acest context cultural, se formează mitul local al Clubului „şepcilor roşii”, funcţionând pe baza unor valori romantice, în care sportul e un mijloc de formare a caracterului, iar onoarea devine o valoare fundamentală a codului sportiv universitar. În acest context socio-cultural, tinerii clujeni „deprind o etică de învingători şi sentimentul valorilor comunitare”. Desigur, nu am relevat decât o infimă parte din farmecul acestei cărţi de excepţie, ce-i asigură, ea singură, lui Petru Poantă un loc în panteonul culturii clujene. Prin dispariţia sa, Clujul devine mai sărac, iar peisajul cultural autohton pierde una din cele mai luminoase figuri, un intelectual ce s-a ilustrat cu strălucire în domeniul criticii şi eseului. Am fi nedrepţi dacă nu am aminti şi faptul că marele critic a fost, cu modestia ce-l caracteriza, un funcţionar de excepţie în cadrul unei administraţii clujene ce continuă să creadă în valorile acestui proiect de civilizaţie şi cultură, descris atât de convingător în volumele dedicate de Petru Poantă oraşului său de suflet. L-am vizitat de câteva ori la sediul vechii primării clujene, din Piaţa Unirii, unde criticul muncea în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu. Petru Poantă nu avea nimic din morga unui „şef” sau „inspector”. Rămăsese acelaşi om modest, pe care îl cunoscusem ca tânăr redactor la revista „Steaua”. Cerea secretarei, pentru musafirul care eram, o cafea, cu oarecare timiditate, ca şi cum ar fi deranjat-o de la treburi cu mult mai importante. Omul era înconjurat mereu de cărţi, de teancuri de volume şi de documente. Uscat şi palid, cu o privire ce te scruta, binevoitoare, din dosul ochelarilor, Petru Poantă avea în fiinţa sa ceva de personaj faustic, veşnic cutreierat (şi cutremurat) de idei. Ca şi J. L. Borges, omul acesta şi-a „imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei biblioteci”. Sunt convins că acolo sus, în ceruri, Petru Poantă continuă să răsfoiască tomurile unei biblioteci, să cerceteze, din dosul ochelarilor săi, manuscrise şi documente. Nu pot să mi-l imaginez pe Petru Poantă altfel decât fericit, retras într-o bibliotecă în care cărţile şi manuscrisele nu se îngălbenesc şi nu pot fi distruse de ignoranţii vizitatori, de rătăciţii ce se înmulţesc printre noi, cei de jos.

Niciun comentariu: