Un poet sentimental -Iulius Iancu

Un poet sentimental – Iulius Iancu
Unul din cei mai interesanţi scriitori de limbă română din Israel, doctorul Iulius Iancu este autorul unei cărţi unice, o fabuloasă monografie sentimentală a unei străzi din Bacăul natal: Noi, copiii străzii Leca. Publicată la Editura Minimum din Tel Aviv, cele trei volume masive ale cărţii poartă câte un subtitlu edificator: Bacău, târgul amintirilor. 1920 -1944 (1999), Un om, un drum, o epocă (2001), Bacăul de odinioară. În Haifa, pe Carmel (2003).
Volumele s-au bucurat de o bună receptare şi în ţara de baştină a autorului, născut în oraşul lui Bacovia, în 1920, în modesta casă a unui croitor. Doctorul Iulius Iancu şi-a petrecut copilăria pe o stradă acum dispărută, dar intrată definitiv în mitologia culturii. După şcoala primară, devine din 1930 elev la Liceul “Ferdinand I”, unde se bucură de simpatia directorului Gh. Gavrilescu, profesorul său de latină şi greacă, evocat cu multă căldură. Va absolvi cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1949, specializându-se în radiologie. Emigrează în Israel în 1963, practicând acolo aceeaşi profesie la spitalul din Afula. Urmează cursuri de specializare în domeniul radiologiei pediatrice la Londra, iar din 1977 i se încredinţează coordonarea serviciului de radiologie al Kupat Holimului din Haifa şi Halil. Se pensionează în 1986, dar continuă să lucreze încă un deceniu. De-a lungul anilor a redactat numeroase articole de specialitate în publicaţii din Ţara Sfântă sau din străinătate, unele dintre ele fiind citate în manuale şi tratate clasice de medicină. Acaparat de profesia sa, va debuta ca autor abia în 1999, după îndelungi ezitări. Aflat la vârsta amintirilor, va dedica străzii şi oraşului său natal o pasionantă cronică, dintr-un unghi preponderent sentimental, ce reînvie o lume apusă, cu oamenii şi tradiţiile ei acum dispărute. Trilogia doctorului Iulius Iancu are un farmec aparte, constituind o valoroasă carte documentară, menită să conserve memoria locului natal. Alcătuită din fragmente heteroclite, înglobând materiale dintre cele mai diverse – amintiri, secvenţe de proză şi gazetărie, poezii, scrisori, desene şi fotografii, documente facsimilate etc.– trilogia reţine un segment de istorie a comunităţii evreieşti din Bacău, cu viaţa şi problemele ei cotidiene. Fresca alcătuită din bucăţi de mozaic, colorate şi pitoreşti, e un indirect document sociologic în care autorul radiografiază, cu o anume rigoare – chiar dacă fără pretenţii ştiinţifice, dar cu onestitate şi farmec al relatării – viaţa socială, economică, religioasă şi culturală a unui segment al comunităţii evreieşti din Moldova secolului trecut. Memorialistul reţine scene pitoreşti ale vieţii de zi cu zi de pe uliţa copilăriei, cu zăpezile ce ajungeau în lunile de iarnă “până la broasca uşii”, cu noroaie ce se sfârşeau abia prin aprilie, cu zăduful şi muştele verii. Se perindă prin faţa cititorului o lume pestriţă, trăind în sărăcie, dar şi în respectul tradiţiilor milenare ale comunităţii. În aceste pagini de memorialistică doctorul Iulius Iancu este el însuşi un poet discret, reluând motivul lui ubi sunt în câteva lamente intonate Pe ruinele copilăriei, poezie din care cităm doar un fragment edificator: ”Bistriţa volburoasă continuă să curgă / Adevărat, pe altă albie./ Curge de milenii şi va curge / în veşnicie / Valurile, la fel de furioase ca ieri, / Vin şi se sparg în butucii groşi / cu cioturi. / Cum totul în jur s-a schimbat! /Caut vecinii buni, prietenii, rudele. / Unde e cizmarul, croitorul, tâmplarul? / Nu văd trăsura cu cai. / Nici vânzătorul de pepene. / Nu simt pâinea neagră din brutărie!/ S-au dus! S-au dus!”
Un al patrulea volum subintitulat Generaţia la capătul drumului, apărut recent, în 2004, e considerat de autor ca ultimul episod din serialul Noi, copiii străzii Leca. Scriitorul explică aici mecanismul de veritabil bulgăre de zăpadă al memoriei, de naştere al acestei insolite saga a unei străzi părăsite, ce a constituit fundalul copilăriei şi tinereţii sale. Harnicul cronicar al străzii Leca şi colaboratorii săi îi adună pe toţi, sărmani şi bogaţi, umili sau celebri, ca într-o veritabilă corabie a lui Noe, încercând să-i salveze de la potopul uitării. Tot sub semnul recuperator al memoriei stau şi poeziile adunate în cele două volume reunite sub titlul Poeme de amurg (2007). Sunt poemele unui spirit aflat la vârsta unei senectuţi luminoase, fără convenţia înfiorărilor thanatice destul de răspândite la liricii acestei vârste. Volumul are de altfel un subtitlu enigmatic, Aştept ziua de mâine, explicat de poetul însuşi ca o “speranţă în venirea zilei de mâine, zi liniştită, de repaos sufletesc.”Avem de a face cu confesiunile calme ale unui om conştient de turpitudinile bătrâneţii, ale unei vârste dominate de melancolie, de suferinţă şi speranţă. Pentru poetul originar din oraşul tristeţii bacoviene, senectutea e un anotimp al amintirilor prin excelenţă,”al regretelor şi al satisfacţiei trecutului”. Iulius Iancu are o viziune exactă a propriului univers liric. Este un om lucid în toate manifestările sale. Preocupările sale de om aflat la vârsta când se deprinde arta de a fi bunic ne descoperă un spirit înţelept, calm şi binevoitor cu semenii şi cu sine însuşi. Este prin excelenţă o natură solară, aflată la antipodul "nervilor" bacovieni, al liricii mohorâte a acestuia. Iată poemul ce dă numele cărţii, edificator pentru întreaga creaţie a acestei perioade:
“Aştept nerăbdător ziua de Mâine, / Caldă, luminoasă, senină / Lungă fără de sfârşit / Fără nori fără furtună // Aştept ziua de Mâine. / Vreau să văd răsăritul Soarelui, / Să simt căldura pe faţă, pe corp / Să-mi stingă dorul şi tristeţea // Aştept ziua de Mâine / Să văd oameni pe stradă / Maşini trecând în grabă / Să privesc îndelung ficusul din curte.” Sunt enunţate aici deziderate ale unui spirit ce nu-şi doreşte nimic ieşit din comun. Banalitatea vieţii de zi cu zi nu-l înspăimântă deloc pe medicul aflat la senectute. Dimpotrivă, el vede în simplitatea existenţei miracolul pe care îl ignorăm cu toţii, cel puţin atunci când suntem tineri. Se bucură de lucrurile cele mai simple cu putinţă, “de lumina din fereastră”, “de aerul proaspăt din piept”, de glasul copiilor aflaţi în drum spre şcoală. Poezia din care am extras aceste mici fragmente se numeşte De Anul Nou, iar tonalitatea ei este dominantă şi în celelalte poeme. Meditează adeseori asupra meandrelor unei “vieţi trudite”, asupra cochiliei pe care valurile vieţii au purtat-o de “pe malurile Bistriţei până-n Carmel”. Nimic nu pare să întunece bucuria existenţei sale. Generos, evocă în versuri cutremurate de emoţie strada natală. În Ziua de Izkor se înduioşează de amintirea mamei sau varsă o lacrimă în memoria oamenilor “buni şi simpli, / căzuţi în lupte inutile”. Toate aceste poeme creează profilul moral al unui om ieşit din comun, a cărui înţelepciune se traduce prin poeme simple, lipsite de sofisticaţii sau de trucuri retorice. Medicul poet scrie aproape cum vorbeşte, fără grija calofiliei, atent fiind doar la adevărurile sale interioare. Fermecătoare, poemele din acest volum ne descoperă, încă o dată, un om şi un poet, simplu şi înţelept, care nu oboseşte să repete adevăruri pe care le uităm adeseori. Iulius Iancu nu se înspăimântă să rămână “naiv şi prozaic”, cum îl califică exigentul critic Iosef Eugen Campus. Medicul-poet continuă să scrie aşa cum este viaţa însăşi, adeseori naivă şi prozaică în misterul ei.