Un poet al discreţiei: Vasile Mic

Vasile Mic e, indiscutabil, unul din cei mai interesanţi poeţi iviţi în nordul ţării. Oşan autentic, poetul s-a născut la 15 august 1947, în satul Coca, din comuna Călineşti-Oaş. A debutat cu poezie în revista „Familia”, în 1974. Vreme de câţiva ani, a practicat ziaristica la cotidianul „Gazeta de Nord-Vest”, o profesie ce pare să nu-i mai surâdă poetului, retras tot mai mult în domeniul inefabil al muzelor. S-a exersat, cu bun gust şi măsură, în calitate de autor de recenzii şi cronici literare, în reviste precum „Citadela”, „Reflex”, „Cetatea culturală”  şi „O carte pe zi”. A publicat poezie în „Tribuna”,  „Flacăra”, „Orizont”, „Albina”,  „Argeş”, „Pleiade”, „Poesis”,  ”Caligraf”, „Citadela” „Nord Literar” „Reflex”, „Cetatea Culturală”, „Pro Saeculum”, „Acolada”, „Vatra veche”, „Destine Literare” (Canada), „Semănătorul”, în alte publicaţii literare şi de cultură, în presa locală („Cronica sătmăreană”), precum în diverse culegeri de literatură. Este autorul mai multor volume de poezie: Vis în pădurea de mesteceni (Casa de Editură „Pleiade”, Satu Mare, 1991), Fereastra din vis (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2007), Scara de lumină (Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2009), Dispariţia din context (Editura „Dacia XXI”, Cluj-Napoca, 2010), Copacul de argint (Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011), Povara comorilor / Burden of treasurs (traducere în limba engleză de Dan Brudaşcu - Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011). În haosul editorial de la noi, poezia sa discretă, scrisă de un om el însuşi discret şi timid, s-a bucurat de prea puţine ecouri. E unul din păcatele vieţii culturale actuale, iar situaţia sa nu e nici pe departe o excepţie. Ultimul său volum, Naşterea Aurorei (2013), prevăzut cu ilustraţiile poetului însuşi, este o apariţie ce nu face decât să reconfirme calităţile întrevăzute în volumele anterioare. Poetul se exprimă în poeme scurte şi concise, mizând pe sugestie, pe o etică a simplităţii. Sobru şi elegant, stilul său refuză retorica şi podoabele, iar gesturile sunt reduse la o ceremonie sumară, esenţializată la extrem. Acest gen de poezie solicită un lector atent şi cultivat, capabil să adauge el însuşi ceva din memoria sa culturală acolo unde poetul se opreşte în marginea sugestiei. Poemele lui Vasile Mic, scăldate într-o transparenţă totală, lăsând foarte puţine zone de umbră, amintesc oarecum de sculpturile intens şlefuite ale lui C. Brâncuşi. Ca şi marele gorjean, poetul din Nord vine dintr-o lume ancestrală, în care vorbele sunt cântărite cu mare atenţie, iar tăcerile nu fac decât să distileze esenţe. Ceva din gravitatea porţilor de lemn ale Nordului, cu câteva simboluri solare, s-a mutat şi în lirismul acestui poet ce refuză să-şi piardă inocenţa într-o lume coruptă şi dominată de o brutală goană după bunuri materiale. În ciuda legăturilor profunde cu satul primordial, Vasile Mic nu este un poet al ruralităţii. El exaltă elementarul şi puritatea în numele unei estetici minimaliste. Poezia lui este prin excelenţă una meditativă, cu versuri în care reflecţia coagulează în versuri ce au adeseori o sicitate aforistică. Intim legată de existenţă, poezia sa evită confesiunea brută şi avalanşa unei sincerităţi neordonate. Chiar şi când transcrie mici secvenţe de viaţă cotidiană, tonul e relativ neutru, rostirea poetică fiind supravegheată de prudenţa unei sensibilităţi tipice omului discret cu care poetul se confundă. Când se iveşte, sfios până la retractilitate, sentimentalismul din anumite fragmente confesive e încărcat de un abur nostalgic, ca şi în această amintire a unui timp fabulos al copilăriei: „Pe vremea aceea / Zăpada / Era / Una cu albul,/ Era una cu umerii,/ Cu cerul,/ Cu copacul de argint,/ Cu opincile mele./ Pe vremea aceea,/ Zăpada / Era cât gardul, / Până la straşina casei, / Până la şcoala din sat, / Până la primăvară, / Până în viitor. / Pe vremea aceea, / Zăpada / Chiar era albă”.(Atunci, zăpada). Nu mai puţin discret ni se arată poetul în postura sa de moralist, ce priveşte anomaliile sociale şi politice din jur cu un ochi inclement, dar care refuză mereu inflamările retorice. Abia enunţate, unele reflecţii ni-l descoperă pe Vasile Mic ca pe un lucid observator al realităţilor putrede din jur, solicitând oarecum complicitatea şi înţelegerea omului comun. El rezumă „filmul” vieţii prin câteva sintagme revelatoare, ca în poemul intitulat În filmul acesta: „Străzi, / Femei, / Delicte…// În filmul acesta. // Despre sărmani, / Nicio veste.” Lumea în care se mişcă sensibilul poet e una în care puritatea e ameninţată, poetul fiind atât de apropiat de mentalitatea autorului Stanţelor burgheze, cu care împarte tentaţia versului auster. Adeseori viziunea poetică se deschide spre o fantă prin care se zăreşte un univers al mizeriei şi pauperităţii: „Câini / Copii / Şi şobolani / Se bat / Pentru o coajă de pâine. / Se întâmplă în odăi / Unde / Locuiesc oameni./ Dumnezeu / Nu trece pe acolo. / Trec doar îngeri de rang inferior.”(Câini şi şobolani).Sau în această secvenţă, în care revine, din nou, imaginea unui univers familial, în care tristeţea şi sărăcia îşi lasă umbrele lor: „E o cruzime / Să le ceri / Celor flămânzi / Să zâmbească. / Copiii / Oricum / Râd / Şi atunci / Când mamele lor / Plâng / Pe ascuns…”(E o cruzime). Poetul denunţă, în versuri aforistice, un secol al dezumanizării, al maşinismului şi singurătăţii în poezii cum ar fi cea intitulată În lumea aceasta, dar caligrafia fină păstrează mereu ceva din cutremurul fiinţei. Regretatul  critic Petru Poantă a surprins, cu fineţea-i caracteristică, trăsăturile acestui lirism: “De la celebrarea solemnă, uşor emfatică, a iubirii până la evocarea cantabilă şi luminoasă a unui fel de procesiune funebră, poetul parcurge un itinerar mereu imprevizibil, cu alternanţe între un fantezism jubilant şi unul ironic sau, în ordine stilistică, între imaginea plastică şi limbajul abstractizant. Poeziile au în general o respiraţie scurtă, cu un discurs mai degrabă miniaturizant decât concentrat. Laconismul expresiei este, totuşi, consecinţa unei elaborări lucide şi nu a spontaneităţii <>, şi asta se vede în special în piesele compuse în manieră epigramatică”. Confirmând întrutotul observaţiile criticului, noul volum adaugă valenţe noi universului liric al poetului din Nord. Căldura vocii umane, simplitatea şi discreţia acestui discurs sunt convingătoare şi în această ultimă apariţie, Naşterea Aurorei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 20113), o carte ce sperăm să nu treacă neobservată.