Cine studiază literatura de limbă română scrisă în Ţara Sfântă nu poate să ignore numele Gettei Berhoff, o distinsă prozatoare. Din nefericire, cercetătorii literari de la noi s-au concentrat mai ales pe studierea scriitorilor români din exil, pe masiva recuperare a acestora, ignorând un imens capitol al istoriei noastre literare, cel constituit din contribuţia unor scriitori evrei, trăitori în Israel. De la plecarea lor din România, aceştia s-au manifestat în toate genurile literare, în plus contribuind la editarea unor publicaţii de limbă română, dintre care cea mai faimoasă rămâne indiscutabil Minimum, revista condusă cândva de regretatul Al. Mirodan. În ce o priveşte pe Getta Berghoff, câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, masivul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră. Este o regretabilă omisiune, ce nu scade, desigur, meritele acestei cărţi tezaur.
Născută în dulcele târg al Ieşilor, în 1935, prozatoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o admirabilă fidelitate faţă de cultura noastră, în limba română. Prozatoarea s-a afirmat mai ales prin romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), carte ce a cunoscut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la editura Minimum, condusă de dramaturgul Al. Mirodan. Nu mai puţin reuşite sunt povestirile din volumul Pe firul de aţă (2006), ce reconfirmă calităţile ei de prozator dotat cu o mare sensibilitate a observaţiei. şi generozitate artistică. Nu întâmplător, cartea a fost încununată în Israel cu prestigiosul premiu Ianculovici, ce se acordă la Haifa.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi viu, extrem de atent, după cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii sale de povestiri: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului”. Splendida ei carte demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie. Prin recentul volum Comorile Arielei, apărut recent la editura Napoca Star (Cluj-Napoca, 2011), prozatoarea se reîntoarce la genul romanesc, cel care a consacrat-o. Căci romanul Ultima ninsoare (2001) este, fără îndoială, capodopera autoarei, fiind istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi roman de de observare atentă a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Prin ultima sa carte, prevăzută cu o postfaţă a reputatului Slomo Leibovici Laiş, prozatoarea originară din România plonjează din nou în „tumultul vieţii”, în studierea „firii omeneşti”. Şi de această dată abordează mediul tensionat al Israelului, un spaţiu geografic nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă şi aici, adeseori, sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii. Romanul este în acelaşi timp o emoţionată saga a unei familii de evrei originari din România, care încearcă să se integreze în trepidanta existenţă a unei ţări care trăieşte mereu sub spectrul ameninţărilor venite din partea vecinilor săi arabi. Personajele sunt surprinse în cele mai interesante ipostaze. E suficient să dăm doar câteva exemple, edificatoare pentru universul în care trăiesc eroii Gettei Berghoff. De pildă, în „zilele războiului din Golf”, când Saddam lansa rachete Skud asupra Israelului, „mulţi muzicieni, personalităţi ale lumii muzicale, au venit din solidaritate să concerteze în ţară”, iar evreii noştri merg să-l vadă dirijând pe Zubin Mehta, care se „plimba pe stradă cu masca atârnată la gât printre oamenii care-şi petrecuseră noaptea în adăposturi”. Un personaj, Roni, retras în casă, ascultă, decepţionat de mersul evenimentelor, muzică de „Bach în interpretarea lui Nathan Milstein, a lui Heifetz, a lui Henry Szeryng, Menuhin şi Enescu. De două ori repetase discul lui Heifetz şi al lui Enescu şi declarase că cea mai bună interpretare era a lui Enescu”.
Sunt doar câteva exemple pentru a sublinia că personajele familiei Arielei, intelectuali de cele mai multe ori, nu îşi uită nici în cele mai tragice momente legăturile lor cu ţara de baştină, chiar dacă depun mai mari eforturi pentru a se integra deplin, cu trup cu suflet, în durele realităţi ale Israelului renăscut. Una din probele integrării e dată de tânăra Lea, care se întoarce la religia strămoşilor, chiar dacă familia sa nu o încurajează prea mult. De altfel, multe din paginile romanului reţin drumul pe care eroina îl parcurge pentru iniţierea sa în tainele Talmudului sau a altor scrieri religioase. Nu în ultimul rând, romanul Comorile Arielei este un original roman de dragoste între o victimă a terorismului, care îţi pierde vederea şi această tânără lipsită de prejudecăţi. Dar oricâtă putere de sinteză ar avea un cititor e foarte dificl să sintetizeze bogăţia de dramatism, de analize psihologice, de creionare a unor portrete umane extrem de reuşite, surprinse în dilemele lor existenţiale.
Alte pagini vorbesc despre eforturile evreilor de a coabita paşnic cu populaţia locală, a beduinilor. Un kibuţ încearcă să sprijine educaţia acestor păstori nomazi, dar copii famiilor care se înscriu precum şi cele două învătoare vor suferi cumplite represiuni din partea comunitţii de nomazi, care văd în acest gest o trădare, o pactizare cu „duşamnul”.
Cartea Gettei Berghoff, Comorile Arielei, aparţine unui romancier care este nu numai un rafinat mânuitor al limbii române, cu toate subtilităţile şi aromele ei specifice, ci şi un excelent cunoscător al istoriei evreilor reîntorşi în patria lor de origine, Israelul. Cartea sa e o panoramă a vieţii israeliene, cu dramatismul dar şi eroismul vieţii cotidiene a unor oameni decişi să-şi reconstruiască destinele şi ţara, în ciuda tuturor opreliştilor. Cunoscătoare desăvârşită a psihologiei omeneşti, scriitoarea îşi studiază eroii cu o pasiune proustiană, cu o remarcabilă fineţe a observaţiei. Deşi prin statul ei existenţial şi prin tematică scrisului aparţin noii sale patrii, Ţării Sfântă, Getta Berghoff poate fi revendicată şi de „patria limbii române”, de cititorii de la noi ce au plăcutul prilej de a o descoperi, cu toate harurile scrisului său.
marți, 22 noiembrie 2011
luni, 24 octombrie 2011
Dinu Flămând şi coşmarul istoriei
Ca unul din fondatorii Echinoxului, în buna tradiţie a acestei şcoli de poezie, a unei mişcări literare ce s-a ivit ca o reacţie la dogmatismul oficial, Dinu Flămând s-a impus încă de la început ca o puternică personalitate literară. A debutat editorial cu volumul de poezii Apeiron (1971), un volum de o surprinzătoare maturitate a gândirii poetice, expresia coagulând în teme şi obsesii pe care le vom regăsi şi în unele din volumele ulterioare. Altoiuri (1976) şi Stare de asediu (1983) vor radicaliza primele scântei ale unei atitudini tensionate, dacă nu făţiş polemică faţă de ideologia comunistă suficient de încărcată de o revoltă subterană, ce denunţa derapajele regimului totalitar. Volumul Starea de asediu avea să provoace reacţia iritată a autorităţilor, care văd în poemele volumului nu numai aluzii transparente la situaţia din Polonia, ci şi „telefoane” la situaţia din propria ţară. Reacţia de izolare a poetului echinoxist în faţa dogmelor se manifestă şi prin tot mai evidentul refuz de a se manifesta în cadrele unui lirism trecut mereu pe sub furcile caudine ale cenzurii, prin apelul la traducere, o ocupaţie mai puţin susceptibilă de a-i produce confruntări directe cu cerberii ideologici. Va publica în româneşte excelente versiuni din opera lui Carlos Drummond de Andrade, Samuel Beckett, Herberto Hélder, César Vallejo, Miguel Torga şi alţii. Tot în acea perioadă va începe să lucreze la primele sale traduceri din opera lui Fernando Pessoa, cel mai important poet al modernităţii portugheze. E un mod al unei conştiinţe neliniştite de a se refugia în alveolele gândirii unui alt poet neliniştit şi ubicuu. O formă de refugiu este în fond şi eseistica strălucită pe care o scrie, domeniu în care îşi va da întreaga măsură a înzestrării, mai ales în excelenta Introducere în opera lui G. Bacovia (1981). În sfârşit, excedat de obtuzitatea regimului, poetul va alege soluţia exilului. Se stabileşte în Franţa denunţând dictatura din România în câteva publicaţii occidentale. Pentru cei rămaşi în ţară, vocea lui Dinu Flămând avea să fie auzită la posturi de radio ca BBC, Europa liberă şi, mai recent, Radio France Internationale.
Am schiţat aici câteva din etapele unei prodigioase activităţi literare, care va primi noi valenţe cu volumele Dincolo (2000), Tags (2004), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010). Două antologii, Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011), readuc în atenţie pe unul din marii noştri poeţi de azi, pe bună dreptate încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în 2011. Recenta, eleganta antologie bilingvă intitulată În amonte/En amont (Editura Charmides, Bistriţa, 2011) reuneşte în paginile ei poeme din volumele Poèmes en apnée (2004) şi Tags (2004), cu excepţia ultimelor două poeme, preluate din volumul Grădini. În ciuda dimensiunii reduse a volumului, e o selecţie edificatoare pentru un lirism de un profund dramatism, ce etalează o poezie plină de vitalitate, în a cărei plasmă se întrevăd reminiscenţele unei biografii dramatice şi tumultoase, ieşită din comun. Chiar dacă numără doar 21 de poeme, volumul extrage poeme reprezentative pentru lirismul şi personalitatea complexă a lui Dinu Flămând, o poezie în care se simt ecourile unei sensibilitaţi aflată în stare de veghe, sub asediul unei istorii turbulente. Poemul liminar al volumului, Războiul peloponeziac, are accente evocatoare ale unei conştiinţe vulnerate de anxietatea istoriei. E desigur o aluzie transparentă la situaţia limită a unui timp istoric exasperant, în care aluzia livrescă se îmbină cu detaliul biografic, cu stranii accente profetice: „Primăvara ne găseşte pe mare, plutim spre dezastru; / grâul a încolţit în cala corăbiilor, noaptea / lanurile noastre se leagănă sub Pleiade… / Năierii transpiră în somn, auzul le este îmbâcsit / de inexistentul cântec al sturzilor; departe pe ţărmul patriei înfloreşte acum / pentru nimeni / arborele de pace. // Plutim spre dezastru, se ştie / navele noastre vor arde în portul străin, / lăncile lor, mai lungi ca frazele odelor, ne vor sparge / trupurile, / şi vor izgoni alfabetul / instaurând trufaşa eră a ciorbei negre. // Iată salinele Siracuzei / unde suntem aruncaţi aruncaţi de-a valma, vii şi morţi. / De ani de zile vulturi placizi se rotesc deasupra / în timp ce în noi se stivuieşte / duhoarea şi ciuma istoriei.”
Procedeul prin care o parabolă antică, desprinsă din lectura lui Tucidide, devine o posibilă oglindire a unei realităţi contemporane e destul de frecvent la Dinu Flămând. Şi actuala sa lirică repune în pagină condiţia unui eu liric care se confruntă cu forţe politice şi sociale, cu norme şi tradiţii ale unui spaţiu represiv, în care poezia e starea de spirit a omului revoltat, căruia doar o viaţă ameninţată îi acordă revelaţia libertăţii. Revolta poetică e o formă spontană a libertăţii. Existenţa pare captivă unui perpetuum mobile coşmaresc, unui mecanism orb ce tinde să suprime libertatea individuală, transformându-l pe poet în prizonier al unui destin colectiv. Iată un fragment din poemul intitulat Perpetuum mobile, cu imaginea proliferantă a coşmarului social (naţional), al unei lumi mecanice şi kafkiene, care se reproduce în chip monstruos: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane, / perpetuum mobile în somnul naţional / în care numai aşteptarea ne împinge din spate…// Pretutindeni aşteptare, / şi interdicţii / şi ochii invizibili ascunşi în pereţi; / huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce / în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe / şi mă trag la edec…”
E exprimată aici, cu o violenţă expresionistă tipică lui Dinu Flămând, o reacţie a unui eu poetic a cărui construcţie de sine se vede confruntată cu forţele represive ale unei identităţi colective ce-i refuză, în fond, fundamentul oricărei arte, acela al posibilităţii întoarcerii la sine. Poezia devine o formă de revoltă împotriva unui mediu dominat de interdicţii şi supraveghere, ce tinde să sufoce luciditatea eului, vocea sa interioară, să o cufunde în „somnul” unei colectivităţi în derivă. Criza existenţială atinge şi alte dimensiuni, spaţiul de supravieţuire finală al poetului fiind „Oraşul poeţilor meteci”, loc, şi acesta, al tuturor crizelor identitare. Întâlnirea dintre poet şi o istorie impură generează o tensiune dramatică a versului, a unui vers contorsionat, încărcat de semnele timpului. „Parisul lui Milosz”, Parisul unor meteci celebri (Vallejo, Ion Pillat, Tristan Tzara, Elytis, Holan şi alţii) devine un simbol al rupturii faţă de mediul originar, spaţiul exilului constituind un loc al manifestării crizei de identitate, în care se modifică esenţial raporturile sinelui cu trecutul, dar se modulează şi raporturile acestuia cu viitorul. E un Paris „schimonosit de singurătate, / început al cloşardizării universului, / hotel terminus, ultima mea matrice...”(Oraşul poeţilor meteci). Sunt semne că „veacul îşi scuipă poeţii în fluvii”, afirmă Dinu Flămând în splendidul poem din care am citat, cu aluzii trasparente nu numai la sinucigaşii Gherasim Luca şi Paul Celan, ci în general la apocalipsa unui veac în care poetul îşi caută „tristeţea cea vertebrată”(Câteva din cauzele imperfecţiunii mele).
Virulenţa expresionistă a acestor ancore aruncate în real nu este singura dimensiune a prezentei antologii. Ne întâlnim şi cu faţetele luminoase ale lirismului complex al lui Dinu Flămând, poetul putând fi surprins şi în ipostaza părintelui aflat în faţa miracolului copilăriei, a candorii infantile a fiicei sale (Ioana). Altădată, poetul îşi expune el însuşi ipostaza de fiu rememorând figura mitologică a părintelui său, surprins în cadrele unei ruralităţi dure, dar luminoase (Tatălui meu). Nu în ultimul rând, trebuie să constatăm o virare tot mai apăsată a lirismului său spre unul de atitudine, de angajare etică a unei conştiinţe verticale, ce derivă dintr-o mentalitate ancestrală, ţărănească, în ciuda faptului că avem de a face cu un cosmopolit, cu un rafinat poeta doctus.
Splendida antologie bilingvă, cu traducerea în franceză a poemelor (atentă, nuanţată), efectuată de Pierre Drogi şi Claudia Fontu, ne redescoperă un poet de primă mărime al literaturii contemporane, o voce dramatică şi complexă, ce denunţă în termeni energici răul erei moderne. Nu în ultimul rând, descoperim, în secţiune, poetul dedat la deliciile livrescului, dar şi la cele ale originarului, cu viziuni de o rară plasticitate, expresia poetică îmbinând, în chip rafinat, neologismul cu expresia neaoşă, truculentă. Sărbătorescul volum apărut la editura Charmides trebuie remarcat deopotrivă pentru calitatea traducerilor în limba franceză, dar şi prin CD-ul ataşat, prin care vocea excelentului actor francez Bernard Callais dă căldură umană unei poezii ce traversează adeseori tenebrele unui veac agitat.
Am schiţat aici câteva din etapele unei prodigioase activităţi literare, care va primi noi valenţe cu volumele Dincolo (2000), Tags (2004), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010). Două antologii, Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011), readuc în atenţie pe unul din marii noştri poeţi de azi, pe bună dreptate încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în 2011. Recenta, eleganta antologie bilingvă intitulată În amonte/En amont (Editura Charmides, Bistriţa, 2011) reuneşte în paginile ei poeme din volumele Poèmes en apnée (2004) şi Tags (2004), cu excepţia ultimelor două poeme, preluate din volumul Grădini. În ciuda dimensiunii reduse a volumului, e o selecţie edificatoare pentru un lirism de un profund dramatism, ce etalează o poezie plină de vitalitate, în a cărei plasmă se întrevăd reminiscenţele unei biografii dramatice şi tumultoase, ieşită din comun. Chiar dacă numără doar 21 de poeme, volumul extrage poeme reprezentative pentru lirismul şi personalitatea complexă a lui Dinu Flămând, o poezie în care se simt ecourile unei sensibilitaţi aflată în stare de veghe, sub asediul unei istorii turbulente. Poemul liminar al volumului, Războiul peloponeziac, are accente evocatoare ale unei conştiinţe vulnerate de anxietatea istoriei. E desigur o aluzie transparentă la situaţia limită a unui timp istoric exasperant, în care aluzia livrescă se îmbină cu detaliul biografic, cu stranii accente profetice: „Primăvara ne găseşte pe mare, plutim spre dezastru; / grâul a încolţit în cala corăbiilor, noaptea / lanurile noastre se leagănă sub Pleiade… / Năierii transpiră în somn, auzul le este îmbâcsit / de inexistentul cântec al sturzilor; departe pe ţărmul patriei înfloreşte acum / pentru nimeni / arborele de pace. // Plutim spre dezastru, se ştie / navele noastre vor arde în portul străin, / lăncile lor, mai lungi ca frazele odelor, ne vor sparge / trupurile, / şi vor izgoni alfabetul / instaurând trufaşa eră a ciorbei negre. // Iată salinele Siracuzei / unde suntem aruncaţi aruncaţi de-a valma, vii şi morţi. / De ani de zile vulturi placizi se rotesc deasupra / în timp ce în noi se stivuieşte / duhoarea şi ciuma istoriei.”
Procedeul prin care o parabolă antică, desprinsă din lectura lui Tucidide, devine o posibilă oglindire a unei realităţi contemporane e destul de frecvent la Dinu Flămând. Şi actuala sa lirică repune în pagină condiţia unui eu liric care se confruntă cu forţe politice şi sociale, cu norme şi tradiţii ale unui spaţiu represiv, în care poezia e starea de spirit a omului revoltat, căruia doar o viaţă ameninţată îi acordă revelaţia libertăţii. Revolta poetică e o formă spontană a libertăţii. Existenţa pare captivă unui perpetuum mobile coşmaresc, unui mecanism orb ce tinde să suprime libertatea individuală, transformându-l pe poet în prizonier al unui destin colectiv. Iată un fragment din poemul intitulat Perpetuum mobile, cu imaginea proliferantă a coşmarului social (naţional), al unei lumi mecanice şi kafkiene, care se reproduce în chip monstruos: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane, / perpetuum mobile în somnul naţional / în care numai aşteptarea ne împinge din spate…// Pretutindeni aşteptare, / şi interdicţii / şi ochii invizibili ascunşi în pereţi; / huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce / în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe / şi mă trag la edec…”
E exprimată aici, cu o violenţă expresionistă tipică lui Dinu Flămând, o reacţie a unui eu poetic a cărui construcţie de sine se vede confruntată cu forţele represive ale unei identităţi colective ce-i refuză, în fond, fundamentul oricărei arte, acela al posibilităţii întoarcerii la sine. Poezia devine o formă de revoltă împotriva unui mediu dominat de interdicţii şi supraveghere, ce tinde să sufoce luciditatea eului, vocea sa interioară, să o cufunde în „somnul” unei colectivităţi în derivă. Criza existenţială atinge şi alte dimensiuni, spaţiul de supravieţuire finală al poetului fiind „Oraşul poeţilor meteci”, loc, şi acesta, al tuturor crizelor identitare. Întâlnirea dintre poet şi o istorie impură generează o tensiune dramatică a versului, a unui vers contorsionat, încărcat de semnele timpului. „Parisul lui Milosz”, Parisul unor meteci celebri (Vallejo, Ion Pillat, Tristan Tzara, Elytis, Holan şi alţii) devine un simbol al rupturii faţă de mediul originar, spaţiul exilului constituind un loc al manifestării crizei de identitate, în care se modifică esenţial raporturile sinelui cu trecutul, dar se modulează şi raporturile acestuia cu viitorul. E un Paris „schimonosit de singurătate, / început al cloşardizării universului, / hotel terminus, ultima mea matrice...”(Oraşul poeţilor meteci). Sunt semne că „veacul îşi scuipă poeţii în fluvii”, afirmă Dinu Flămând în splendidul poem din care am citat, cu aluzii trasparente nu numai la sinucigaşii Gherasim Luca şi Paul Celan, ci în general la apocalipsa unui veac în care poetul îşi caută „tristeţea cea vertebrată”(Câteva din cauzele imperfecţiunii mele).
Virulenţa expresionistă a acestor ancore aruncate în real nu este singura dimensiune a prezentei antologii. Ne întâlnim şi cu faţetele luminoase ale lirismului complex al lui Dinu Flămând, poetul putând fi surprins şi în ipostaza părintelui aflat în faţa miracolului copilăriei, a candorii infantile a fiicei sale (Ioana). Altădată, poetul îşi expune el însuşi ipostaza de fiu rememorând figura mitologică a părintelui său, surprins în cadrele unei ruralităţi dure, dar luminoase (Tatălui meu). Nu în ultimul rând, trebuie să constatăm o virare tot mai apăsată a lirismului său spre unul de atitudine, de angajare etică a unei conştiinţe verticale, ce derivă dintr-o mentalitate ancestrală, ţărănească, în ciuda faptului că avem de a face cu un cosmopolit, cu un rafinat poeta doctus.
Splendida antologie bilingvă, cu traducerea în franceză a poemelor (atentă, nuanţată), efectuată de Pierre Drogi şi Claudia Fontu, ne redescoperă un poet de primă mărime al literaturii contemporane, o voce dramatică şi complexă, ce denunţă în termeni energici răul erei moderne. Nu în ultimul rând, descoperim, în secţiune, poetul dedat la deliciile livrescului, dar şi la cele ale originarului, cu viziuni de o rară plasticitate, expresia poetică îmbinând, în chip rafinat, neologismul cu expresia neaoşă, truculentă. Sărbătorescul volum apărut la editura Charmides trebuie remarcat deopotrivă pentru calitatea traducerilor în limba franceză, dar şi prin CD-ul ataşat, prin care vocea excelentului actor francez Bernard Callais dă căldură umană unei poezii ce traversează adeseori tenebrele unui veac agitat.
luni, 19 septembrie 2011
duminică, 11 septembrie 2011
Ion Caraion şi revelaţiile unui epistolar
“Numele meu, acela de Ion Caraion, îl cunoaşteţi. Sînt un scriitor român, care a început – încă de licean – ca ziarist în presa democrată. Azi am aproape 59 de ani, dintre care 11 zdrobiţi (muşchiul diafragmatic rupt, coastele fracturate; ajuns la Peninsula aveam 38 de kg) prin temniţele comuniste. Am publicat peste 30 de volume în ţară (versuri, eseuri, antologii, reportaje, amintiri, traduceri etc.). Am părăsit România relativ de curînd. Se va împlini abia în august un an, de cînd mă aflu în Elveţia, unde am primit azil politic, împreună cu soţia mea şi cu fiica noastră, în vîrstă de 14 ani.”
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.
vineri, 9 septembrie 2011
Cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine”
De vorbă cu scriitorul catalan Albert Mestres
Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.
- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?
- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.
Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.
- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?
- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.
Marcel Mureşeanu - sub semnul lui Hermes
Poet inclasificabil, situat înafara oricăror mode sau generaţii literare, Marcel Mureşeanu este, indiscutabil, unul din cei mai originali poeţi contemporani, în ciuda discreţiei aristocratice cu care se manifestă. Poetul a debutat în 1965 cu un volum al cărui titlu convenţional( Pe adresa copilăriei) nu indica în nici un fel metamorfozele uluitoare ale poeziei sale, mai ales din ultimele două decenii. ”Caligraful discret al sentimentalităţii predominant bucolice” - cum îi apare poetul până la volumul Matineu(din 1985) criticului Petru Poantă - evoluează spectaculos, în direcţia unui fantezism ironic, ce înlocuieşte reveriile rustice cu unu citadinim dezinvolt, în care lirismul captează nu atât vocile străzii cât ecourile unui monologurile unui spirit hamletian, retras în turnul său de veghe, dincolo de rumorile urbei şi de platitudinile cotidiene, de care nu face totuşi abstracţie. Ironia spumoasă, jocurile lexicale ce alternează cu o solemnitate gravă, dar deloc ţeapănă fac parte constitutivă din formula acestui lirism singular, ce are totuşi secrete afinităţi cu poezia unor Emil Botta, Mihai Ursachi, Ion Beldeanu, Ioanid Romanescu sau Ovidiu Genaru. Mai ales în ultimele volume, lirismul se grefează pe un schelet epic, mai mult sau mai puţin consistent, prin intermediul căruia Marcel Mureşeanu introduce în scena mobilă varii personaje, proiecţii livreşti sau măşti ale unui ego ubicuu, multiplicându-se cu o stranie capacitate metamorfotică.
Toate aceste trăsturi, semnalate de critică, pot fi regăsite şi în ultimele două volume ale poetului clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) şi Orbul pământului(Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005). Sunt două volume ce-l înfăţişează pe Marcel Mureşeanu în ipostaza deplinei maturităţi creatoare, constituind două faţeţe ale unui personaj liric retras în spatele unor măşti extrem de diverse şi de colorate. Poezie a unităţii contrariilor, cele două volume îl caracterizează extrem de exact. Dacă primul conţine poeme în care domină gustul pentru fantezie şi parodic, cel de-al doilea conţine terţine în genul haiku-ului, de o maximă concentrare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se hrăneşte din solul bogat al neliniştilor vârstei. Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scriitură ascetică, redusă la economia verbală a unor terţine. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradiante, concentrate verbale în care detaliul fuzionează cu iscripţia lapidară, într-o artă de bijutier, mizând pe forţa sugestiei fine şi a notaţiei implozive. Sunt mici fulguraţii, fragmente lucrate cu o migală de poeta artifex, ce şlefuieşte veritabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, asemenea insectelor din vechime, spaime, angoase, semnale ale unei lumi neliniştitoare şi misterioase. Iată doar un exemplu de poem transcris cu o cerneală simpatică, o veritabilă chinezărie lirică: “Umbra păsării/Peste pieliţa apei,/Peştii pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel şi ucigaş/Căzuţi în iarba rece…/Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuzinii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lispsesc accentele ludice, ironia fină sau zâmbetul înţelept al insului ce ştie să surâdă de pe treptele eşafodului. Poemele din volumul Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci discordante, unde afirmaţia se învecinează cu negaţia, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Această poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului un indice de jovială bonomie. Poetul are ştiinţa de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave. Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu ludic, Hermes, mesagerul forţelor cereşti, zeu al comerţului şi schimbului de idei, patron al disciplinelor oculte şi al scrisului, prin tradiţie inventator al lirei lui Apolo:“Stăpânul destinului meu este Hermes !/Este Hermes stăpânul destinului meu ?/Mă podidesc lacrimile când mă gândesc/că am un stăpân atât de hoinar,/însoţitorul morţilor, purtătorul de veşti,/misterul însuşi!/ Mă podideşte râsul când mă gândesc/cât de mult mă pot îndoi/de folosul de a avea un stăpân !/În mâna zeului străluceşte Tabula Smaragdina/ şi nici o supărare pe faţa lui/pentru necuviinţele mele/alcătuite din sunete.“(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul constituie pentru Marcel Mureşeanu o formă de exorcizare,de taifas cu demonii. În aceste poeme grave, panica existenţială se revarsă în unde concentrice, finalul aducând de cele mai multe ori o calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganţa caligrafiei, poetul se supune la ” încercările metaforei” văzute ca veritabile probe iniţiatice, ca în poemul cu acest titlu: ”E frig în ultima celulă/de unde strig,/cu greţosul meu strigăt/de fiară pe moarte,/către temnicerii pedepsiţi/să-şi împartă viaţa cu mine,/atât de frig încât îmi pare că pe aici trece/însuşi aerul rece care face/ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate fiinţa decât în proximitatea morţii, o nouă lecţie a acestei inefabile ştiinţe a morţii, desprinsă desigur din linia pe care a imprimat-o marele romantic în nemuritoare sa Odă îm metru antic. Între frisonul neantului şi suflul pur şi simplu al vieţii, poezia lui Marcel Mureşeanu se impune prin eleganţa scriiturii, prin modul său singular de a articula drama dar şi miracolele existenţei.
Toate aceste trăsturi, semnalate de critică, pot fi regăsite şi în ultimele două volume ale poetului clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) şi Orbul pământului(Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005). Sunt două volume ce-l înfăţişează pe Marcel Mureşeanu în ipostaza deplinei maturităţi creatoare, constituind două faţeţe ale unui personaj liric retras în spatele unor măşti extrem de diverse şi de colorate. Poezie a unităţii contrariilor, cele două volume îl caracterizează extrem de exact. Dacă primul conţine poeme în care domină gustul pentru fantezie şi parodic, cel de-al doilea conţine terţine în genul haiku-ului, de o maximă concentrare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se hrăneşte din solul bogat al neliniştilor vârstei. Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scriitură ascetică, redusă la economia verbală a unor terţine. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradiante, concentrate verbale în care detaliul fuzionează cu iscripţia lapidară, într-o artă de bijutier, mizând pe forţa sugestiei fine şi a notaţiei implozive. Sunt mici fulguraţii, fragmente lucrate cu o migală de poeta artifex, ce şlefuieşte veritabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, asemenea insectelor din vechime, spaime, angoase, semnale ale unei lumi neliniştitoare şi misterioase. Iată doar un exemplu de poem transcris cu o cerneală simpatică, o veritabilă chinezărie lirică: “Umbra păsării/Peste pieliţa apei,/Peştii pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel şi ucigaş/Căzuţi în iarba rece…/Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuzinii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lispsesc accentele ludice, ironia fină sau zâmbetul înţelept al insului ce ştie să surâdă de pe treptele eşafodului. Poemele din volumul Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci discordante, unde afirmaţia se învecinează cu negaţia, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Această poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului un indice de jovială bonomie. Poetul are ştiinţa de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave. Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu ludic, Hermes, mesagerul forţelor cereşti, zeu al comerţului şi schimbului de idei, patron al disciplinelor oculte şi al scrisului, prin tradiţie inventator al lirei lui Apolo:“Stăpânul destinului meu este Hermes !/Este Hermes stăpânul destinului meu ?/Mă podidesc lacrimile când mă gândesc/că am un stăpân atât de hoinar,/însoţitorul morţilor, purtătorul de veşti,/misterul însuşi!/ Mă podideşte râsul când mă gândesc/cât de mult mă pot îndoi/de folosul de a avea un stăpân !/În mâna zeului străluceşte Tabula Smaragdina/ şi nici o supărare pe faţa lui/pentru necuviinţele mele/alcătuite din sunete.“(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul constituie pentru Marcel Mureşeanu o formă de exorcizare,de taifas cu demonii. În aceste poeme grave, panica existenţială se revarsă în unde concentrice, finalul aducând de cele mai multe ori o calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganţa caligrafiei, poetul se supune la ” încercările metaforei” văzute ca veritabile probe iniţiatice, ca în poemul cu acest titlu: ”E frig în ultima celulă/de unde strig,/cu greţosul meu strigăt/de fiară pe moarte,/către temnicerii pedepsiţi/să-şi împartă viaţa cu mine,/atât de frig încât îmi pare că pe aici trece/însuşi aerul rece care face/ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate fiinţa decât în proximitatea morţii, o nouă lecţie a acestei inefabile ştiinţe a morţii, desprinsă desigur din linia pe care a imprimat-o marele romantic în nemuritoare sa Odă îm metru antic. Între frisonul neantului şi suflul pur şi simplu al vieţii, poezia lui Marcel Mureşeanu se impune prin eleganţa scriiturii, prin modul său singular de a articula drama dar şi miracolele existenţei.
CONSTANŢA BUZEA SAU PURITATEA LIRISMULUI
Deşi este, indiscutabil, cea mai valoroasă poetă a generaţiei sale, Constanţa Buzea n-a fost deloc o răsfăţată a criticii. Activitatea ei s-a desfăşurat, cel puţin în ultimul deceniu, într-o atitudine de austeră retragere din faţa reclamei zgomotoase, cu un refuz al gesturilor provocatoare, atât de obişnuite la câteva din reprezentantele liricii feminine de la noi. De câţiva ani, delicata poetă şi-a impus o veritabilă penitenţă susţinând, cu o devoţiune franciscană, o rubrică la poşta redacţiei din “România literară”, încercând, cu rezultate variabile, să selecteze câţiva grăunciori auriferi din tonele de moloz ale corespondenţei, ale unei grafomanii stăruitoare şi adeseori agresive. Gravitatea cu care comentează cele mai anoste mesaje ale unor condeieri anonimi spune multe despre generozitatea funciară a acestui mare poet, conştient că miracolele se ascund adeseori în spatele celui mai pur şi smerit anonimat.
În cadrul poeziei actuale, evoluţia Constanţei Buzea rămâne singulară din toate punctele de vedere. După cum poeta rămâne o solitară în aproape toate manifestările sale. Lirismul contemporan s-a văzut invadat, cel puţin în ultimele decenii, de o sarabandă de măşti demonice şi provocatoare, ce exhibă o agresivitate virilă, un zgomotos refuz al feminităţii. Se mizează pe o poetică a neruşinării, pe o sfidare a convenţiilor şi tradiţiilor, ce decade în modă şi, în fond, într-un conformism previzibil. Unul din cei mai rafinaţi comentatori de poezie, Octavian Soviany, remarca, pe bună dreptate, că, în mod paradoxal, “locul fecioarelor liliale de odinioară a fost luat tot mai mult în poezia feminină de astăzi de imaginea căpcăunei dezlănţuite”. Feminitatea e deturnată sistematic într-un feminism agresiv, cu un imaginar apocaliptic, distructiv şi instinctual.
La antipodul oricărei mode, lirismul practicat cu eleganţă de Constanţa Buzea rămâne marcat de o puritate funciară, de o castitate a formelor. Gravă în toate ipostazele, poezia sa de ultimă oră, cea din volumul Netrăitele (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), aduce în spaţiul privilegiat al poemului spaţiul lumii lăuntrice, iluminat de o franciscană familiaritate cu lucrurile şi preajma. Ne întâmpină aici mărturia unui univers sensibilizat, în care lucrurile îţi comunică magia lor simplă, evocatoare, a unei lumi trecute, în care marile drame ale existenţei sunt surdinizate. Memoria recuperatoare aşază deasupra universului familiar, în evocarea copilăriei petrecută într-o Moldovă fabuloasă, o peliculă fină de melancolie, un aur liturgic, un aer de “o blândeţe somnoroasă”, care-l aminteşte îndeaproape pe Rainer Maria Rilke, cu care poeta are secrete afinităţi. Dialogul tăcut cu trecutul e conservat, de pildă, în eleganţa simplă, necăutată, a unor imagini de dagherotipuri pe care privirea rătăceşte visătoare, cuprinsă de un vârtej al reveriei ce topeşte limitele timpului şi spaţiului. Iată un poem evocator al originilor, transcris în linii a căror caligrafie austeră şi pură e proprie liricii hieratice a Constanţei Buzea: “Nişte dagherotipuri elegante, lucrate / solid pe carton cu lustru fin, după gustul / sfârşitului de veac XIX. Uşor alterate de / vechime. Pe spate, iscălitura maestrului şi / adresa firmei. Totul caligrafiat în literă / chirilică încărcată de arabescuri la modă, / după regulile reclamei de pe vremuri. Privesc / vrăjită portretele bunicilor mei basarabeni. / Îmi imaginez timbrul vocilor, parfumul hainelor. / O blândeţe somnoroasă emană din fotografiile / puţine câte s-au păstrat. Una în postură de miri, / alta de tineri părinţi înconjuraţi / de primii lor născuţi.”(36). E un dialog cu absenţa, în care cuvintele sunt încărcate de misterul trecerii, de o lentoare a schimbării, de o prelungire a penumbrei trecutului într-o existenţă terorizată de un “prezent agresiv”. E desigur doar una din ipostazele acestui refugiu într-un paseism protector. Nu lipsesc din paginile volumului nici scene în care teroarea istoriei invadează spaţiul memoriei, cum ar exodul mamei însărcinate, din Basarabia anilor ’40, sau drama rudelor dispărute prin fundul Siberiei, ca victime ale unui “program diabolic”. Umbrele tutelare ale strămoşilor şi geografia magică a copilăriei revin obsesiv în câteva din cele mai reuşite poezii ale ultimului volum, marcat de orfismul recuperării unor momente privilegiate ale existenţei, al cărei tragism e doar sugerat, niciodată clamat în trâmbiţele unei retorici doloriste.
Condusă de logica pascaliană a inimii, nu de paralizanta luciditate carteziană, dubitativă, poeta descoperă magia fuziunii cu elementele primordiale, cu sâmburele de sacralitate al lucrurilor şi locurilor copilăriei, în care “miroase peste tot a busuioc şi a pelin, a tămâie ca la biserică.”(77). Interogaţia, câtă e, nu are la Constanţa Buzea valenţele angoasei, ale îndoielii argheziene, ci se converteşte într-un semn al uimirii în faţa misterului sacral, al trăirii în fervoarea rugăciunii, al rostirii psaltice a splendorilor dumnezeirii: “Unde sunt crinii, unde caii de mare, / unde argintul lor, fabulosul aur de zale ? Doamne, / Tu care ştii, îmi arăţi că sunt toate / la rădăcina cuvintelor tale./ Mă uit şi nu văd. Mă uit până îmi pierd / vederea. Rămâne să îmi închipui aşteptând şi primind Învierea. / Recunoaşte-mă în grădini, pe mări, oriunde./ Sunt rac furând cuiul şi ieşind din Ierusalimul / sărac. Recunoaşte-mă şi pune-mi în suflet / bucuria de după plâns. / Maică a lui Dumnezeu, creşte-mă iarbă / precum o mare de valuri prin care înoată / fătul asinei, blândul ei mânz.”(5) Percepţia plină de prospeţime a unor elemente din universul familiar e, însă, de cele mai multe ori mediată, indirectă, dar cu atât mai pură şi mai spiritualizată. Stocate în rezervorul capricios al memoriei, întrezărită “ca un pod în dezordine, ca un muzeu indescifrabil” sau “ca un abis”, lucrurile îi trimit mesaje vagi, presupuse, pline de o poezie evocatoare a unei lumi apuse. Pentru autoarea Netrăitelor, memoria este, adeseori, o fereastră spre imaginea unui eden pierdut: “Şi, totuşi, îţi lasă răgazul să-ţi întrezăreşti imaginea în oglinzile raiului care-a mai fost în stele şi pe pământ.”
Contactul brutal, direct, cu elementele e refuzat în favoarea unuia căruia amintirea îi acordă un coeficient de sacralitate. Ca şi altădată Blaga, Constanţa Buzea îşi configurează universul liric într-un orizont al tainei, într-o “ascundere” din care lucrurile, fenomenele, amintirile, fiinţele vii şi cuvintele tâşnesc purificate, având prestigiul unor miracole existenţiale: “din ascuns ies adevărate ca îngerii lui Dumnezeu”. Cele mai profunde, mai revelatorii gesturi ale poetei se petrec sub auspiciile unui timp scufundat în aurul sacru al memoriei, al unei copilării paradisiace în simplitatea ei. Iată un scenariu în care întâlnirea cu seminţele cântate şi de Lucian Blaga se petrece sub unghiul mitic al unui spaţiu spiritual în care omul trăieşte în dimensiunea acelui “creştinism cosmic” de care vorbea Mircea Eliade, propriu popoarelor din sud-estul Europei. Aici aluatul e arhetip al genezei, iar ciclul vegetal al grâului repetă principalele etape ale existenţei omului, cu naşterea, cu patimile vieţii şi finalul morţii. În seminţe se retrage spiritul grâului, iar acest sentiment al trăirii liturgice sub bolta de altar a cerului îl împărtăşeşte din plin şi Constanţa Buzea, într-un splendid poem de evocare a copilăriei, de întâlnire cu aceşti zei mărunţi ai seminţelor: “În vara următoare, / când ea nu mai era, / în odăiţa golită de lucruri, / văruită şi dată cu lut proaspăt pe jos, / am găsit un munte de boabe, / grâu pus la uscat peste vară, / pe care l-am escaladat şi în care / m-am îngropat ca într-o răcoroasă / materie vie./ Până când cineva mi-a spus / că acolo e pâinea casei şi Dumnezeu, / şi e păcat să risipesc şi să calc cu picioarele / misterul acesta. Ca să fiu iertată, / m-a învăţat cum să clădesc la loc / muntele de grâu”. (74) Carte a copilăriei, a absenţei (a netrăirii) şi a trăirii cutremurate a sacralităţii, ultimul volum al poetei ne descoperă o Constanţa Buzea ce îşi transcrie biografia interioară cu bucuria înfiorată a descoperirii unor valenţe proprii, până acum ignorate sau ascunse sub cenuşa cotidianului. Poeta n-a fost niciodată o exaltată, ci o adeptă a unei lirici austere, trăindu-şi revelaţiile şi cutremurele interioare cu graţie, cu simplitate şi o discreţie iluminată. Confesiunea ei e mereu supravegheată de reflexivitate, de o decenţă ce refuză exultanţa. Abia murmurată, durerea e încărcată aici de un sens sacrificial, văzută ca un cifru al unei posibile regenerări spirituale.
Într-o perioadă în care numeroşi poeţi mimează, fariseici, vocaţia cristică şi încearcă să transforme lirismul într-un amvon înconjurat de nori de tămâie, poeta aceasta gravă trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale într-un orizont al pietăţii autentice, al relaţiei intime cu o Divinitate ce-şi face simţită prezenţa în lucrurile cele mai umile. Transcriindu-şi sentimentul de devoţiune mistică fără emfază, poeta atinge în această nouă carte a sa unul din pragurile de sus ale unui lirism al revelaţiei pure, necontrafăcute. Aflată într-un “ceas magic” al comunicării înfiorate cu graţia Atotputernicului, Constanţa Buzea păşeşte pe valurile inspiraţiei sale ”ca Petru pe mare” şi nu se scufundă.
În cadrul poeziei actuale, evoluţia Constanţei Buzea rămâne singulară din toate punctele de vedere. După cum poeta rămâne o solitară în aproape toate manifestările sale. Lirismul contemporan s-a văzut invadat, cel puţin în ultimele decenii, de o sarabandă de măşti demonice şi provocatoare, ce exhibă o agresivitate virilă, un zgomotos refuz al feminităţii. Se mizează pe o poetică a neruşinării, pe o sfidare a convenţiilor şi tradiţiilor, ce decade în modă şi, în fond, într-un conformism previzibil. Unul din cei mai rafinaţi comentatori de poezie, Octavian Soviany, remarca, pe bună dreptate, că, în mod paradoxal, “locul fecioarelor liliale de odinioară a fost luat tot mai mult în poezia feminină de astăzi de imaginea căpcăunei dezlănţuite”. Feminitatea e deturnată sistematic într-un feminism agresiv, cu un imaginar apocaliptic, distructiv şi instinctual.
La antipodul oricărei mode, lirismul practicat cu eleganţă de Constanţa Buzea rămâne marcat de o puritate funciară, de o castitate a formelor. Gravă în toate ipostazele, poezia sa de ultimă oră, cea din volumul Netrăitele (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), aduce în spaţiul privilegiat al poemului spaţiul lumii lăuntrice, iluminat de o franciscană familiaritate cu lucrurile şi preajma. Ne întâmpină aici mărturia unui univers sensibilizat, în care lucrurile îţi comunică magia lor simplă, evocatoare, a unei lumi trecute, în care marile drame ale existenţei sunt surdinizate. Memoria recuperatoare aşază deasupra universului familiar, în evocarea copilăriei petrecută într-o Moldovă fabuloasă, o peliculă fină de melancolie, un aur liturgic, un aer de “o blândeţe somnoroasă”, care-l aminteşte îndeaproape pe Rainer Maria Rilke, cu care poeta are secrete afinităţi. Dialogul tăcut cu trecutul e conservat, de pildă, în eleganţa simplă, necăutată, a unor imagini de dagherotipuri pe care privirea rătăceşte visătoare, cuprinsă de un vârtej al reveriei ce topeşte limitele timpului şi spaţiului. Iată un poem evocator al originilor, transcris în linii a căror caligrafie austeră şi pură e proprie liricii hieratice a Constanţei Buzea: “Nişte dagherotipuri elegante, lucrate / solid pe carton cu lustru fin, după gustul / sfârşitului de veac XIX. Uşor alterate de / vechime. Pe spate, iscălitura maestrului şi / adresa firmei. Totul caligrafiat în literă / chirilică încărcată de arabescuri la modă, / după regulile reclamei de pe vremuri. Privesc / vrăjită portretele bunicilor mei basarabeni. / Îmi imaginez timbrul vocilor, parfumul hainelor. / O blândeţe somnoroasă emană din fotografiile / puţine câte s-au păstrat. Una în postură de miri, / alta de tineri părinţi înconjuraţi / de primii lor născuţi.”(36). E un dialog cu absenţa, în care cuvintele sunt încărcate de misterul trecerii, de o lentoare a schimbării, de o prelungire a penumbrei trecutului într-o existenţă terorizată de un “prezent agresiv”. E desigur doar una din ipostazele acestui refugiu într-un paseism protector. Nu lipsesc din paginile volumului nici scene în care teroarea istoriei invadează spaţiul memoriei, cum ar exodul mamei însărcinate, din Basarabia anilor ’40, sau drama rudelor dispărute prin fundul Siberiei, ca victime ale unui “program diabolic”. Umbrele tutelare ale strămoşilor şi geografia magică a copilăriei revin obsesiv în câteva din cele mai reuşite poezii ale ultimului volum, marcat de orfismul recuperării unor momente privilegiate ale existenţei, al cărei tragism e doar sugerat, niciodată clamat în trâmbiţele unei retorici doloriste.
Condusă de logica pascaliană a inimii, nu de paralizanta luciditate carteziană, dubitativă, poeta descoperă magia fuziunii cu elementele primordiale, cu sâmburele de sacralitate al lucrurilor şi locurilor copilăriei, în care “miroase peste tot a busuioc şi a pelin, a tămâie ca la biserică.”(77). Interogaţia, câtă e, nu are la Constanţa Buzea valenţele angoasei, ale îndoielii argheziene, ci se converteşte într-un semn al uimirii în faţa misterului sacral, al trăirii în fervoarea rugăciunii, al rostirii psaltice a splendorilor dumnezeirii: “Unde sunt crinii, unde caii de mare, / unde argintul lor, fabulosul aur de zale ? Doamne, / Tu care ştii, îmi arăţi că sunt toate / la rădăcina cuvintelor tale./ Mă uit şi nu văd. Mă uit până îmi pierd / vederea. Rămâne să îmi închipui aşteptând şi primind Învierea. / Recunoaşte-mă în grădini, pe mări, oriunde./ Sunt rac furând cuiul şi ieşind din Ierusalimul / sărac. Recunoaşte-mă şi pune-mi în suflet / bucuria de după plâns. / Maică a lui Dumnezeu, creşte-mă iarbă / precum o mare de valuri prin care înoată / fătul asinei, blândul ei mânz.”(5) Percepţia plină de prospeţime a unor elemente din universul familiar e, însă, de cele mai multe ori mediată, indirectă, dar cu atât mai pură şi mai spiritualizată. Stocate în rezervorul capricios al memoriei, întrezărită “ca un pod în dezordine, ca un muzeu indescifrabil” sau “ca un abis”, lucrurile îi trimit mesaje vagi, presupuse, pline de o poezie evocatoare a unei lumi apuse. Pentru autoarea Netrăitelor, memoria este, adeseori, o fereastră spre imaginea unui eden pierdut: “Şi, totuşi, îţi lasă răgazul să-ţi întrezăreşti imaginea în oglinzile raiului care-a mai fost în stele şi pe pământ.”
Contactul brutal, direct, cu elementele e refuzat în favoarea unuia căruia amintirea îi acordă un coeficient de sacralitate. Ca şi altădată Blaga, Constanţa Buzea îşi configurează universul liric într-un orizont al tainei, într-o “ascundere” din care lucrurile, fenomenele, amintirile, fiinţele vii şi cuvintele tâşnesc purificate, având prestigiul unor miracole existenţiale: “din ascuns ies adevărate ca îngerii lui Dumnezeu”. Cele mai profunde, mai revelatorii gesturi ale poetei se petrec sub auspiciile unui timp scufundat în aurul sacru al memoriei, al unei copilării paradisiace în simplitatea ei. Iată un scenariu în care întâlnirea cu seminţele cântate şi de Lucian Blaga se petrece sub unghiul mitic al unui spaţiu spiritual în care omul trăieşte în dimensiunea acelui “creştinism cosmic” de care vorbea Mircea Eliade, propriu popoarelor din sud-estul Europei. Aici aluatul e arhetip al genezei, iar ciclul vegetal al grâului repetă principalele etape ale existenţei omului, cu naşterea, cu patimile vieţii şi finalul morţii. În seminţe se retrage spiritul grâului, iar acest sentiment al trăirii liturgice sub bolta de altar a cerului îl împărtăşeşte din plin şi Constanţa Buzea, într-un splendid poem de evocare a copilăriei, de întâlnire cu aceşti zei mărunţi ai seminţelor: “În vara următoare, / când ea nu mai era, / în odăiţa golită de lucruri, / văruită şi dată cu lut proaspăt pe jos, / am găsit un munte de boabe, / grâu pus la uscat peste vară, / pe care l-am escaladat şi în care / m-am îngropat ca într-o răcoroasă / materie vie./ Până când cineva mi-a spus / că acolo e pâinea casei şi Dumnezeu, / şi e păcat să risipesc şi să calc cu picioarele / misterul acesta. Ca să fiu iertată, / m-a învăţat cum să clădesc la loc / muntele de grâu”. (74) Carte a copilăriei, a absenţei (a netrăirii) şi a trăirii cutremurate a sacralităţii, ultimul volum al poetei ne descoperă o Constanţa Buzea ce îşi transcrie biografia interioară cu bucuria înfiorată a descoperirii unor valenţe proprii, până acum ignorate sau ascunse sub cenuşa cotidianului. Poeta n-a fost niciodată o exaltată, ci o adeptă a unei lirici austere, trăindu-şi revelaţiile şi cutremurele interioare cu graţie, cu simplitate şi o discreţie iluminată. Confesiunea ei e mereu supravegheată de reflexivitate, de o decenţă ce refuză exultanţa. Abia murmurată, durerea e încărcată aici de un sens sacrificial, văzută ca un cifru al unei posibile regenerări spirituale.
Într-o perioadă în care numeroşi poeţi mimează, fariseici, vocaţia cristică şi încearcă să transforme lirismul într-un amvon înconjurat de nori de tămâie, poeta aceasta gravă trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale într-un orizont al pietăţii autentice, al relaţiei intime cu o Divinitate ce-şi face simţită prezenţa în lucrurile cele mai umile. Transcriindu-şi sentimentul de devoţiune mistică fără emfază, poeta atinge în această nouă carte a sa unul din pragurile de sus ale unui lirism al revelaţiei pure, necontrafăcute. Aflată într-un “ceas magic” al comunicării înfiorate cu graţia Atotputernicului, Constanţa Buzea păşeşte pe valurile inspiraţiei sale ”ca Petru pe mare” şi nu se scufundă.
Marian Barbu şi romanul de mistere
Deşi s-a impus, mai ales în ultima perioadă, prin comentarii, eseuri şi studii ce vizează opera unor autori contemporani, criticul şi istoricul literar Marian Barbu a debutat în domeniul literelor printr-o carte incitantă dedicată prozei de mistere a secolului al XIX-lea. Afirmat el însuşi ca prozator, ca romancier, ca autor de proză scurtă şi povestiri pentru copii, prolificul cercetător craiovean şi-a dăruit o bună parte din energiile sale cercetării unor “Aspecte ale romanului românesc contemporan”, o lucrare masivă (în două volume) cu acest titlu, impunătoare prin erudiţie şi competenta stăpânire a unui spaţiu vast al literaturii noastre, văzând lumina tiparului în 1993 şi 1995.
Pasiunea pentru arhive şi pentru domeniul valorificării moştenirii literare nu e prezentă doar în volumul său de debut, ci şi în prodigioasa activitate de autor de antologii, de lucrări didactice, de prefaţator şi îngrijitor de ediţii. Printre autorii antologaţi, editaţi şi comentaţi de Marian Barbu se numără Ioan M. Bujoreanu (cu insolitul roman Mistere din Bucureşti), Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Barbu Delavrancea, Sergiu Dan, Romulus Dianu, Traian Demetrescu, dar şi numeroşi autori contemporani, diverşi ca valoare şi preocupări.
Contextul socio-politic actual, dominat de o presă ce “accentuează programatic zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj, corupţie”, ca şi graba cu care încercăm să ne adaptăm din mers la diversele provocări ale integrării în structurile unei Europe unite, îl îndeamnă pe cercetător să procedeze el însuşi la o recitire şi reeditare a volumului său Romanul de mistere în literatura română din 1981. La origine teză de doctorat, studiul apărut recent la Editura Scrisul Românesc (Craiova, 2003), e o lectură instructivă nu numai pentru cercetătorii trecutului literaturii noastre, ci şi pentru toţi cei interesaţi de o istorie a mentalităţilor, a civilizaţiei noastre, cu tentativele succesive de sincronizare cu Occidentul.
Erudita teză a lui Marian Barbu pune în lumină nu doar eforturile scriitorilor români din secolul al XIX-lea la rigorile unui gen romanesc la modă, ci şi “de ataşare din convingere la spiritul european”. Scriitorii noştri din acea perioadă n-au preluat superficial teze, motive şi idei din “uzina de foiletoane şi cărţi” ale lui Eugène Sue, ci le-au adaptat creator la realităţile autohtone de atunci. Lucrarea lui Marian Barbu demonstrează convingător modul în care, într-un context socio-politic dominat de eforturile de modernizare ale ţării, scriitorii români de mistere au contribuit la apariţia romanului românesc modern, la diversificarea lui tipologică.
Ivite în Franţa secolului al XIX-lea, “misterele” constituie modele ale romanului românesc de la începuturile sale. Din acest motiv, cercetătorul analizează metodic, în capitolul “Delimitări”, influenţa pe care a avut-o şcoala gotică asupra romanului francez. Marian Barbu relevă, de pildă, faptul că un roman ca Melmoth rătăcitorul (1820), o capodoperă a genului, a pus în circulaţie trei teme cu o răspândire universală: cea a pactului cu diavolul (Faust), a Jidovului rătăcitor şi a Olandezului zburător. Fantasticul şi teroarea sunt ingrediente ce intră obligatoriu în compoziţia romanului gotic, fiind preluate şi de romanul de mistere. Elementele “de şoc” se prelungesc în romanul francez de mistere din proza americanului E.A.Poe, care se bucură de traducerea reputatului Charles Baudelaire.
După cum subliniază cu pertinenţă cercetătorul craiovean, romanul de mistere francez este prin excelenţă romantic, dar anticipează, prin numeroase elemente, mişcarea realistă şi chiar romanul naturalist. Acest gen de roman “se încadrează subiectivismului romantic, prin multiplicarea vizibilă a eului creator al artistului”( p.25 ). Departe de a-şi restrânge aria cercetării doar la zona franceză, Marian Barbu întreprinde o sinteză a premiselor europene care au stimulat apariţia acestui gen în literatura română. Romanele de mistere, mai ales cele ale celebrului Eugène Sue, în traducere sau în original, vor avea o influenţă masivă asupra scrierilor lui I. M. Bujoreanu, G.Baronzi, Al. Pelimon, Th. A. Myller, Theohar Alexi, Al. I. Alexandrescu. Deşi unele din aceste nume sunt azi prea puţin cunoscute, romanul de mistere se confundă la noi cu “tendinţele de început ale realismului”. Traduceri din Eugène Sue apar în marile ziare de la sfârşitul veacului, alimentând setea de senzaţional şi nevoia de deconectare a unui public destul de restrâns. Despre circulaţia operelor lui Sue în spaţiul românesc vorbesc şi cataloagele cabinetelor de lectură, o formă incipientă de dezvoltare a bibliotecilor publice de mai târziu.
Romanul propriu-zis apare la noi abia după 1850, criticul punând sub lupă chiar dezvoltarea noţiunii de roman, gen literar despre care “nici Asachi, nici Eliade nu aveau puncte de vedere comune”. Această derută terminologică e prezentă şi în cazul lui Al. Pelimon, care-şi intitulează o poveste picarescă (Hoţii şi hagiul, din 1853) drept “roman istoric”. Copilăria romanului românesc găseşte în Marian Barbu un cititor pasionat, care-şi duce investigaţia în zone dintre cele mai obscure, puţin sau deloc cercetate până acum. Pe lângă romanele de mistere ce respectă regulile genului – apărute sub semnăturile lui I.M.Bujoreanu, Al.Pelimon,G. Baronzi şi alţii – se dezvoltă şi scrieri ale unor “false mistere”, domeniu ilustrat de N.T.Orăşanu, Toma Drăgulinescu, Gr. H. Grandea. Compoziţiile narative din secolul al XIX-lea se contaminează de tehnicile şi procedeele romanului de mistere. Tehnica misterelor e descoperită de Marian Barbu şi în romanele istorice ce descriu figurile unor domnitori precum Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Matei Vodă, Aron Vodă. După o relativă înflorire a speciei, romanul de mistere se va degrada în romanele haiduceşti ale lui N. D. Popescu (Nedea), în scrierile mizând pe senzaţional şi crimă ale lui N. Rădulescu-Niger, Ilie Ighel, Th. M. Stoenescu sau Panait Macri. Criticul subliniază faptul că în literatura noastră, “misterele” au avut meritul de a fi dezvoltat anumite teme sociale, de a fi introdus “măştile, finalitatea, utopia, umorul, limbajul popular”, pregătind terenul pentru apariţia marilor creaţii romaneşti ale lui N. Filimon, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale. Dezvoltând gustul pentru lectură a unui public naiv, romanul de mistere s-a dezvoltat la noi ca “o structură cu particularităţi germinative pentru literatura de mai târziu”.
Unică în felul ei, lucrarea lui Marian Barbu este un reper obligatoriu pentru cei care urmăresc metamorfozele romanului românesc. De altfel, pasionatul cercetător urmăreşte prelungirile acestui gen până în epoca contemporană. E interesant de semnalat că Marian Barbu adaugă în această ediţie şi un capitol absent la prima sa apariţie, cea din 1981. Intitulat “Implicaţii ale romanului de mistere în câteva proze ale sec. al XX-lea”, studiul demonstrează convingător că acest gen “şi-a prelungit planurile paralele, cu implicaţia lor socială, cu identitatea dublă a personajului, a caracterelor puternice, cu lungile aşteptări şi coincidenţelor neaşteptate etc., până la Mateiu I. Caragiale şi G.M. Vlădescu, iar mai apropiat de noi, până la Eugen Barbu şi George Călinescu”. Numeroase creaţii romaneşti ale epocii moderne mai păstrează, cu ştiinţă sau involuntar, convenţii tipice romanului de mistere. Periferia, mediu predilect al acestora, se va regăsi şi în operele moderne ale lui Mateiu I. Caragiale, Felix Aderca, Carol Ardeleanu, G.M. Zamfirescu şi Eugen Barbu. Cenzura vremii a respins acest fragment al eruditului studiu pe motiv că “misterele” nu erau de actualitate. La o lectură atentă, constatăm că apariţia volumului e cu atât mai binevenită, cu cât unele din convenţiile romanelor de mistere, descrise de Marian Barbu cu atâta competenţă, sunt de descoperit în convulsiva presă de azi, în unele emisiuni de televiziune ce mizează exclusiv pe exploatarea derizoriului şi grotescului, pe senzaţional, pe explorarea periferiei, a crimei şi mahalagismului.
Pasiunea pentru arhive şi pentru domeniul valorificării moştenirii literare nu e prezentă doar în volumul său de debut, ci şi în prodigioasa activitate de autor de antologii, de lucrări didactice, de prefaţator şi îngrijitor de ediţii. Printre autorii antologaţi, editaţi şi comentaţi de Marian Barbu se numără Ioan M. Bujoreanu (cu insolitul roman Mistere din Bucureşti), Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Barbu Delavrancea, Sergiu Dan, Romulus Dianu, Traian Demetrescu, dar şi numeroşi autori contemporani, diverşi ca valoare şi preocupări.
Contextul socio-politic actual, dominat de o presă ce “accentuează programatic zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj, corupţie”, ca şi graba cu care încercăm să ne adaptăm din mers la diversele provocări ale integrării în structurile unei Europe unite, îl îndeamnă pe cercetător să procedeze el însuşi la o recitire şi reeditare a volumului său Romanul de mistere în literatura română din 1981. La origine teză de doctorat, studiul apărut recent la Editura Scrisul Românesc (Craiova, 2003), e o lectură instructivă nu numai pentru cercetătorii trecutului literaturii noastre, ci şi pentru toţi cei interesaţi de o istorie a mentalităţilor, a civilizaţiei noastre, cu tentativele succesive de sincronizare cu Occidentul.
Erudita teză a lui Marian Barbu pune în lumină nu doar eforturile scriitorilor români din secolul al XIX-lea la rigorile unui gen romanesc la modă, ci şi “de ataşare din convingere la spiritul european”. Scriitorii noştri din acea perioadă n-au preluat superficial teze, motive şi idei din “uzina de foiletoane şi cărţi” ale lui Eugène Sue, ci le-au adaptat creator la realităţile autohtone de atunci. Lucrarea lui Marian Barbu demonstrează convingător modul în care, într-un context socio-politic dominat de eforturile de modernizare ale ţării, scriitorii români de mistere au contribuit la apariţia romanului românesc modern, la diversificarea lui tipologică.
Ivite în Franţa secolului al XIX-lea, “misterele” constituie modele ale romanului românesc de la începuturile sale. Din acest motiv, cercetătorul analizează metodic, în capitolul “Delimitări”, influenţa pe care a avut-o şcoala gotică asupra romanului francez. Marian Barbu relevă, de pildă, faptul că un roman ca Melmoth rătăcitorul (1820), o capodoperă a genului, a pus în circulaţie trei teme cu o răspândire universală: cea a pactului cu diavolul (Faust), a Jidovului rătăcitor şi a Olandezului zburător. Fantasticul şi teroarea sunt ingrediente ce intră obligatoriu în compoziţia romanului gotic, fiind preluate şi de romanul de mistere. Elementele “de şoc” se prelungesc în romanul francez de mistere din proza americanului E.A.Poe, care se bucură de traducerea reputatului Charles Baudelaire.
După cum subliniază cu pertinenţă cercetătorul craiovean, romanul de mistere francez este prin excelenţă romantic, dar anticipează, prin numeroase elemente, mişcarea realistă şi chiar romanul naturalist. Acest gen de roman “se încadrează subiectivismului romantic, prin multiplicarea vizibilă a eului creator al artistului”( p.25 ). Departe de a-şi restrânge aria cercetării doar la zona franceză, Marian Barbu întreprinde o sinteză a premiselor europene care au stimulat apariţia acestui gen în literatura română. Romanele de mistere, mai ales cele ale celebrului Eugène Sue, în traducere sau în original, vor avea o influenţă masivă asupra scrierilor lui I. M. Bujoreanu, G.Baronzi, Al. Pelimon, Th. A. Myller, Theohar Alexi, Al. I. Alexandrescu. Deşi unele din aceste nume sunt azi prea puţin cunoscute, romanul de mistere se confundă la noi cu “tendinţele de început ale realismului”. Traduceri din Eugène Sue apar în marile ziare de la sfârşitul veacului, alimentând setea de senzaţional şi nevoia de deconectare a unui public destul de restrâns. Despre circulaţia operelor lui Sue în spaţiul românesc vorbesc şi cataloagele cabinetelor de lectură, o formă incipientă de dezvoltare a bibliotecilor publice de mai târziu.
Romanul propriu-zis apare la noi abia după 1850, criticul punând sub lupă chiar dezvoltarea noţiunii de roman, gen literar despre care “nici Asachi, nici Eliade nu aveau puncte de vedere comune”. Această derută terminologică e prezentă şi în cazul lui Al. Pelimon, care-şi intitulează o poveste picarescă (Hoţii şi hagiul, din 1853) drept “roman istoric”. Copilăria romanului românesc găseşte în Marian Barbu un cititor pasionat, care-şi duce investigaţia în zone dintre cele mai obscure, puţin sau deloc cercetate până acum. Pe lângă romanele de mistere ce respectă regulile genului – apărute sub semnăturile lui I.M.Bujoreanu, Al.Pelimon,G. Baronzi şi alţii – se dezvoltă şi scrieri ale unor “false mistere”, domeniu ilustrat de N.T.Orăşanu, Toma Drăgulinescu, Gr. H. Grandea. Compoziţiile narative din secolul al XIX-lea se contaminează de tehnicile şi procedeele romanului de mistere. Tehnica misterelor e descoperită de Marian Barbu şi în romanele istorice ce descriu figurile unor domnitori precum Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Matei Vodă, Aron Vodă. După o relativă înflorire a speciei, romanul de mistere se va degrada în romanele haiduceşti ale lui N. D. Popescu (Nedea), în scrierile mizând pe senzaţional şi crimă ale lui N. Rădulescu-Niger, Ilie Ighel, Th. M. Stoenescu sau Panait Macri. Criticul subliniază faptul că în literatura noastră, “misterele” au avut meritul de a fi dezvoltat anumite teme sociale, de a fi introdus “măştile, finalitatea, utopia, umorul, limbajul popular”, pregătind terenul pentru apariţia marilor creaţii romaneşti ale lui N. Filimon, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Mateiu I. Caragiale. Dezvoltând gustul pentru lectură a unui public naiv, romanul de mistere s-a dezvoltat la noi ca “o structură cu particularităţi germinative pentru literatura de mai târziu”.
Unică în felul ei, lucrarea lui Marian Barbu este un reper obligatoriu pentru cei care urmăresc metamorfozele romanului românesc. De altfel, pasionatul cercetător urmăreşte prelungirile acestui gen până în epoca contemporană. E interesant de semnalat că Marian Barbu adaugă în această ediţie şi un capitol absent la prima sa apariţie, cea din 1981. Intitulat “Implicaţii ale romanului de mistere în câteva proze ale sec. al XX-lea”, studiul demonstrează convingător că acest gen “şi-a prelungit planurile paralele, cu implicaţia lor socială, cu identitatea dublă a personajului, a caracterelor puternice, cu lungile aşteptări şi coincidenţelor neaşteptate etc., până la Mateiu I. Caragiale şi G.M. Vlădescu, iar mai apropiat de noi, până la Eugen Barbu şi George Călinescu”. Numeroase creaţii romaneşti ale epocii moderne mai păstrează, cu ştiinţă sau involuntar, convenţii tipice romanului de mistere. Periferia, mediu predilect al acestora, se va regăsi şi în operele moderne ale lui Mateiu I. Caragiale, Felix Aderca, Carol Ardeleanu, G.M. Zamfirescu şi Eugen Barbu. Cenzura vremii a respins acest fragment al eruditului studiu pe motiv că “misterele” nu erau de actualitate. La o lectură atentă, constatăm că apariţia volumului e cu atât mai binevenită, cu cât unele din convenţiile romanelor de mistere, descrise de Marian Barbu cu atâta competenţă, sunt de descoperit în convulsiva presă de azi, în unele emisiuni de televiziune ce mizează exclusiv pe exploatarea derizoriului şi grotescului, pe senzaţional, pe explorarea periferiei, a crimei şi mahalagismului.
Poezia şi provocările prezentului
Daniela Vasiloschi a debutat editorial relativ târziu, după o carieră profesională desfăşurată în învăţământul liceal, ca profesoară de limba latină. Volumele publicate până acum ne descoperă o voce care mai crede în puterea tradiţiei, a versului construit cu rigoare. Indiscutabil, opţiunea pentru o modernitate temperată aparţine unui om cult, ce priveşte cu reţinere spre efemerele mode literare de azi sau de ieri. Ca poet, Daniela Vasiloschi e mai aproape de Octavian Goga şi de Adrian Păunescu decât de Tristan Tzara. În opinia sa, poezia civică nu s-a demodat, ci devine mai necesară decât oricând, astăzi când asistăm la o decerebrare accelerată a tinerelor generaţii, ce tind să înlocuiască paginile cărţii cu ecranul televizorului sau al calculatorului.
Deloc interesată de sincronizarea cu poezia ce se scrie astăzi de o cohortă de începători, Daniela Vasiloschi nu rămâne surdă la provocările şi neliniştile prezentului. Atât poezia cât şi maximele sau cugetările sale sunt o reacţie la spectacolul social şi politic din jur. Lirica sa denunţă derapajele „democraţiei originale” ce se construieşte la noi, cu o inconştientă voioşie, de două decenii. În buna tradiţie a clasicilor latini, Daniela Vasiloschi ştie că indignarea face versuri şi că e greu să nu scrii satire astăzi. Poemele sale mai recente sunt încărcate de energia indignării, ca în poemul „Libertatea de apoi”, ce aruncă săgeţi ironice spre o realitate desprinsă din coşmarurile existenţei de zi cu zi sau din pagina ziarelor: ”Hai să gustăm suprema libertate, / Să ne-mbătăm pân-om cădea pe spate, / Să ne drogăm cât ţine buzunarul / Şi noaptea să ne-ncăierăm cu parul! // Să devorăm suprema libertate / Cu babalâci în criză de etate, / Dar ofertanţi de carduri suculente, / În maraton după adolescente. // N-avem biserici şi n-avem nici ţară, / Furăm aici şi omorâm pe-afară. / Nu ne iubim părinţii şi nici fraţii, / În euro se numără Carpaţii.”
Privind în jur, poeta îşi descoperă şi exploatează o fibră de moralist inflexibil. Nici un segment al vieţii noastre publice nu rămâne neexplorat, nici o turpitudine nu scapă din vizorul acestei exemplare conştiinţe etice. Poeta constată cu stupoare degradarea vieţii şi a spiritualităţii contemporane, sub toate aspectele, ca în poemul, „Dezgust”, în care portretul şarjat are accente macedonskiene: „Nu eşti decât un dezertor / Ca un soldat de plumb în / Piaţă / Azi căile ni se despart, / Mai poţi să îmi provoci doar / Greaţă. // Spoind taraba de la circ / Te-ai răsucit ca izma creaţă, / Un dezertor jucând şotron, / Dezgustător ca o mătreaţă. // Antreprenor întru nimic / Şi dobitoc de meserie / În creierul tău foarte mic / O muscă zace-n agonie. // Te-aş amplasa într-un muzeu / Drept unică legendă vie. / Adio, suflet de lacheu, / Şi crasă mostră de prostie”. Laşitatea, mizeria, sărăcia, pierderea demnităţii şi a reperelor morale într-o societate dominată de un capitalism sălbatic, corupţia şi îndobitocirea permanentă prin intermediul unei mass-media aservite marelui capital sunt printre temele predilecte ale acestei lirici încărcate de energia unei conştiinţe pure şi disperate.
Autoarea Magiei cuvintelor (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009) îşi construieşte poemele ca şarje polemice, utilizând din belşug imprecaţia retorică şi acizii corozivi ai ironiei. Deloc monotonă, poeta ştie să alterneze ritmurile poemelor, adaptându-le la tema dezbaterilor sale etice. Spectacolul degradant al societăţii e tradus în ritmuri barbiene, în linii energice, caricaturale: "U! Iu! Iu! / La Luna şuie, / Fuge dracul de tămâie, / Hoţul se căpătuieşte / şi naivul se speteşte / U! Iu! Iu! / Cu buha-n par, / Torni din ceaşcă în pahar, / Cu stropi de miliardari / Şi-un popor de căpşunari // Be! He! He! / Cu saltimbancii,! / S-au prea mucezit colacii / Recondiţionăm deşeuri / Şi-n afar' spălăm veceuri.// Halal material uman, / Parcă-i vremea lui Satan: / Fufele cu silicon / Şmecherii în avion. / Mori cu adevăru-n braţă / Şi te-nvinge-un nătăfleaţă, / Absolvent de girofar / Cu studii în numerar”. Poezia din care am citat se intitulează „Lumea lui Satan”, titlu emblematic pentru universul poeziei sociale a Danielei Vasiloschi, cu viziunea infernală a unui univers uman aflat la limita disoluţiei morale şi degradării, a traumelor de caracter şi a machiaverlâcurilor balcanice. E o lume în care alternarea la putere a actorilor politici e o operaţie de simplă schimbare, caragialescă, a unor canalii cu altele, un troc între demagogii electorali ( „Troc! troc! troc! / Schimbă hoţ pe dobitoc.”).
Poezia socială, cu şarjele incandescente ale unui vulcan al indignării, nu e singura ipostază a acestei sensibilităţi ultragiate, crescută în cultul marilor valori naţionale şi a unor repere morale solide. Găsim în paginile prezentului volum şi poeme ale retragerii în universul intim al propriilor nelinişti. Poeta meditează, de pildă, la dispariţia unui scriitor lucid şi responsabil ca Octavian Paler, văzut ca „Un mit copleşitor / Prin demnitatea statuară / A înţelepciunii”(„Viaţa ca un peron”). Altă dată, transcrie câteva „gânduri de Paşti”, meditează asupra feloniei timpului şi entropiei universale sau asupra fragilităţii propriei condiţii. Întâlnim în paginile volumului şi câteva poeme ce se constituie ca psalmi sau rugăciuni pioase adresate Divinităţii cu un glas ce părăseşte trufia, îmbrăcând hainele umilinţei creştine.
Complexă, dramatică, plină de întrebările unei conştiinţe răvăşite de erorile veacului, poezia Danielei Vasiloschi e un document uman tulburător. Lirica sa reflexivă se prelungeşte în cugetările şi maximele ce întregesc acest jurnal liric, în volumul A fi sau a nu fi (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009), singular prin încărcătura sa umană. Sunt, în general, reflecţiile unei femei ce îşi instalează punctul de observaţie în atmosfera unei societăţi pornite pe panta consumerismului şi a goanei după bunuri materiale. De altfel, tentaţia aforistică e prezentă şi în poezii. Numeroase dintre aceste cugetări sunt memorabile, dezvăluind o gândire originală, ce ocoleşte locurile comune. Am putea cita oricare dintre cugetările acestui moralist modern, ce priveşte spre lume cu un ochi atent, dar nu uită, cu sinceritate, să-şi sondeze nici propriile abisuri. Iată doar câteva mostre din aforismele poetei:
„După marile furtuni ies la suprafaţă gunoaiele.”
„Suferinţa e botezul de foc al unui alt început.”
„Cine distruge cu bună ştiinţă sau inconştient identitatea naţională a unui popor e vrednic de pus la zid.”
n toate aceste manifestări spirituale, Daniela Vasiloschi se dovedeşte o sensibilitate vie, al cărei talent literar, hrănit din belşug cu lecturi clasice, se uneşte cu o luciditate tăioasă, asociată cu rigorile morale ale unei conştiinţe ce nu acceptă compromisurile şi convenţiile gândirii leneşe. Într-o lume tot mai debusolată, lectura poeziilor şi cugetărilor sale, dominate de halucinanta imagine a coşmarului social, de o nobilă şi tragică tristeţe, constituie o revelaţie.
Deloc interesată de sincronizarea cu poezia ce se scrie astăzi de o cohortă de începători, Daniela Vasiloschi nu rămâne surdă la provocările şi neliniştile prezentului. Atât poezia cât şi maximele sau cugetările sale sunt o reacţie la spectacolul social şi politic din jur. Lirica sa denunţă derapajele „democraţiei originale” ce se construieşte la noi, cu o inconştientă voioşie, de două decenii. În buna tradiţie a clasicilor latini, Daniela Vasiloschi ştie că indignarea face versuri şi că e greu să nu scrii satire astăzi. Poemele sale mai recente sunt încărcate de energia indignării, ca în poemul „Libertatea de apoi”, ce aruncă săgeţi ironice spre o realitate desprinsă din coşmarurile existenţei de zi cu zi sau din pagina ziarelor: ”Hai să gustăm suprema libertate, / Să ne-mbătăm pân-om cădea pe spate, / Să ne drogăm cât ţine buzunarul / Şi noaptea să ne-ncăierăm cu parul! // Să devorăm suprema libertate / Cu babalâci în criză de etate, / Dar ofertanţi de carduri suculente, / În maraton după adolescente. // N-avem biserici şi n-avem nici ţară, / Furăm aici şi omorâm pe-afară. / Nu ne iubim părinţii şi nici fraţii, / În euro se numără Carpaţii.”
Privind în jur, poeta îşi descoperă şi exploatează o fibră de moralist inflexibil. Nici un segment al vieţii noastre publice nu rămâne neexplorat, nici o turpitudine nu scapă din vizorul acestei exemplare conştiinţe etice. Poeta constată cu stupoare degradarea vieţii şi a spiritualităţii contemporane, sub toate aspectele, ca în poemul, „Dezgust”, în care portretul şarjat are accente macedonskiene: „Nu eşti decât un dezertor / Ca un soldat de plumb în / Piaţă / Azi căile ni se despart, / Mai poţi să îmi provoci doar / Greaţă. // Spoind taraba de la circ / Te-ai răsucit ca izma creaţă, / Un dezertor jucând şotron, / Dezgustător ca o mătreaţă. // Antreprenor întru nimic / Şi dobitoc de meserie / În creierul tău foarte mic / O muscă zace-n agonie. // Te-aş amplasa într-un muzeu / Drept unică legendă vie. / Adio, suflet de lacheu, / Şi crasă mostră de prostie”. Laşitatea, mizeria, sărăcia, pierderea demnităţii şi a reperelor morale într-o societate dominată de un capitalism sălbatic, corupţia şi îndobitocirea permanentă prin intermediul unei mass-media aservite marelui capital sunt printre temele predilecte ale acestei lirici încărcate de energia unei conştiinţe pure şi disperate.
Autoarea Magiei cuvintelor (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009) îşi construieşte poemele ca şarje polemice, utilizând din belşug imprecaţia retorică şi acizii corozivi ai ironiei. Deloc monotonă, poeta ştie să alterneze ritmurile poemelor, adaptându-le la tema dezbaterilor sale etice. Spectacolul degradant al societăţii e tradus în ritmuri barbiene, în linii energice, caricaturale: "U! Iu! Iu! / La Luna şuie, / Fuge dracul de tămâie, / Hoţul se căpătuieşte / şi naivul se speteşte / U! Iu! Iu! / Cu buha-n par, / Torni din ceaşcă în pahar, / Cu stropi de miliardari / Şi-un popor de căpşunari // Be! He! He! / Cu saltimbancii,! / S-au prea mucezit colacii / Recondiţionăm deşeuri / Şi-n afar' spălăm veceuri.// Halal material uman, / Parcă-i vremea lui Satan: / Fufele cu silicon / Şmecherii în avion. / Mori cu adevăru-n braţă / Şi te-nvinge-un nătăfleaţă, / Absolvent de girofar / Cu studii în numerar”. Poezia din care am citat se intitulează „Lumea lui Satan”, titlu emblematic pentru universul poeziei sociale a Danielei Vasiloschi, cu viziunea infernală a unui univers uman aflat la limita disoluţiei morale şi degradării, a traumelor de caracter şi a machiaverlâcurilor balcanice. E o lume în care alternarea la putere a actorilor politici e o operaţie de simplă schimbare, caragialescă, a unor canalii cu altele, un troc între demagogii electorali ( „Troc! troc! troc! / Schimbă hoţ pe dobitoc.”).
Poezia socială, cu şarjele incandescente ale unui vulcan al indignării, nu e singura ipostază a acestei sensibilităţi ultragiate, crescută în cultul marilor valori naţionale şi a unor repere morale solide. Găsim în paginile prezentului volum şi poeme ale retragerii în universul intim al propriilor nelinişti. Poeta meditează, de pildă, la dispariţia unui scriitor lucid şi responsabil ca Octavian Paler, văzut ca „Un mit copleşitor / Prin demnitatea statuară / A înţelepciunii”(„Viaţa ca un peron”). Altă dată, transcrie câteva „gânduri de Paşti”, meditează asupra feloniei timpului şi entropiei universale sau asupra fragilităţii propriei condiţii. Întâlnim în paginile volumului şi câteva poeme ce se constituie ca psalmi sau rugăciuni pioase adresate Divinităţii cu un glas ce părăseşte trufia, îmbrăcând hainele umilinţei creştine.
Complexă, dramatică, plină de întrebările unei conştiinţe răvăşite de erorile veacului, poezia Danielei Vasiloschi e un document uman tulburător. Lirica sa reflexivă se prelungeşte în cugetările şi maximele ce întregesc acest jurnal liric, în volumul A fi sau a nu fi (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009), singular prin încărcătura sa umană. Sunt, în general, reflecţiile unei femei ce îşi instalează punctul de observaţie în atmosfera unei societăţi pornite pe panta consumerismului şi a goanei după bunuri materiale. De altfel, tentaţia aforistică e prezentă şi în poezii. Numeroase dintre aceste cugetări sunt memorabile, dezvăluind o gândire originală, ce ocoleşte locurile comune. Am putea cita oricare dintre cugetările acestui moralist modern, ce priveşte spre lume cu un ochi atent, dar nu uită, cu sinceritate, să-şi sondeze nici propriile abisuri. Iată doar câteva mostre din aforismele poetei:
„După marile furtuni ies la suprafaţă gunoaiele.”
„Suferinţa e botezul de foc al unui alt început.”
„Cine distruge cu bună ştiinţă sau inconştient identitatea naţională a unui popor e vrednic de pus la zid.”
n toate aceste manifestări spirituale, Daniela Vasiloschi se dovedeşte o sensibilitate vie, al cărei talent literar, hrănit din belşug cu lecturi clasice, se uneşte cu o luciditate tăioasă, asociată cu rigorile morale ale unei conştiinţe ce nu acceptă compromisurile şi convenţiile gândirii leneşe. Într-o lume tot mai debusolată, lectura poeziilor şi cugetărilor sale, dominate de halucinanta imagine a coşmarului social, de o nobilă şi tragică tristeţe, constituie o revelaţie.
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Jurnalul unui reflexiv: George Flaviu Predescu
George Flaviu Predescu este un reflexiv, care priveşte în jur dar şi în interiorul său cu lupa unei sensibilităţi în alertă. Poemele sale din volumul Sisifica resemnare, în general scurte, pline de simplitate, par desprinse din jurnalul unui personaj camilpetrescian, al unui posedat al lucidităţii, care-şi notează cu scrupulozitate momentele mai mult sau mai puţin faste ale zilei. În ciuda titlului ce presupune mari, tantalice chinuri ale sensibilităţii, poetul este o natură echilibrată, incapabil să trăiască extremele. El înaintează mereu prudent, din notaţie în notaţie, cu o rigoare de veritabil grefier. Lucid, poetul îşi cenzurează în permanenţă iluziile, îşi notifică speranţele, îşi calculează micile eşecuri şi deziluzii. Consecvent cu sine însuşi, George Flaviu Predescu e adeptul unei sintaxe transparente, ce reţine angoasele cotidiene, iluminările, micile descoperiri ale unui intelect aflat mereu în stare de veghe.
Total lipsit de emfază şi de accente melodramatice, tânărul poet îşi construieşte o biografie lirică în care discursul e într-o perfectă stare de echilibru cu biografia reală. Fondul său vital nu cunoaşte pasiuni stihinice, de aceea chiar şi propensiunile spre o zonă a eroticului se menţin într-o stază a calmului, a reflecţiei reci, coagulând adeseori în scurte poeme aforistice. Nici febra erotică nu pare să-i tulbure prea mult straturile viziunii lirice, metodic stivuite. Poetul e, indiscutabil, un adept al supremei delicateţi, al unei sincerităţi mereu supravegheate. Şi totuşi, cel puţin la modul declarativ, George Flaviu Predescu e un revoltat împotriva inerţiei şi monotoniei cotidiene, sperând mereu în apariţia unui miracol (cel al iubirii e cel mai des invocat) care să-i schimbe perspectiva existenţială şi să-i transforme răceala consemnării, a notaţiei jurnaliere. Iată un scurt, edificator poem intitulat Negare:
„Eu nu pot să cred
Că totu-i atât de precis,
Că totu-i atât de la fel,
Eu cred
Că totu-i o aripă,
Totu-i un zbor
Care se-mparte la doi,
Noi nu suntem oameni,
Suntem flori
Şi avem privighetori în noi.”
Poetul se arată, în foarte multe ocazii, adeptul unui poem de tip silogistic, în care enunţarea unor premise converge spre producerea unui sens sau a unui evantai de sensuri, cu o aparenţă de maximă sau de aforism. Tentaţia rostirii memorabile e prezentă, deşi poetul îmbracă de obicei o salopetă a simplităţii. Freamătul interior e temperat sistematic prin filtrul contemplaţiei şi reveriei. Structurând discrete elegii sau nostalgice întoarceri spre locuri ale memoriei noastre culturale, aceste mici scenete lirice sunt produse ale unei nervoase creionări impresioniste, ce dovedesc totuşi o bogăţie a existenţei intelectuale a poetului. Preocupat evident de natura poesisului, George Flaviu Predescu emite reflecţii asupra actului creator, văzut în dualitatea sa, de fragil echilibru între „slăbiciune” şi „putere”, ca în poemul intitulat Slăbiciune:
„Am nişte slăbiciuni,
Nişte impulsuri,
Pe care nu le pot controla.
Aproape tot,
Ceea ce scriu,
Este peste puterea mea.”
O delicată virare spre aria pastelistă, o vagă propensiune spre peisaj văzut ca fundal al emoţiilor sunt tentaţii prezente în poezii ca Schimb de anotimpuri, Mugurii unor amintiri, Legenda unei raze de soare, A doua zi, de Cireşar, dar decorul „dulce- amărui” al priveliştii e doar o trambulină spre atenta sondare a sinelui. Poetul îşi reprimă cu consecvenţă discursivitatea, fraza poetică fiind obligată să cristalizeze în jurul unor idei ce se centrează pe suprinderea unor instantanee din spectacolul anodin al cotidianului (În cafenea, Un tramvai bătrân, Obiecte dureroase, Zi de mai). Dar e de subliniat că poetul nu caută niciodată spectaculosul, ineditul sau stranietatea, poemele sale privilegiind „frumuseţea normalităţii”. În acest decor, obiectele şi peisajele evocate nu sunt la George Flaviu Predescu decât pretexte ale meditaţiei, factori declanşatori ai reflecţiei morale, adusă mereu în prim plan de o sensibilitate intens preocupată de rigoarea principiilor (Sclavii criteriilor).
Adeseori tânărul poet e tentat să-şi structureze poemul în jurul unui nucleu narativ, din care nu este exclusă privirea obiectivă şi o anumită logică. Poetul procedează metodic, prin notarea unor evenimente afective şi spirituale, dar şi a unor istorii în aparenţă banale, cum ar fi o plimbare prin marginea Cişmigiului sau o descindere la Cluj. Uneori poezia se colorează cu o discretă nuanţă etică, fără ca poetul să cadă în convenţia poeziei patriotice, a moralistului ce dă lecţii cu un aer de severă încruntare. Adeseori peisajul este un factor declanşator al unor reverii, al unei călătorii imaginare în timp, ca şi în cazul poemului Cetatea Neamţului, o delicată reverie turistică pe care o cităm mai jos:
„Încă mai ascundea în sufletu-i
Clinchetul potirelor
Şi încă tăinuia tropot de cal
Sosit cu gânduri iscoditoare.
De acolo, vedeam,
Ca din cer, Moldova,
Cu surâsul ei,
Sensibilă la înfăţişare
Cu casele ninse,
Ce le purta pe umeri,
Şi uliţele…
De acolo,
Din Cetatea Neamţului,
Pipăiam cerul de sticlă
Şi parcă vedeam
Cum însuşi Voievodul
Se găseşte în una
Din arămiile odăi,
Pătimind,
Nu pentru vreo teamă lumească
Ci pentru lacrima asta de ţară,
Imposibil de uitat şi de părăsit.”
Deşi se dovedeşte un om al interiorităţii, care-şi cenzurează cu atenţie elanurile şi viziunile, poetul nu îşi refuză, după cum am văzut, discrete ieşiri în peisajul urban sau deambulări şi reverii în ceaţa Istoriei. De la tentaţia poemului de tip intimist, poetul virează adeseori spre o poezie civică, evitând, cu abilitate, capcanele acestui gen. Adrian Păunescu pare să fie unul din modelele sale, junele poet evocându-l cu o pietate atât de rară în cazul acestei tinere generaţii, ce arborează în general o poziţie contestatară, de vehementă negaţie a precursorilor. Totuşi, George Flaviu Predescu nu adoptă o poziţie mimetică, poemele sale civice evitând să preia retorica torenţială a marelui poet dispărut. El preferă mai degrabă o poezie civică discretă şi directă, ca într-o comunicare de la om la om, de la inimă la inimă. Grila ordonatoare a acestor compoziţii poetice pare să fie luciditatea, reflecţia metodic supravegheată. Imaginaţia e canalizată mereu spre arcanele realităţii, spre sondarea unor adevăruri simple, fundamentale. Modalitatea prin care tânărul poet înţelege să aducă în centrul micilor sale compoziţii lirice obiecte banale, mărunte întâmplări ale vieţii de zi cu zi, derivă nu atât dintr-o voluptate a evocării lucrurilor concrete cât dintr-o profundă vocaţie a autenticităţii, a rostirii unui adevăr nefardat, nesufocat de clişee.
Prin acest nou volum, Sisifica resemnare, caracterizat de note grave, meditative, George Flaviu Predescu a atins o treaptă a lirismului care indică o vocaţie certă a literaturii, paginile de faţă promiţând noi, fertile dimensiuni ale poeziei sale.
marți, 30 august 2011
Pictorul Vasile Gheorghiţă
Urmăresc, cu uimire şi încântare, de peste două decenii, evoluţia pictorului clujean Vasile Gheorghiţă. Indiscutabil, numele său se confundă cu cel al unuia din cei mai originali artişti plastici contemporani. Originea lui de mănăşturean, de om care-şi afirmă adevărul cu orice risc, e evidentă în toate creaţiile sale.
Încă din perioada dictaturii, pictorul nu s-a sinchisit de mode sau de indicaţiile preţioase ale cerberilor oficiali. Vasile Gheorghiţă a pictat mereu după cum l-a tăiat capul, cu un curaj artistic rareori întâlnit. Lumea pânzelor sale e cea a unei mahalale în care duhul proletcultist sau convenţiile realismului socialist n-au putut pătrunde. Celebra formulă -“Până aici e democraţie, de aici încolo e Mănăştur”- a dat roade în compoziţiile sale, populate de figurile unor inşi situaţi înafara istoriei oficiale. În plină dictatură, Vasile Gheorghiţă pictează personaje atinse de voioşia limbută a alcoolului. Cu o sticlă de rachiu în mână, mănăşturenii săi trăiesc la umbra celebrei bodegi “Broasca verde”. Sunt cărăuşi de nisip, pietrari sau lucrători cu ziua, ce nu se sinchisesc de regulile vieţii sănătoase, stabilite în birourile partidului. Alături de ei, mereu prezent în compoziţii, este calul înhămat la căruţă, privind cu ochii săi mari, binevoitori, la voioşia stăpânului cu sticla de monopol în mână sau cu o pântecoasă halbă de bere. Culorile sunt puternice, aproape fauviste, liniile sunt energice, lipsite de ezitări. Nu găsim la pictor nimic din mohoreala şi convenţiile artei academice socialiste.
Întotdeauna vioi, ochiul pictorului se îndreaptă mereu spre lumea din care s-a ivit - cea a Mănăşturului rebel. Un Mănăştur ce-şi maschează amărăciunile soartei într-o blândeţe a femeii umile ce taie pâinea, cu gesturi solemne, ritualice, în faţa gravă a soţului şi a fiului său zâmbitor. Tabloul, unul din multele pe care le-a pictat, aparţine unui artist care iubeşte viaţa obişnuită, familiară, care-ţi vorbeşte simplu şi direct, cu mijloace sobre şi, în acelaşi timp, rafinate.
Verile, pictorul evadează din lumea mănăşturenilor săi, dintr-un Mănăştur invadat între timp de blocuri, pentru a explora o altă lume, la fel de frustră şi adevărată. Descinde în Deltă, în lumea lipovenilor, pictând figurile aspre ale pescarilor sau casele lor pitoreşti, acoperite cu stuf. Un tablou de o frumuseţe sălbatică surprinde un colţ al mesei pescarului, cu câţiva peşti în apropierea unor legume de un roşu intens. Impresia de sărăcie a decorului e prezentă şi aici. După cum se simte, mereu, prezenţa generozităţii oamenilor ce trăiesc cu uşa casei deschise. Pictorul se mişcă şi aici familiar. Se simte la el acasă printre pescari sau dobrogeni cu feţe smolite.
S-ar părea, cel puţin în faza de început a activităţii sale, că pictorul e mai degrabă un intuitiv decât un cerebral, unul care-şi calculează, atent, efectele. Tehnica picturii sale pare dictată direct de subiect. Privitorul are impresia că mâna artistului ar fi mişcată pe pânză de însăşi puterea miraculoasă a naturii. Pentru Vasile Gheorghiţă esenţial este să fie în acord cu natura atotputernică, cu oamenii şi lucrurile din preajmă. Prospeţimea artei sale provine din acest echilibru dintre el şi mediul explorat, din capacitatea pictorului de a se confunda cu viaţa plenară.
Deloc monoton sau acaparat obsesiv de temele predilecte, Vasile Gheorghiţă excelează în ultimii ani prin nudurile sale, spiritualizate, cu linii prelungi, rafinate, cu un colorit ce cucereşte ochiul şi simţurile privitorului. Aflat la deplina maturitate a marelui, incomparabilului său talent, pictorul clujean îşi continuă aventura artistică într-o solitudine pe care o împarte doar cu personajele sale. Indiferent că pictează personaje umile, într-un decor sordid, cum e cel al cârciumei sau în austeritatea unei locuinţe de pescar, scenele sale au o extraordinară puritate, iradiind o lumină interioară, răsfrântă de un spirit generos şi profund original. Nudurile din ultima perioadă au o nesfârşită delicateţe, fiind desenate cu o superioară înţelegere a misterului feminităţii, într-un secol invadat de pornografie şi trivial.
Există în toate tablourile lui Vasile Gheorghiţă o notă implicit polemică, o atitudine a unei conştiinţe care spune mai mult printr-o pată de culoare decât orice discurs. Toată opera sa emană în fond o poezie aspră a elementarului, precum şi o emoţionantă vibraţie a existenţei, surprinsă în cele mai pure, mai familiare ipostaze ale sale. Om al candorii, construindu-şi cu tenacitate opera, ca pe un refuz al brutalităţii şi inumanului, Vasile Gheorghiţă este unul din cei mai mari artişti ai noştri. De acum şi din toate timpurile.
Saint-John Perse în ediţie completă
Aurel Rău s-a impus în cultura noastră nu numai ca un poet de excepţie, cu o remarcabilă contribuţie la înnoirea uneltelor poetice într-o epocă dominată de sloganele proletcultismului, ci şi ca un eseist rafinat sau ca un pasionat traducător. A transpus în româneşte poeţi de mare anvergură, precum Seferis sau Kavafis, a alcătuit antologii, dovedind o mare abilitate în mânuirea unor limbaje extrem de diversificate. Poeta doctus el însuşi, fostul conducător al revistei Steaua ( publicaţie căreia i-a asigurat supravieţuirea în decenii de tristă dominaţie a cenzurii, fără compromisuri ), Aurel Rău a făcut o pasiune specială pentru lirismul arborescent şi solemn al lui Saint-John Perse.
Recent, binecunoscutul scriitor clujean a dat la iveală o monumentală ediţie a poeziei autorului lui Anabase. Deşi chiar poemul amintit a fost tradus încă din perioada interbelică de Ion Pillat, lirica lui Saint-John Perse s-a izbit, la noi, şi de receptări mai puţin entuziaste. E suficient să amintim că un A. E. Baconsky refuza să-l introducă în masiva sa antologie de poezie universală, dovedind o surprinzătoare eclipsă a gustului. Fără îndoială, meritul de a-l fi impus pe Saint-John Perse, în cultura noastră, ca pe o voce de primă mărime a liricii secolului XX îi aparţine poetului clujean. Volumul intitulat Poeme, apărut la editura Echinox (Cluj-Napoca, 2007), este rodul a patru decenii de osârdie a traducătorului clujean, de confruntare cu limbajul fastuos, plin de hăţişuri lingvistice şi de capcane puţin obişnuite. Chinurile şi piedicile traducătorului trebuie să fi fost nenumărate, la densitatea textului originar adăugându-se circumstanţele nefavorabile, venind din zona politicului, după cum subliniază traducătorul în scurta sa introducere (“unele cuvinte, afară din context, trebuiau să guste umbra”). Actuala ediţie a fost precedată de alte două, apărute în 1969 şi 1981, indiscutabil merituoase şi acestea.”Arta complicată, de magician, morfologie şi sintaxă, cu întreaga orchestraţie de rime interioare, asonanţe, aliteraţii, simetrii silabice, motive reluate, refrene, sonuri, elipse, a prozodiei poetului mare, născut în Caraibe în anul 1887, în semnătură cu elemente care îmbină zone şi interferenţe de pretutindeni, înseamnă de atâtea ori, pentru neofit, dezarmare şi interes.” Fraza desprinsă din prefaţa traducătorului, mozaicală, fastuoasă, sintetică, calchiată parcă după structura de verset a poemului lui Saint-John Perse, surprinde sintetic caracteristicile unei poetici care continuă deopotrivă să uimească şi să intrige. De la mitologicul studiu al lui Roger Caillois din 1954, Poetica lui Saint-John Perse, numeroşi exegeţi au încercat să definească şi să reevalueze originalitatea poeziei perseiene. Un studiu de vastă erudiţie, precum cel al lui Christian Rivoire, pune în lumină faptul că structurile narative proprii autorului lui Anabase îi asigură acestuia un loc privilegiat în cadrul poeziei moderne.
Dimensiunea narativă devine o componentă fundamentală în marile poeme Vents şi Amers, cele ce constituie, de altfel, o grea piatră de încercare pentru orice traducător, silit să distingă între forţele dispersatoare ale textului şi cele structurante. Iată cum sună, sub pana atentă a traducătorului român, o scurtă secvenţă din Vânturi: ”Totul de reluat. Totul de spus din nou. Iar coasa privirii, peste tot a o fi purtat! // Un om porni să râdă la galeriile de piatră ale Bibliotecarilor – Bazilică a Cărţii!…Un om la balustradele de sardonix, sub privilegiul bronzului şi alabastrului. Om nu de mare nume. Cine era, cine nu era?” Traducătorul pare să fi fost el însuşi sedus de îndemnul recitirii, al reluării efortului sisific al descifrării textului, conţinut în primul vers al citatului de mai sus.
În încheiere, să remarcăm doar că integrala poemelor lui Saint-John Perse, realizată de Aurel Rău, conţine şi câteva poeme e mai puţin cunoscute în spaţiul românesc, fiind traduse acum pentru prima dată. Splendida ediţie conţine şi traducerea textului intitulat Poezia, o profesiune de credinţă a marelui poet francez. Este, în fond, textul discursului rostit la 10 decembrie 1960, cu ocazia banchetului dat în cinstea laureatului Premiului Nobel. Este un eseu fundamental pentru mai buna cunoaştere a celui ce rămâne una din cele mai originale voci lirice a secolului al XX-lea, un creator ce considera că nimic “din drama timpului său nu-i rămâne străin”. Prin această ediţie, Aurel Rău îşi încununează o admirabilă vocaţie de traducător, contribuind la mai buna cunoaştere a lui Saint-John Perse. Iată o contribuţie românească ce vine în întâmpinarea manifestărilor comemorative dedicate poetului francez, în anul centenarului său, cu o carte menită să descopere cititorilor deliciile unei lecturi sărbătoreşti.
Mircea Popa şi fascinaţia culturii franceze
Personalitate de marcă a culturii clujene, om al cetăţii prin excelenţă, profesorul universitar dr. Mircea Popa a intrat în conştiinţa publică prin competenţa şi probitatea de critic şi istoric literar, de profesor universitar şi cercetător. Spirit laborios, Mircea Popa este şi un comentator atent al actualităţii literare, criticul manifestându-se cu o ironie acidă, ce impune deopotrivă teamă şi respect. În buna tradiţie a marilor noştri foiletonişti, istoricul în postură de recenzent nu ezită să scrie şi despre autori de toate calibrele, folosindu-şi cu parcimonie rezerva de laude. Mai rar, criticul adoptă o postură de judecător inclement, ce mânuieşte cu dezinvoltură biciuşca ironiei sau scalpelul, cu o vădită plăcere a execuţiei. Ghilotina sa cade cu predilecţie pe gâtul grafomanilor de ultimă oră, specie din ce în ce mai agresivă şi insistentă. E o lăudabilă activitate de “sanitar”, extrem de utilă în atmosfera de haos şi devălmăşie ce domină producţia editorială a ultimilor ani.
După dispariţia regretatului Mircea Zaciu, Mircea Popa a rămas în peisajul clujean ca figura cea mai proeminentă a istoriei literare. Indiscutabil, criticul a crescut sub fascinaţia marilor modele spirituale ale Clujului universitar, cărora le-a dedicat o incitantă carte. Pentru cei tineri, amintim că Mircea Popa s-a născut la 29 ianuarie 1939, în comuna Lazuri de Beiuş, din judeţul Bihor, în familia unui preot ortodox. Criticul a absolvit Facultatea de Filologie din Cluj ca şef de promoţie. În ciuda înzestrării puţin obişnuite, nu va ocupa o catedră universitară, cum s-ar fi cuvenit, ci va funcţiona în posturi dintre cele mai obscure. A trecut prin experienţa de umil profesor la liceele din Săcuieni şi Aleşd sau cea de muzeograf la Muzeul Regional al Banatului din Timişoara. Tenace, ca orice bihorean, va deveni, în cele din urmă, cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară “Sextil Puşcariu” din Cluj, fiind numit, din 1982, ca şef al colectivului de istorie literară. Doctor în filologie din 1970, titlu obţinut cu teza Ilarie Chendi, este în prezent conducător de doctorat, profesor titular la catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii ”1 Decembrie” din Alba Iulia. Ca şi în alte cazuri, Clujul a dat dovadă că are funesta vocaţie de a-şi îndepărta valorile, când nu le marginalizează sau nu le umileşte. Exemple s-ar putea da cu duiumul.
Cu cerbicie, Mircea Popa a înfruntat feloniile destinului printr-o operă de o impresionantă masivitate şi consistenţă. Ca mulţi din generaţia sa, criticul a încercat să “recupereze” după 1990 pierderile în ordine profesională printr-o febrilă activitate de dascăl, navetând, înaintea fixării la Alba Iulia, între mai multe universităţi. Mai norocos decât dascălul, criticul şi-a recuperat o parte din textele nepublicate înainte de 1989, texte care n-au putut trece de bariera cenzurii comuniste. Nu am făcut un bilanţ complet al cărţilor personale ale lui Mircea Popa, dar sunt, cu siguranţă, peste treizeci. Criticul a îngrijit zeci de ediţii, fiind coautor la alte cărţi şi volume de critică şi istorie literară. Studiile şi lucrările ştiinţifice i-au apărut în Franţa, Germania, Israel, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia etc. Mircea Popa a dedicat cărţi de referinţă unor personalităţi ce-au ilustrat cultura română: Ilarie Chendi (1973), Ioan Molnar Piuariu (1976), Octavian Goga între colectivitate şi solitudine (1981), Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu (1982), Timotei Cipariu - ipostazele enciclopedistului (1994), Mihai Eminescu – contextul receptării (1999), Eminescu în Transilvania (2000, în colaborare). A studiat cu competenţă istoria presei, iluminismul, creaţia scriitorilor români din exil (Reîntoarcerea la Ithaca, 1999), realizând ediţii din opera lui Apunake, Vintilă Horia, a altor reprezentanţi ai exilului. A redactat, printre altele, două studii fundamentale referitoare la relaţiile dintre români şi maghiari: Apropieri literare şi culturale româno-maghiare (1999), Andrei Veress - un bibliograf maghiar, prieten al românilor (2006).
Recent, Mircea Popa şi-a adunat într-un volum articolele dedicate culturii franceze şi relaţiilor noastre cu marea soră din Apus. Sub semnul Franţei (Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2006) conţine articole ce pun în lumină nu numai atracţia românilor pentru frecventarea unei culturi ce a avut o mare, benefică influenţă asupra spiritualităţii autohtone. Criticul constată că încă din zorii deşteptării noastre naţionale, Franţa şi Parisul au reprezentat pentru intelectualitatea românească o atracţie, un model, adeseori un sprijin eficient. După cum subliniază cercetătorul, în articolul Visul de Paris al românilor, imaginea oraşului-lumină văzut ca o “carte deschisă”, ca o capitală a lumii, e foarte veche şi persistentă. Parisul, imaginat ca “un oraş al chemărilor stranii şi repetate” e prezent, mai ales după 1840, în presă, în romane şi în paginile primilor noştri memorialişti şi călători. Pentru Codru Drăguşanu, de pildă, Parisul apare ca un soi de “centru al universului“. Dacă pentru autorul Peregrinului transilvan, Franţa şi Parisul rămân în memorie ca o chintesenţă a civilizaţiei (“miezul lumii şi lamura umanităţii”), imaginea Parisului se nuanţează la scriitorii sfârşitului de secol, la simbolişti sau la scriitorii secolului XX. Imaginea de Babilon modern, de oraş al contrastelor, este prezentă la Eminescu, dar şi la Şt.O.Iosif sau Octavian Goga.
Ca obstinat cercetător al jurnalisticii, Mircea Popa subliniază un amănunt prea puţin cunoscut, anume că “primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre a fost în limba franceză”. De la Courier de la Moldavie, apărut în 1790, tradiţia presei în limba franceză va rămâne o constantă a presei româneşti. În articolul din care am citat, Francezi cântând România, români elogiind Franţa, istoricul presei semnalează nu numai multitudinea de titluri apărute, ci şi numărul mare de ziarişti francezi prezenţi la noi, veniţi în misiuni culturale, politice sau activând la diverse publicaţii apărute pe teritoriul României. Extinzându-şi aria cercetărilor, Mircea Popa pune în lumină prezenţa unor personalităţi ale literelor franceze în Romania, cum ar fi André Maurois, Paul Morand sau Jules Romain. Unul din cele mai interesante articole prezente în carte este cel intitulat André Gide şi gidismul. Criticul analizează cu fineţe, cu lux de amănunte, cauzele receptării contradictorii a gidismului la noi. Influenţa scriitorului francez e mult mai puternică decât s-ar putea bănui, în critica literară, în poezie dar mai ales în proză. Modalităţi şi procedee gidiene sunt depistate la Ion Călugăru, Cezar Petrescu, M. Celarianu, Ion Vinea, Camil Petrescu, dar mai ales la scriitorii generaţiei lui Mircea Eliade.
Studiile lui Mircea Popa relevă nu numai o masivă prezenţă a scriitorilor sau ziariştilor francezi în România, ci şi a unor români în Franţa. Dora d’Istria sau Radu Baltag (mai cunoscut sub pseudonimul său franţuzesc, Adrien Le Corbeau) sunt printre cei care s-au afirmat în limba franceză. Ultimul, născut în jurul anilor 1880, la Turnu Severin, într-o familie de evrei scăpătaţi, va deveni în Franţa unul din cei mai fervenţi propagatori ai culturii române în Franţa.
Nu mai puţin interesant devine cazul unor scriitori francezi împământeniţi la noi, cum e cazul lui Jules Brun, intrat “în istoria literaturii noastre nu numai ca folclorist, dar şi ca romancier.” Mircea Popa reia în discuţie şi mitologia, extrem de stufoasă, a presupusei origini româneşti a lui Pierre Ronsard. Cu o pasiune detectivistică, istoricul analizează toate probele dosarului strălucitului poet Pierre Ronsard, care s-ar trage, după unii cercetători, dintr-un anume Mărăcine, fost ban al Craiovei. Meticulozitatea cu care sortează şi pune sub lupa analizei diverse documente, de la cele mai credibile până la cele mai fanteziste, e tipică lui Mircea Popa, unul din puţinii noştri cercetători ce nu-şi limitează aria curiozităţii la raftul bibliotecilor. El cercetează cu seriozitate arhive de stat sau private, scotoceşte în corespondenţa scriitorilor sau în paginile unor publicaţii ignorate. Această voluptate documentaristică îl duce pe Mircea Popa în locurile cele mai neaşteptate. Toamna anului 1997 îl găseşte la British Library din Londa, unde va transcrie, cu pasiunea unui copist medieval, documente semnate de Dimitrie Cantemir, Ion Ghica, D. Poerescu, Barbu Ştirbei, Carol I, Carmen Sylva, Raoul Bossy etc. După epuizarea fondului românesc, va petrece câteva zile în bogata arhivă al lui Miron Grindea, descoperind acolo “O operă necunoscută a lui Eugen Ionescu”, după cum aflăm încă din titlul articolului.
Analizând relaţiile noastre culturale cu Franţa, Mircea Popa e interesat nu doar de aspectele literare. Prezenţa Institutului Francez de Înalte Studii în România face obiectul unui consistent articol. Pornind de la un studiu al lui André Godin dedicat acestui subiect, Mircea Popa dezvoltă tema referitoare la politica dusă de marele stat apusean, subliniind că, prin tradiţie, “cultura franceză era principalul element de dialog cu străinătatea şi cu marea cultură universală”. Ideea va fi dezvoltată într-o altă secţiune a cărţii, Reviste interbelice de propagandă pentru străinătate. Autorul constată că, în perioada interbelică, numărul acestor publicaţii a fost impresionant, acest tip de presă îndeplinind un rol important, de cunoaştere reciprocă, de mesageră a unor idei de apropiere faţă de ţările vecine, de combatere a ideilor fasciste în ascensiune, “de promovare constantă a unei politici de pace şi conlucrare europeană”.
Nu sunt singurele puncte de interes ale vastei lucrări a lui Mircea Popa, ce analizează multiple aspecte ale relaţiilor culturale cu Franţa. Avem de a face cu o lucrare bogată în informaţii, seducătoare prin rigurozitate, prin patosul temperat al argumentaţiei şi fineţea analizei. Încă o dată, criticul şi istoricul clujean probează seriozitatea unui cercetător polivalent, ale cărui preocupări au depăşit limitele culturii naţionale, surprinsă, aici, în dialog cu alte culturi europene.
luni, 29 august 2011
Povestirile lui Adrian Ţion
Adrian Ţion e unul din cei mai cunoscuţi critici ai urbei noastre, iar numele său a circulat frecvent în revistele de cultură din întreaga ţară. A colaborat mai ales cu articole de critică şi istorie literară la revistele clujene Tribuna şi Steaua, dar şi la publicaţii naţionale precum Convorbiri literare, Vatra, Luceafărul, Zburătorul, Familia etc., fiind unul din cei mai avizaţi comentatori ai literaturii contemporane. Articolele sale dovedesc un fin şi echilibrat spirit critic, comentariile aplicându-se deopotrivă prozei, poeziei, criticii şi dramaturgiei. În ultimul deceniu mai ales, Adrian Ţion s-a remarcat şi ca un excelent critic de teatru. Dacă şi-ar fi adunat nenumăratele cronici literare, recenzii şi eseuri publicate în reviste, s-ar putea constata că acest scriitor modest şi tenace e o voce critică remarcabilă a ultimelor decenii.
Perfecţionist, cu o accentuată conştiinţă critică, ce s-a reflectat şi asupra propriului scris, Adrian Ţion a debutat târziu, abia în 1998, ca autor de proză scurtă, cu volumul Un apel disperat (Editura Nona, Piatra Neamţ). Prozele sale dovedesc un simţ ascuţit al observaţiei, un instinct cehovian al radiografierii banalului cotidian. Dramatismul unor scene din viaţa de zi cu zi e dublat de prezenţa unui spirit ironic, dar lipsit de causticitate. Calităţile de prozator vor fi reconfirmate prin povestirile din volumul Exerciţii de toleranţă (Editura Hanyana News, Cluj-Napoca, 2000), scris în colaborare cu poeta şi traducătoarea Gabriela Leoveanu. Aici, prozele sale se caracterizează prin asumarea unei tensiuni dintre planul realităţii brute şi cel al imaginarului. Tentaţia virării în zonele fantasticului este mereu prezentă, scriitorul fiind în posesia unei formule ce-l particularizează printre prozatorii afirmaţi în ultima perioadă. El are deopotrivă simţul dialogului şi al radiografierii unor psihologii diverse, calităţi probate şi în piesa Raport către raza de lumină, din volumul 4 piese de teatru într-un act (Botoşani, 1998), volum ce conţine şi piese semnate de Constantin Cubleşan, M. Vălenaru şi A. Luca.
Adrian Ţion revine recent în atenţia cititorilor printr-un volum de povestiri intitulat Zeul Video (Editura Tinivar, Cluj-Napoca, 2005), prevăzut cu o scurtă, dar consistentă prefaţă (’’Cuvânt de însoţire ’’) semnată de criticul Claudiu Groza. Deşi nu lipsite de o minimă construcţie epică, povestirile sale au un aspect compozit, cu o rafinată scriitură, îmbinând capricios şi imprevizibil fragmente de proză cotidiană cu produsele unei imaginaţii livreşti, trădând mereu prezenţa, ascunsă cu abilitate în subsolurile textului, unui eseist ce îmbracă salopeta de lucru a prozatorului metodic şi scrupulos. Prozator cu vocaţie ’’pedagogică’’ – cum prea bine remarcă tânărul său prefaţator –, în linia unei tradiţii ardeleneşti ce debutează cu Ioan Slavici, Adrian Ţion nu e totuşi un moralist întârziat, ci un spirit ironic, trecut prin şcoala lui Caragiale şi Mazilu, capabil să utilizeze cu fineţe trucurile unui reţetar postmodernist, fiind la curent cu tehnicile de ultimă oră ale prozei moderne. E atras, în egală măsură, de proza de observaţie psihologică, cum se întâmplă în cazul povestirii ce deschide recentul volum. Flaviu, protagonistul prozei intitulate Manej, e un introvertit care încearcă să se definească în raport cu grupul de prieteni şi cu Camelia, ’’fata cu flori de altădată’’, pe care ’’trecerea timpului a făcut-o interesantă, gureşă, ba chiar uşor certăreaţă, posesivă’’. Reîntâlnirea cu fosta iubită devine un prilej de sondare a trecutei relaţii amoroase, dar şi de atentă autoscopie. Personajul se dovedeşte un retractil, incapabil să ia hotărâri definitive, strivit de sentimentul marginalizării sale, din postura de dascăl într-un sat îndepărtat. E radiografiat aici complexul provincialului ce-şi defineşte raporturile cu nucleul de prieteni între care a revenit pe moment, dar şi reacţiile produse de contactul cu un timp suspendat în memorie, cu propria personalitate. Proza intitulată Tehnici compensative e, după cum subliniază Claudiu Groza, ’’cea mai reuşită povestire a acestui volum’’. Personajul e, din nou, o structură de marginal, de ins ’’abandonat în scorbura lumii’’, dominat de ’’un sentiment echivoc tocmai bun să-l îndemne la reflecţie’’. E un sceptic inadaptat, dominat de sentimentul inutilităţii, care-şi analizează cu sagacitate situaţia de ins captiv în plasa unei realităţi complexe, dezumanizante, în care ’’ochiul magic al televizorului e zeul suprem’’. Personajul e construit ca o victimă a unui mediu dominat de tehnica modernă, în care până şi iubirea pentru Camelia devine o copie a suprarealităţii de pe ecranul televizorului. Imaginea merelor ce se revarsă de pe ecran produce o reacţie în lanţ, din care imaginaţia prozatorului dezvoltă un eseu spumos despre relaţia dintre o realitate autentică şi una contrafăcută, deformată de tehnica atotdominatoare. Nu lipseşte din această povestire, realizată prin combinaţia savantă a unor secvenţe independente în sine, îmbinate după tehnica păpuşilor ruseşti sau a jocului combinatoriu, a mixturii de veritabil puzzle narativ, nici meditaţia autorului asupra mecanismelor prozei moderne, cu influenţa pe care a adus-o asupra acesteia tehnica filmului şi televiziunii: ’’E mult mai uşor să visezi la un scenariu, decât să-l scrii. Parcă a mai spus cineva acest lucru. Da, Dostoievski, dar el se referea la roman. Pe atunci nu se inventase televiziunea. Azi şi romanele au devenit fluorescente. Autorii lor le concep ca pe nişte scenarii, gândesc în scenarii. Filmul ecranului naşte monştri, plăsmuieşte grotescul şi lirismul limitat al acestei lumi. Pământul întreg a devenit fluorescent, tras în nenumăraţi kilometri de imagini’’.
O structură de scenariu are, de altfel, şi povestirea ce poartă titlul volumului, Zeul Video, în care prozatorul reia tema obsesivă a confruntării dintre realitate şi aparenţă, dintre autentic şi contrafacere. E, după cum s-a remarcat, o povestire cu teză, uşor demonstrativă, în care se confruntă Zeus, stăpânul Olimpului, reprezentantul unei societăţi ecologice, apropiată de natură şi de mitologia ei, şi perversul simbol al modernităţii, zeul Video, cel care a creat ’’o sumedenie de lumi virtuale’’. Confruntarea ironic-homerică dintre cele două civilizaţii pare să dea câştig de cauză bunei, calmei tradiţii clasice. Atâta doar că demonul postmodernist îşi scoate coada în finalul povestirii, în care triumfătorul zeu al surogatelor moderne îşi face apariţia în scenă la modul ironic: ’’Credeai c-am murit, nene ?’’. Pe tema confruntării dintre iluzie şi realitate e construită şi ultima povestire a volumului, Crocodilul, o replică în proză la balada Mistreţul cu colţi de argint a lui Ştefan Aug. Doinaş, despre iluzie şi puterea imaginarului. Scrisă cu economie de mijloace, cu un ochi de atent observator al realităţii, povestirea finală dovedeşte calităţile de povestitor ale lui Adrian Ţion, de scriitor complex şi matur, cu o voce inconfundabilă printre noii veniţi în literatură.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
