Eseurile lui Flaviu George Predescu

Flaviu George Predescu s-a afirmat, impetuos, ca unul din cei mai reprezentativi scriitori ai tinerei generaţii, în persoana sa conturându-se, după toate semnele, un veritabil şef al unei generaţii în mişcare. Autor al mai multor volume de versuri, bine primite de critica literară, poetul se dovedeşte şi un eseist neliniştit, pasionat şi lucid. Tânărul poet e un adept al abordării frontale, fără false inhibiţii, a unor teme neconvenţionale, manifestându-se ca un spirit camilpetrescian, fascinat de mişcarea ideilor. Volumul intitulat Poetul merge mai departe (2013) conţine eseurile despre iubire ale unui autor maturizat înainte de vreme, cu o bogată experienţă de viaţă, dar şi cu lecturi fundamentale, bine digerate. Două teme par să fie obsedante pentru tânărul poet: cea a „sincerităţii”brutale (al adevărului rostit fără precauţii diplomatice) şi cea a „singurătăţii în iubire”. Fire pragmatică şi realistă, autorul ambiţionează să realizeze nu numai o culegere de eseuri neconvenţionale, ci şi un „manual” care să ofere colegilor săi de generaţie, tinerilor cititori, un teren de dezbatere, neocolind să ofere propriile soluţii şi sugestii unor ucenici într-ale vieţii, incapabili să sesizeze toate capcanele discursului amoros, ale relaţiilor dintre femeie şi bărbat. În fond, Flaviu George Predescu îşi invită lectorii la o atentă scrutare a sinelui, dar şi la deloc facila posibilitate de a medita împreună asupra unor valori fundamentale, cum ar fi libertatea sau sexualitatea. În ciuda apartenenţei sale la lumea discipolilor lui Orfeu, poetul nu face deloc figura unui visător. Dimpotrivă, Flaviu George Predescu e un spirit realist, un om cu picioarele pe pământ, perfect informat asupra provocărilor timpului său. Cu o surprinzătoare maturitate, eseistul sesizează terenul minat pe care păşeşte generaţia tânără, ca şi pericolele la care e supusă o promoţie ce se cultivă nu în bibliotecă, ci pe Facebook. E o generaţie care tinde să rupă punţile cu tradiţia părinţilor şi bunicilor, fără să fie întotdeauna capabilă să-şi creeze propriile tradiţii, preferând să maimuţărească pe alţii sau să trăiască printre simulacre şi nonvalori. Flaviu George Predescu sesizează imensele riscuri ale unei libertăţi prost înţelese, ale ignoranţei şi autosuficienţei, ale narcisismului generaţionist. Deplânge dărâmarea grăbită a idolilor sau jubilarea naivă a celor ce dinamitează valorilor create de înaintaşi. Ca şi un alt exeget al iubirii, tânărul poet constată, pe cont propriu, că iubirea modernă e nu numai un „imens faliment al civilizaţiei”(Denis de Rougement), ci şi o chestiune tratată confuz, o sursă ce generează, în mod paradoxal, tristeţe şi singurătate. Nu e întâmplător că tânărul poet evidenţiază carenţele morale ale unei societăţi egoiste, în accentuată pierdere de memorie. Flaviu George Predescu subliniază că pericolele generaţiei sale se ivesc tocmai din acest cult al unei exacerbate fericiri individuale, al supraaprecierii dragostei (printre altele şi datorită filmelor şi televiziunii), în dauna unor valori tradiţionale cum ar fi simţul moral, al valorilor comunitare, al onoarei şi memoriei colective, al unităţii familiei. Ca un nou romantic, ce intuieşte că fără memorie nu există o continuitate a civilizaţiei, tânărul eseist se plimbă pe aleile cimitirului Bellu, oprindu-se în faţa mormintelor lui Dem Rădulescu şi a lui Zaharia Stancu. „Ce caut pe aleile cimitirelor? Ce vreau să dovedesc cu asta? Poate ar fi trebuit să fiu altundeva, unde este mai multă viaţă, unde încă sunt dorinţe, planuri, speranţe. Agentul de pază <> să mă întrebe de ce am venit. I-am spus că fac asta din când în când. Simt că aparţin unei naţiuni, cu multe valori şi, în plus, plimbarea printre cruci mă ţine cu picioarele pe pământ.” Poetul refuză „să vorbească de pe un piedestal”, să adopte postura unui moralist acru şi inclement. Se adresează cu o cuceritoare francheţe generaţiei sale, încercând, în primul rând, să se cunoască mai bine pe sine însuşi. Înainte de a-i judeca pe alţii, Flaviu George Predescu se judecă pe sine, cu severitate şi fără ipocrizie. Nu fără tristeţe meditează asupra maladiilor epocii sale, asupra pericolelor pe care le aduce un climat al libertăţii nelimitate. Constată că „adolescentului de tip nou îi este permis absolut orice din ceea ce nu îl omoară, nu îl îmbolnăveşte sau nu îl bagă în puşcărie”. În acelaşi timp, atenţionează asupra pericolelor de a cădea în capcanele minciunii, în „prăpastia conştiinţei”. Cu un patetism mereu supravegheat, cu o admirabilă rigoare speculativă, eseistul abordează o problematică vastă, nelimitându-se doar la enunţata, în subtitlul cărţii, temă a iubirii. Vorbeşte despre dragoste şi trădare, comunicare şi solitudine, despre emoţii şi iraţional, despre caracter şi experienţe de viaţă, despre ezitare şi refuz, despre părinţi şi familie etc. Scrisul autorului se desfăşoară într-un evantai tematic ce dezvăluie preocupările vaste ale autorului, lecturile preferate, modelele sale spirituale. Ne sunt dezvăluite aici obsesiile şi preocupările unui spirit lucid, ce refuză solitudinea în favoarea unei admirabile solidarităţi cu comunitatea şi cu problemele propriei generaţii, ale epocii dramatice pe care o traversăm. Scrisul său îmbină divagaţia savantă cu anecdoticul sau cu meditaţia gravă. Fără să ambiţioneze aşa ceva, cu o cuceritoare modestie, tânărul Flaviu George Predescu riscă să devină dacă nu profesorul de înţelepciune al generaţiei sale, atunci, cel puţin, martorul cel mai convingător al faptului că aceşti oameni tineri au învăţat să gândească cu propriul cap. E inutil să adăugăm că autorul eseurilor de faţă şi-a cucerit propriul stil, cuceritor prin echilibrul fragil dintre gravitate şi anecdotic, prin refuzul de a participa la dezbaterea problemelor cetăţii printr-o retorică exclusiv nihilistă. Altfel spus, eseistul ştie să fie profund şi convingător fără să adopte o morgă profesorală. Fermecătoarele eseuri despre iubire ale lui Flaviu George Predescu pot fi citite cu folos la orice vârstă, aparţinând unui „custode neobosit al coerenţei între vorbe şi fapte, al proprietăţii cuvintelor”, cum, inspirat, se defineşte autorul însuşi.

Un poet al discreţiei: Vasile Mic

Vasile Mic e, indiscutabil, unul din cei mai interesanţi poeţi iviţi în nordul ţării. Oşan autentic, poetul s-a născut la 15 august 1947, în satul Coca, din comuna Călineşti-Oaş. A debutat cu poezie în revista „Familia”, în 1974. Vreme de câţiva ani, a practicat ziaristica la cotidianul „Gazeta de Nord-Vest”, o profesie ce pare să nu-i mai surâdă poetului, retras tot mai mult în domeniul inefabil al muzelor. S-a exersat, cu bun gust şi măsură, în calitate de autor de recenzii şi cronici literare, în reviste precum „Citadela”, „Reflex”, „Cetatea culturală”  şi „O carte pe zi”. A publicat poezie în „Tribuna”,  „Flacăra”, „Orizont”, „Albina”,  „Argeş”, „Pleiade”, „Poesis”,  ”Caligraf”, „Citadela” „Nord Literar” „Reflex”, „Cetatea Culturală”, „Pro Saeculum”, „Acolada”, „Vatra veche”, „Destine Literare” (Canada), „Semănătorul”, în alte publicaţii literare şi de cultură, în presa locală („Cronica sătmăreană”), precum în diverse culegeri de literatură. Este autorul mai multor volume de poezie: Vis în pădurea de mesteceni (Casa de Editură „Pleiade”, Satu Mare, 1991), Fereastra din vis (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2007), Scara de lumină (Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2009), Dispariţia din context (Editura „Dacia XXI”, Cluj-Napoca, 2010), Copacul de argint (Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011), Povara comorilor / Burden of treasurs (traducere în limba engleză de Dan Brudaşcu - Editura „Sedan”, Cluj-Napoca, 2011). În haosul editorial de la noi, poezia sa discretă, scrisă de un om el însuşi discret şi timid, s-a bucurat de prea puţine ecouri. E unul din păcatele vieţii culturale actuale, iar situaţia sa nu e nici pe departe o excepţie. Ultimul său volum, Naşterea Aurorei (2013), prevăzut cu ilustraţiile poetului însuşi, este o apariţie ce nu face decât să reconfirme calităţile întrevăzute în volumele anterioare. Poetul se exprimă în poeme scurte şi concise, mizând pe sugestie, pe o etică a simplităţii. Sobru şi elegant, stilul său refuză retorica şi podoabele, iar gesturile sunt reduse la o ceremonie sumară, esenţializată la extrem. Acest gen de poezie solicită un lector atent şi cultivat, capabil să adauge el însuşi ceva din memoria sa culturală acolo unde poetul se opreşte în marginea sugestiei. Poemele lui Vasile Mic, scăldate într-o transparenţă totală, lăsând foarte puţine zone de umbră, amintesc oarecum de sculpturile intens şlefuite ale lui C. Brâncuşi. Ca şi marele gorjean, poetul din Nord vine dintr-o lume ancestrală, în care vorbele sunt cântărite cu mare atenţie, iar tăcerile nu fac decât să distileze esenţe. Ceva din gravitatea porţilor de lemn ale Nordului, cu câteva simboluri solare, s-a mutat şi în lirismul acestui poet ce refuză să-şi piardă inocenţa într-o lume coruptă şi dominată de o brutală goană după bunuri materiale. În ciuda legăturilor profunde cu satul primordial, Vasile Mic nu este un poet al ruralităţii. El exaltă elementarul şi puritatea în numele unei estetici minimaliste. Poezia lui este prin excelenţă una meditativă, cu versuri în care reflecţia coagulează în versuri ce au adeseori o sicitate aforistică. Intim legată de existenţă, poezia sa evită confesiunea brută şi avalanşa unei sincerităţi neordonate. Chiar şi când transcrie mici secvenţe de viaţă cotidiană, tonul e relativ neutru, rostirea poetică fiind supravegheată de prudenţa unei sensibilităţi tipice omului discret cu care poetul se confundă. Când se iveşte, sfios până la retractilitate, sentimentalismul din anumite fragmente confesive e încărcat de un abur nostalgic, ca şi în această amintire a unui timp fabulos al copilăriei: „Pe vremea aceea / Zăpada / Era / Una cu albul,/ Era una cu umerii,/ Cu cerul,/ Cu copacul de argint,/ Cu opincile mele./ Pe vremea aceea,/ Zăpada / Era cât gardul, / Până la straşina casei, / Până la şcoala din sat, / Până la primăvară, / Până în viitor. / Pe vremea aceea, / Zăpada / Chiar era albă”.(Atunci, zăpada). Nu mai puţin discret ni se arată poetul în postura sa de moralist, ce priveşte anomaliile sociale şi politice din jur cu un ochi inclement, dar care refuză mereu inflamările retorice. Abia enunţate, unele reflecţii ni-l descoperă pe Vasile Mic ca pe un lucid observator al realităţilor putrede din jur, solicitând oarecum complicitatea şi înţelegerea omului comun. El rezumă „filmul” vieţii prin câteva sintagme revelatoare, ca în poemul intitulat În filmul acesta: „Străzi, / Femei, / Delicte…// În filmul acesta. // Despre sărmani, / Nicio veste.” Lumea în care se mişcă sensibilul poet e una în care puritatea e ameninţată, poetul fiind atât de apropiat de mentalitatea autorului Stanţelor burgheze, cu care împarte tentaţia versului auster. Adeseori viziunea poetică se deschide spre o fantă prin care se zăreşte un univers al mizeriei şi pauperităţii: „Câini / Copii / Şi şobolani / Se bat / Pentru o coajă de pâine. / Se întâmplă în odăi / Unde / Locuiesc oameni./ Dumnezeu / Nu trece pe acolo. / Trec doar îngeri de rang inferior.”(Câini şi şobolani).Sau în această secvenţă, în care revine, din nou, imaginea unui univers familial, în care tristeţea şi sărăcia îşi lasă umbrele lor: „E o cruzime / Să le ceri / Celor flămânzi / Să zâmbească. / Copiii / Oricum / Râd / Şi atunci / Când mamele lor / Plâng / Pe ascuns…”(E o cruzime). Poetul denunţă, în versuri aforistice, un secol al dezumanizării, al maşinismului şi singurătăţii în poezii cum ar fi cea intitulată În lumea aceasta, dar caligrafia fină păstrează mereu ceva din cutremurul fiinţei. Regretatul  critic Petru Poantă a surprins, cu fineţea-i caracteristică, trăsăturile acestui lirism: “De la celebrarea solemnă, uşor emfatică, a iubirii până la evocarea cantabilă şi luminoasă a unui fel de procesiune funebră, poetul parcurge un itinerar mereu imprevizibil, cu alternanţe între un fantezism jubilant şi unul ironic sau, în ordine stilistică, între imaginea plastică şi limbajul abstractizant. Poeziile au în general o respiraţie scurtă, cu un discurs mai degrabă miniaturizant decât concentrat. Laconismul expresiei este, totuşi, consecinţa unei elaborări lucide şi nu a spontaneităţii <>, şi asta se vede în special în piesele compuse în manieră epigramatică”. Confirmând întrutotul observaţiile criticului, noul volum adaugă valenţe noi universului liric al poetului din Nord. Căldura vocii umane, simplitatea şi discreţia acestui discurs sunt convingătoare şi în această ultimă apariţie, Naşterea Aurorei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 20113), o carte ce sperăm să nu treacă neobservată.

Un periplu în Ţara Sfântă

Plănuiam de câţiva ani să călătoresc în Israel, la invitaţia călduroasă a prietenilor mei. Ca prin minune, de fiecare dată apărea ceva mai important, ce nu suferea amânare. Mă consolam cu gândul că, la fel ca într-o poveste amoroasă, jumătate din plăcere e dată de aşteptare. În sfârşit, la încurajările lui G.Mosari şi ale Gettei Berghoff mi-am făcut curaj şi m-am trezit dis-de-dimineaţă, pe la mijlocul lunii aprilie, la Aeroportul Henri Coandă, din Otopeni. Sunt oarecum mirat de nenumăratele măsuri de securitate care se iau în zona în care se adună călătorii de la Compania El Al, cu care mă pregătesc să zbor până la Tel Aviv. Până la urmă, găsesc că prudenţa e necesară ştiut fiind faptul că Israelul e, de câţiva ani, ţinta unor provocări teroriste. Câteva rachete lansate din Fâşia Gaza aveau să explodeze la Eilat chiar în cea de-a treia zi a călătoriei mele. Călătoresc în avion lângă un tânăr israelian, doctorul Maxim Steiner, medic originar din Craiova, venit la Bucureşti să-şi deschidă un cabinet dentar. E exasperat de birocraţia dâmboviţeană, dar e convins că va reuşi, în final, să-şi inaugureze cabinetul, pus la punct cu ultimele noutăţi ale domeniului. Mă avertizează că la aeroportul din Tel Aviv s-ar putea să fiu tracasat de formalităţi. Spre surpriza mea, totul durează mai puţin de un minut, astfel că am bucuria de a mă îmbrăţişa cu doamna Berghoff şi cu G. Mosari mai repede decât mi-am imaginat. Abia am avut răgaz să admir construcţia modernă şi extrem de funcţională a Aeroportului Ben Gurion. E o construcţie impozantă, pe care aveam să o cercetez cu un ochi mai atent la întoarcere, când a trebuit să aştept ceva mai mult, din cauza unei greve a personalului. Gazda mea de la Tel Aviv, doamna Lili Strul, e originară din Târgu Mureş. Primitoarea ei casă e dotată cu o impresionantă bibliotecă, plină de cărţi româneşti. Continuă să urmărească emisiunile televiziunii din ţara natală (are o antenă parabolică performantă) şi se arată extrem de mirată când îi spun că eu trăiesc de 17 ani fără televizor. E perfect informată cu ce se întâmplă în România, continuă să vină la băi în fiecare vară. Seara, casa primitoare a doamnei Lili, o gazdă atentă, devine un veritabil salon literar, în care mă întâlnesc cu câţiva dintre scriitorii dragi sufletului meu. Alături de doamna Getta Berghoff, mă îmbrăţişez cu câţiva dintre cei mai interesanţi scriitori de limbă română din Israel: Teşu Solomovici, Zoltan Terner, Carol Feldman, Andrei Fischof. Pe unii îi cunosc doar din scris, cum este şi excelentul gazetar şi critic literar Roni Căciularu, care îmi oferă ca amintire un splendid album cu picturile lui Monet, ca şi când ar fi cunoscut foarte bine pasiunile mele în materie de artă plastică. E o seară caldă, plină de amintiri plăcute. Dar voi face cunoştinţă şi cu alte personalităţi ce-mi sunt puţin cunoscute sau pe care le-am ignorat până acum. Printre noile mele cunoştinţe se numără prozatoarea Magdalena Brătescu, autoarea unui excelent roman, Casa Diamant, apărut în 2010 la Editura Libra. Este o revelaţie. Sunt la fel de încântat să o cunosc şi pe Ada Shaulov-Enghelberg, autoarea unui volum de povestiri, care analizează, cu remarcabilă fineţe psihologică, labirintul întortocheat al sentimentului iubirii, cu accente freudiene uneori. Îmi propun să scriu despre ambele autoare cât mai curând. Încă din primele ore ale întâlnirii mele cu G. Mosari facem schimb de cărţi şi de reviste. Am surpriza să constat că Revista Familiei, editată cândva de reputatul gazetar I. Aurescu (despre care am scris în unul din volumele mele intitulate Scriitori din Ţara Sfântă), are acum o faţă nouă, că revista apare într-o formulă mult mai modernă. Tehnoredactorul ei este un tânăr foarte dotat, Dragoş Nelersa, un om cald şi prietenos, însoţit de fermecătoarea sa soţie. Descopăr în paginile revistei, cu plăcere, un articol ce-mi e dedicat, semnat de G. Mosari, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Prozatorul îmi face şi o altă surpriză, oferindu-mi ultimul număr din revista Izvoare, dedicat în întregime amintirii lui Shaul Carmel, în care sunt prezent şi eu cu o scurtă evocare a marelui poet. Dincolo de bucuria întâlnirii cu aceşti admirabili scriitori, nu fără mirare descopăr că există şi printre confraţii noştri de la Tel Aviv unele animozităţi, tipice plaiului mioritic. Teşu Solomovici îmi povesteşte pe scurt, cu o indignare temperată, despre atacurile deloc amicale ale unor colegi de condei la adresa cărţii sale dedicate mareşalului Antonescu. Concede, totuşi, că şi aceste atacuri i-au asigurat o bună reclamă în România, cartea fiind un succes editorial. Îmi oferă o altă carte incitantă, Ce i-a spus evreul Steinhardt călugărului creştin Steinhardt şi vice-versa, 2013), pe care încep să o citesc imediat ce se iveşte un răgaz, adică seara târziu. Indiscutabil, Teşu Solomovici e un gazetar de primă mână, cu un condei ce ştie să pescuiască din aer teme menite să inflameze curiozitatea cititorilor. Scrisă într-un stil publicistic, fluent, cartea e o veritabilă bombă editorială. Volumul are toate ingredientele pentru a deveni un nou succes editorial. I-ar mai lipsi doar câteva atacuri. De data aceasta ar fi nevoie, cred, de câţiva popi care să dea glas indignărilor, căci monahul de la Rohia e văzut, prin părţile noastre, aproape ca un sfânt. Oricum, cartea e plină de interes şi îmi propun să reiau lectura ei. Teşu Solomovici editează, de ceva vreme, revista Maximum, ca o replică la Minimum a lui Al. Mirodan. Actuala publicaţie a păstrat ceva din structura fostei reviste, dar a şi modificat-o substanţial. În opinia mea revista e vie, plină de aplomb jurnalistic, fiind redactată cu un ochi de expert. Dar, ca întotdeauna, se găsesc şi cârtitori. A doua zi, G. Mosari îmi arată, din maşină, Tel Avivul, o metropolă în care construcţiile noi, din beton şi din sticlă, concurează cu clădirile vechi, în stil european sau cu cele ce emană un parfum oriental. Prima zonă pe care o vizităm, cartierul Savion, e una mai puţin spectaculoasă, cu vile ale unor magnaţi, ascunse după arbori plini de flori. Mărturisesc că nu atât vilele m-au încântat cât natura expansivă din jur, cu explozia de culori şi miresme. Bogaţii de aici sunt discreţi, casele lor sunt disimulate după splendide perdele de verdeaţă şi flori. Spre deosebire de neam-prostia de la noi, magnaţii de aici ştiu că nu trebuie să sfideze vulgul cu luxul şi banii lor. Mă întreb, în gând, când vor învăţa mârlanii şi ciocoii de la noi că a fi bogat nu e neapărat un merit şi o fală, după cum nici să fii sărac nu e un motiv de mândrie. În una din zilele următoare vom continua explorarea acestei metropole uluitoare. Printre altele ne vom opri şi în faţa Primăriei, în locul unde un descreierat fanatic l-a ucis pe Yitzhak Rabin. În locul cu pricina, pronunţăm amândoi titlul cărţii lui Shaul Carmel şi a Ilenei Cudalb (Yitzhak Rabin: pacea şi-a ucis soldatul), evocăm memoria poetului şi a lui Rabin. Din păcate, isteria istoriei continuă, iar evreii sunt încă departe de pacea pe care o visează şi pe care o merită din plin, după atâtea milenii de rătăciri şi de prigoană. La amiază, suntem invitaţi pe strada Ghivat Hatachmoshet 30,  Holon, Kiriat Sharet, la admirabila noastră prietenă, Getta Berghoff. Generoasa scriitoare ne oferă, mie şi familiei Mosari, un prânz copios, inclusiv unele specialităţi israeliene. Admirăm atât rafinamentul bucătăresei, biblioteca şi tablourile gazdei, o femeie cu gusturi alese, atât în scris cât şi în existenţa cotidiană. Le admirăm şi pe cele trei pisici de rasă pe care doamna Getta le-a adoptat după ce au fost părăsite de un cuplu divorţat, din vecini, care şi-au disputat bunurile cu ardoare, mai puţin cele trei feline. Pisica, aristocrată şi misterioasă, stă mereu în preajma noastră, cercetătoare, în schimb cei doi motani ne pândesc, bănuitori, de la distanţă, dintr-un colţ al casei. La despărţire privesc uluit, încă o dată, deşertul care începe imediat de la capătul străzii pe care locuieşte prozatoarea. Getta Berghoff îmi poveşteşte că Holonul s-a ridicat pe dunele de nisip ale deşertului. Atunci când a venit să-şi ia în primire locuinţa şi-a pierdut efectiv sandalele în nisip. Seara ne vom reîntâlni, din nou, la un cenaclu literar ad-hoc, ţinut la gazda mea. A doua zi, marţi, 16 aprilie, e sărbătoarea independenţei de stat a Israelului şi vom continua să explorăm, împreună cu G. Mosari, fabulosul oraş Tel Aviv. La ora 11, sirenele încep să sune. Traficul e întrerupt, oamenii coboară din maşini şi toţi trecătorii se opresc pentru a ţine câteva minute de reculegere în memoria celor care s-au jertfit pentru ţară. E un moment emoţionant şi pilduitor. În ziua următoare, îi voi însoţi pe doamna Rica şi pe G. Mosari la iarbă verde, la un picnic organizat în cinstea sărbătorii Independenţei. Mica sărbătoare câmpenească se va ţine în curtea unui evreu originar din Bulgaria. După salutul şi conversaţia de rigoare, triburile se aşează la masă într-o ordine ce pare să fi fost stabilită dinainte. Evrei români, bulgari, marocani, egipteni sau din alte zone ale lumii sărbătoresc împreună bucuria regăsirii în ţara străbunilor. Mă întreţin la început cu o distinsă evreică originară din Egipt, care vorbeşte o franceză impecabilă. În colţul nostru se vorbeşte, din politeţe pentru musafir, aproape exclusiv româneşte. Pe masă apar sarmale, mititei şi vinul de la Murfatlar. Mă simt ca acasă, printre prieteni apropiaţi. Dacă n-ar fi fost lămâii şi alţi arbori exotici din curte aş fi jurat că suntem la noi acasă. După-masa, domnul Mosari ţine să vizităm un alt oraş din apropiere şi un mall foarte spectaculos. Miercuri dimineaţa voi pleca însoţit de gazda mea, doamna Lili, la gară. Grijulie, doamna îmi dă ultimele indicaţii pentru călătoria mea la Haifa. Punctul de reper e marea care se arată în stânga trenului, destul de întunecată. Spre mirarea mea dar mai ales a gazdelor, perioada e foarte ploioasă şi clima excesiv de rece. Sunt întâmpinat de doamna Madeleine Davidsohn, cunoscuta poetă şi prozatoare, şi de distinsul soţ al dânsei, doctorul generalist Sergiu Davidsohn. Sunt amândoi originari din Moldova. Locuinţa lor e situată pe o ridicătură muntoasă de pe care se poate admira priveliştea fabuloasă a mării. Camera în care sunt găzduit are pereţii blindaţi, iar uşa e şi ea prevăzută cu un blindaj special. Realizez încă o dată că Israelul e o ţară care trăieşte mereu cu sabia deasupra capului, ca singura ţară democratică din zonă, fiind înconjurată de inamici statornici. A doua zi, împreună cu familia Davidsohn vom pleca la Nazaret, unde vom fi musafirii prozatorului Berthold Aberman. Colonel în rezervă, octogenarul e încă un bărbat în plină putere creatoare. Ca fost topometrist, care a bătut în lung şi lat munţii şi dealurile din România, iar apoi deşertul Israelului, e un om viguros, cu mari proiecte literare. Editează la Nazaret o publicaţie în limba română, sprijinit de primarul oraşului, un inimos evreu originar din România. Romancierul se dovedeşte un ghid foarte priceput, care ne poartă, în ritm de infanterist, la principalele puncte de interes ale oraşului evocat în paginile Bibliei. Ne oprim la fântâna la care, conform tradiţiei biblice, Sfânta Maria a primit vestea cea bună de la îngerul Gavril, facem câteva fotografii. Apa de la fântână nu e însă potabilă. Vizităm monumentala Biserică a Bunei Vestiri, ne oprim şi facem câteva fotografii în faţa unei fresce donate de Biserica Ortodoxă din România. Curiozitatea ne împinge să vizităm un bazar din apropiere, plin de tot soiul de nimicuri extrem de colorate, dar evident că nu cumpărăm nimic. Din păcate, vizita la Nazaret s-a prelungit foarte mult, doamna Aberman răsfăţându-ne cu toate bunătăţile din lume. Aşa că, spre regretul meu, nu vom ajunge la timp în Haifa pentru a o întâlni pe fosta mea profesoară de limba franceză din liceu, doamna Ştefania Berczeller. În schimb, familia Davidsohn îmi oferă o altă surpriză. Vizităm cartierul german al Haifei. E seară, clădirile sunt luminate feeric. La un moment dat, maşina ocoleşte o mică piaţă şi în faţa mea se desfăşoară panorama muntelui Carmel, cu fabuloasa privelişte a grădinilor suspendate ale Templului Bahai. E un spectacol ce-ţi taie răsuflarea. De altfel, toată Haifa e nu numai un port cu o mare importanţă economică, ci şi un splendid oraş turistic. La fiecare pas mă întâmpină o surpriză, fiecare clipă trăită la Haifa e prilejul unei noi, neaşteptate bucurii. A doua zi, dimineaţa, îl însoţesc pe domnul doctor Sergiu Davidsohn la un complex din apropiere, de unde obişnuieşte să-şi cumpere publicaţiile de limba română. În faţa chioşcului de ziare, avem surpriza plăcută de-a o întâlni pe doamna doctor Francisca Stoleru. Pe când vorbeam cu dânsa şi cu doctorul Davidsohn, suntem salutaţi în româneşte de o doamnă originară din Bălţi, bucuroasă să ne audă vorbind „în limba noastră”.E unul din basarabenii, nu puţini, ce vin în Israel să câştige o pâine mai bună decât acasă la ei. Facem toţi patru o fotografie. În aceeaşi zi, familia Davidsohn mă va preda în grija doamnei Liana Saxone-Horodi şi a domnului inginer Mirel Horodi. Împreună ne vom deplasa la Ein Hod, un pitoresc sat al artiştilor, unde reputata pictoriţă şi-a deschis o amplă expoziţie. La Ein Hod funcţionează un fabulos muzeu Dada – Marcel Iancu. Casa în care a locuit marele arhitect şi pictor Marcel Iancu e situată în apropierea muzeului, pe care-l vizităm imediat după sosire. E un muzeu nu foarte mare, dar plin de surprize şi de prezenţe româneşti, căci posedă şi reproduceri după portretele pe care Marcel Iancu le-a făcut scriitorilor români. O încântare e şi expoziţia de maturitate a doamnei Liana. Nu am numărat tablourile, dar e vorba de o expoziţie amplă, cu pânze de mari dimensiuni. Am fost pur şi simplu cucerit de lucrările acestei eleve a pictorului Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Liana Saxone-Horodi se dovedeşte un excepţional pictor al peisajului arid al Israelului, al pietrei şi arborilor dramatic contorsionaţi. Citesc în aceste peisaje austere, viu colorate, pline de prospeţime, ceva esenţial, abia ghicit din destinul acestei fiinţe sensibile, în care intuiesc că e ascunsă o energie vulcanică. Sunt cucerit, deopotrivă, de înţelepciunea şi calmul domnului Mirel, soţul pictoriţei, aparent un caracter opus. Îl ştiam din câteva articole citite prin publicaţiile de limbă română pe care le-am primit, din când în când, din Israel. Formează împreună o admirabilă pereche, artistul sensibil şi inginerul dovedind că uneori contrariile fac casă bună. La fel se întâmplă şi în pictura doamnei Liana Saxone-Horodi, construită adeseori din contraste puternice, cu accente dramatice, expresioniste. Din lumea colorată a marii artiste nu lipsesc nici câteva peisaje româneşti, pline de nostalgie. După cum, reţin privirea şi peisajele tipic arăbeşti, pline de culoare şi de pitoresc oriental. De un farmec aparte se bucură şi portretele pictoriţei, căreia îi place să pătrundă dincolo de aparenţele figurii umane, să scruteze psihologii şi caractere, portretizând adeseori oameni umili, situaţi la periferia societăţii şi a oraşelor. Îmi spun că ar fi necesară organizarea unei retrospective în România a acestui mare artist format aici, la noi, care şi-a desăvârşit arta în Israel. Vizita noastră la Ein Hod se va încheia cu o masă fastuoasă la un restaurant situat pe malul mării, un local în care familia Horodi pare că se simte familiară. Revenit de la Ein Hod, m-am bucurat de o seară specială la Haifa. Cercul Cultural din Haifa, animat de doamnele Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru şi Biti Caragiale, a organizat o seară literară ce mi-a fost dedicată aproape în întregime. Cu această ocazie, bunul meu prieten G. Mosari mi-a făcut plăcerea să citească şi câteva schiţe umoristice, din ultima sa carte, Miniaturi umoristice (2013), reuşind să învioreze asistenţa. M-am bucurat, de asemenea, să întâlnesc în sală figurile unor scriitori pe care-i cunoşteam foarte bine din cărţile lor. Pe unii îi cunoşteam personal, din perioada călătoriilor acestora în România. Printre aceştia îi amintesc pe prozatorul şi epigramistul Petre Cioclu, pe Berthold Aberman (venit de la Nazaret), pe Morel Abramovici, un excelent autor de maxime şi cugetări. Am fost plăcut surprins să fac cunoştinţă cu un general, originar din România (venit tocmai de la Beer Sheva), sau cu memorialistul Ivan Lungu, autor al volumului Maimuţele – de dincolo de amintiri. M-am bucurat să-l cunosc pe domnul dr. inginer Strul Moisa, autor al unei cărţi ce îmbină exegeza biblică, erudiţia ştiinţifică şi pasiunea cercetării (e vorba de Biblia şi metalurgia, volum pe care mi l-a dăruit cu un călduros autograf). Cândva am corespondat cu dânsul prin poşta electronică, şi nu mică mi-a fost mirarea când a citit câteva din gândurile pe care i le încredinţasem cu ani şi ani în urmă. Am fost prezentat pe larg şi cu cele mai elogioase cuvinte de G. Mosari, urmat de prozatoarea Madeleine Davidsohn, dar şi de unii dintre scriitorii prezenţi în sală. Dintre ei, Tellu Aberman şi Strul Moisa m-au emoţionat cu adevărat, dar semnele de sinceră afecţiune au venit din toate direcţiile. La urmă, mi-a fost oferită o preţioasă Diplomă de excelenţă, semnată de G. Mosari şi de secretarul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română, domnul Jean Steiger, pe care îl ascultam, ca adolescent, la Radio Europa Liberă. A fost şi va rămâne pentru mine o seară de neuitat, pentru care nu am suficiente cuvinte să le mulţumesc admirabililor mei prieteni. În acea seară de neuitat am constatat, încă o dată, că evreii originari din România sunt oameni de o calitate umană excepţională, că pentru ei recunoştinţa nu este o vorbă goală. Încă o dată, am realizat, cu o tristeţe pe care nu ştiu cine mi-o va înţelege, că, prin plecarea lor în patria strămoşilor antici, România a pierdut un uriaş capital uman, ştiinţific şi artistic, un imens tezaur de gând şi de simţire. Încă o dată, am constatat că ei continuă să vorbească şi să scrie într-o limbă română curată, lipsită de barbarismele care invadează cu agresivitate ziarele şi ecranele televizoarelor de la noi. Ca să nu amintesc şi vorbirea tinerilor semidocţi din ziua de azi, dintre care unii au ajuns deja în fotoliile parlamentelor. După neuitata întâlnire de la Cercul Cultural, aveam să-i însoţesc, în ziua următoare, pe G. Mosari şi pe doamna Rica la o întrunire de familie, mai precis la aniversarea unui nepot, ceremonie desfăşurată la un restaurant din Haifa. A fost un moment în care am putut să constat pe viu seriozitatea tinerilor israelieni, tineri ce nu ezită să se pregătească din greu pentru intrarea în vâltoarea vieţii. Modeşti, muncitori, aceşti tineri fac, printre altele, o foarte dură ucenicie a armelor. Serviciul militar e obligatoriu în Ţara Sfântă, inclusiv pentru graţioasele fete ce-şi termină studiile. Le-am văzut pretutindeni întorcându-se acasă, obosite, cu raniţa în spate şi cu automatul pe umăr. Nici nu pot să fac o comparaţie cu tinerii de la noi, spălaţi pe creier de televiziuni antinaţionale, de un sistem de învăţământ „ce produce tâmpiţi”(după constatarea unui înalt personaj). Ce diferenţă între aceşti tineri israelieni şi răzgâiaţii noştri, ce umplu până la refuz restaurantele, cluburile şi discotecile! Îi zăresc, uneori, pe aceşti tineri români, intervievaţi pe diverse canale de televiziune, şi constat că doar divertismentul pare să-i preocupe. Sunt noii „juni corupţi”, cărora dezmăţul li se pare mereu „super” şi „cool”. Nici o putere vrăşmaşă nu ar fi putut să inventeze o planificare mai metodică, mai perversă, a ratării şi eşecului existenţial al tinerei generaţii de la noi. Sâmbata, ultima zi pe care o aveam de petrecut în Israel, avea să fie cea în care descopeream Ierusalimul. Îngerii mei păzitori vor fi, din nou, Getta Berghof şi fiul dânsei. Dar fiindcă scriitoarea şi-a declinat competenţa de ghid, a aranjat ca să fim conduşi prin magicul oraş de către doi cărturari ce locuiesc la Ierusalim. Viorica Weissman este o tânără traducătoare, originară din Timişoara, pasionată de viaţa şi învăţăturile lui Ramana Maharshi, de înţelepciunea orientală, dar şi bună cunoscătoare a Ierusalimului şi a mitologiei sale. Însoţitorul ei e un istoric, pe care-l cunoşteam din scris, Lucian-Zeev Herşcovici, originar din Iaşi. Este un munte de om şi de erudiţie. Cred că nu este piatră în Ierusalim căreia acest cărturar să nu-i ştie povestea. Însoţiţi de aceşti doi rafinaţi intelectuali, descoperim, la pas, locurile mitice ale Ierusalimului. Poposim la Zidul Plângerii, unde îmi fac mica mea rugăciune, convins că zidurile masive vor filtra o parte din dorinţele mele. Îmi era teamă ca nu cumva Cel de Sus să fie prea exasperat de valul de rugăminţi ce vin din această piaţă plină de rabini, de studenţi în teologie, de tot soiul de pelerini, de creştini sau de simpli turişti ce se înghesuie în acest buric al pământului, convinşi cu toţii că aici există o cale mai scurtă spre Dumnezeu. Port, cum se obişnuieşte, o minusculă kipă albă pe care o culeg dintr-un coş de la intrarea în zonă. E aproape inutil să adaug că zona Zidului Plângerii e îngrădită şi bineînţeles intens supravegheată. Lucian îmi şopteşte că pot să păstrez kipa, ceea ce îmi face o reală plăcere. Zidul Plângerii îmi revine în memorie de câte ori o zăresc pe un raft al bibliotecii mele de la Cluj. Oraşul Sfânt este un univers în sine şi nu-mi imaginez că aş putea descrie întreaga încărcătură de sentimente cu care am păşit prin Cetatea lui David, prin locul în care s-a petrecut calvarul lui Isus. Ghidaţi de erudita Viorica Weissman, am intrat pe una din porţile mitologicului oraş, am parcurs Drumul Golgotei, care e un loc de pelerinaj pentru unii, o excelentă arteră comercială pentru alţii. Sacrul şi profanul convieţuiesc foarte bine în cetatea lui David. Mă reculeg la Sfântul Mormânt, pomenindu-i în mica rugăciune şi pe însoţitorii mei, ce dau dovadă de o nesfârşită răbdare şi de o infinită bunăvoinţă cu acest poet ce vrea să se împăuneze cu laurii de hagiu. Ne oprim în faţa Porţii Sfântului Ştefan, a Porţii Leilor, traversăm cartierul armean, intrăm în câteva temple, facem fotografii. Întreb, ascult, privesc şi mă minunez. Pe o stradă din apropierea Sfântului Mormânt întâlnim pelerini din România, de la Piatra Neamţ, iar una dintre tinerele din convoi poartă cu ea tricolorul românesc. Am văzut desigur multe şi minunate lucruri în oraşul lui David, dar poate nimic nu m-a impresionat mai mult decât generozitatea însoţitorilor mei, a doamnei Getta Berghoff, care-şi sfidează vârsta şi ne însoţeşte neobosită pe pietrele lustruite de paşii atâtor şi atâtor pelerini. Din păcate, după câteva ore de extaz, oboseala şi foamea vor pune capăt pelerinajului nostru şi suntem obligaţi să căutăm un restaurant. Cum e zi de Sabat, vom fi nevoiţi să alegem un restaurant arab. Găsim, în sfârşit, un restaurant libanez, unde luăm un prânz pe care-l apreciem cu toţii. Încă o dată constat că bucătăria din Israel e plină de rafinament, de o savoare cu totul specială. Din păcate, periplul meu israelian pare că se va prelungi fără voia mea căci e anunţată o grevă la Compania El Al. Înainte de ora cinci, duminică dimineaţa sunt în aeroport, în speranţa că voi găsi o soluţie de întoarcere acasă. Mă însoţeşte gazda mea, un negociator extrem de energic şi abil. Ne întoarcem acasă mofluzi şi neliniştiţi. Deşi pensionară, doamna Lili e silită să mă părăsească şi să plece la slujba ei ocazională. Rămas singur, în cele câteva ore în care nu ştiu dacă voi avea noroc să prind un avion spre Bucureşti, ca să-mi umplu timpul cu ceva plăcut învăţ pe de rost o splendidă poezie scrisă de Yehuda Amihai, unul din marii poeţi ai Israelului. Iată cum sună: Într-un muzeu modern / O veche sinagogă / În sinagogă / Eu / În mine / Inima mea / În inima mea / Un muzeu / În muzeu / O sinagogă / În ea / Eu / În mine / Inima mea / În inima mea / Un muzeu… Construită după principiul păpuşilor ruseşti, poezia se numeşte Poem fără sfârşit. Se pare că acest mic text funcţionează ca un veritabil talisman. Mie, cel puţin, mi-a purtat noroc. Un telefon dat la aeroport de doamna Lili Strul, la întoarcerea ei acasă, avea să-mi comunice că, da, am asigurat un loc de întoarcere la avionul de seară. Dacă vi se întâmplă să aşteptaţi pe un aeroport, în timp ce vă plimbaţi ca un leu în cuşcă, vă sfătuiesc să rostiţi în gând (sau cu voce tare, de ce nu?) acest Poem fără sfârşit. Veţi constata, ca mine, că uneori o poezie are efectul unei rugăciuni. Altfel spus, se pare că Dumnezeu e atent la ce gândesc, scriu şi rostesc poeţii.

Petru Poantă şi „anatomia unui miracol”

Prin excelenţă un om al cărţii, Petru Poantă se arată, în ultimul deceniu al vieţii, din ce în ce mai preocupat de ideea unui localism creator. Clujul, oraşul care l-a adoptat cu atâta căldură pe tânărul născut în 1947, la Cerişor, devine principalul subiect al preocupărilor sale. Clujul e celebrat în mai multe cărţi, fără ca autorul să-şi fi pierdut simţul valorilor sau să decadă în encomiastic. Deşi nu şi-a părăsit interesul pentru literatură, Petru Poantă începe, în aceşti ultimi ani existenţei, să dea la iveală o serie de lucrări dedicate oraşului pe care-l străbate la pas, căruia îi scotoceşte arhivele cu o pasiune de istoric, de veritabil şoarece de bibliotecă: Clujul meu. Oameni şi locuri (2006), Clujul meu. Anii şaptezeci (2007), Clujul meu. Radiografii (2011). Toate aceste titluri enumerate sunt lucrări monumentale prin rigoarea informaţiei, prin obiectivitate şi eleganţa scriiturii. Seria se încheie brusc prin recenta apariţie Clujul interbelic. Anatomia unui miracol (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). După cum aflăm dintr-un scurt text introductiv, acest volum e doar primul dintr-un triptic, ce ar fi urmat să fie desăvârşit în anii următori. Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare cu acest om de aleasă nobleţe spirituală. Prezentul volum al proiectatei trilogii e structurat într-un mod foarte original, autorul ezitând între libertatea eseului şi exactitatea studiului de istorie culturală. În capitolul liminar al cărţii, Petru Poantă descrie un seducător tablou al oraşului văzut în contextul amurgului unui imperiu, ca un oraş ce se dovedea a fi „cel mai exclusivist din Transilvania, dominat de o aristocraţie conservatoare şi reacţionară, dar etalând şi o viaţă universitară şi artistică de prestigiu”. Cu obiectivitate, criticul descrie euforia începuturilor de după Marea Unire de la 1918, o perioadă în care românii „nu trăiesc cu sentimentul cuceritorului unui teritoriu străin, ci cu cel al întoarcerii acasă şi al vecinătăţii cu populaţia de altă etnie”. Oraşul continuă să rămână cosmopolit, cu o comunitate tolerantă, activă şi fidelă tradiţiilor central-europene. Cu o voluptate de estet, Petru Poantă descrie geografia oraşului, dar şi frenezia unui Cluj al întreprinzătorilor, al comercianţilor şi meseriaşilor, al sistemului bancar. Criticul pare sedus de tabloul pestriţ al unui oraş deschis, descriind cu lux de amănunte imaginea economică, socială şi comercială a Clujului perioadei interbelice. Cu acribie, cercetătorul apelează la studiul unor documente de arhivă şi la memorialistică, cercetând adeseori paginile unor documente în aparenţă aride, cum ar fi un studiu al şefului Biroului populaţiei, Paul Mihnea, studiu intitulat Tabloul locuitorilor oraşului Cluj. Criticul desenează, cu exactitate, un tablou al Clujului administrativ, în care funcţionarii maghiari lucrează în număr mare, situaţia fiind similară în învăţământ şi magistratură. Pagini consistente sunt dedicate Universităţii clujene, cu evocarea unor figuri tutelare, cum ar fi imaginea fascinantă a lui Vasile Bogrea, calificat drept „un monstru de erudiţie şi de cuprindere enciclopedică”. De o privire atentă şi pasionată se bucură şi tabloul şcolii medicale clujene, cu o impresionantă evocare a pionierilor şi mentorilor ei, Facultatea de Medicină fiind remarcată pentru „concentrarea de celebrităţi”. În descrierea vieţii academice a Clujului interbelic, Petru Poantă întârzie cu privirea asupra unor fenomene specifice, cum ar fi apariţia Enciclopediei „Minerva”, într-un context cultural de excepţie, criticul subliniind modalităţile prin care Clujul devine „un centru polarizant al românităţii”. De un farmec şi interes aparte sunt paginile dedicate lumii literare, instituţiilor artistice ale oraşului (Teatrul Naţional, Opera), dar şi mişcării sportive. Petru Poantă descrie convingător modul în care părinţii fondatori ai Universităţii Daciei Superioare, Onisifor Ghibu şi Iuliu Haţieganu, susţin ideea educaţiei integratoare, adaptând principiul latin al minţii sănătoase într-un corp sănătos, în care „educaţia armonioasă şi plenară nu-i posibilă decât prin conjugarea fortificării fizice cu cea intelectuală”. În acest context cultural, se formează mitul local al Clubului „şepcilor roşii”, funcţionând pe baza unor valori romantice, în care sportul e un mijloc de formare a caracterului, iar onoarea devine o valoare fundamentală a codului sportiv universitar. În acest context socio-cultural, tinerii clujeni „deprind o etică de învingători şi sentimentul valorilor comunitare”. Desigur, nu am relevat decât o infimă parte din farmecul acestei cărţi de excepţie, ce-i asigură, ea singură, lui Petru Poantă un loc în panteonul culturii clujene. Prin dispariţia sa, Clujul devine mai sărac, iar peisajul cultural autohton pierde una din cele mai luminoase figuri, un intelectual ce s-a ilustrat cu strălucire în domeniul criticii şi eseului. Am fi nedrepţi dacă nu am aminti şi faptul că marele critic a fost, cu modestia ce-l caracteriza, un funcţionar de excepţie în cadrul unei administraţii clujene ce continuă să creadă în valorile acestui proiect de civilizaţie şi cultură, descris atât de convingător în volumele dedicate de Petru Poantă oraşului său de suflet. L-am vizitat de câteva ori la sediul vechii primării clujene, din Piaţa Unirii, unde criticul muncea în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu. Petru Poantă nu avea nimic din morga unui „şef” sau „inspector”. Rămăsese acelaşi om modest, pe care îl cunoscusem ca tânăr redactor la revista „Steaua”. Cerea secretarei, pentru musafirul care eram, o cafea, cu oarecare timiditate, ca şi cum ar fi deranjat-o de la treburi cu mult mai importante. Omul era înconjurat mereu de cărţi, de teancuri de volume şi de documente. Uscat şi palid, cu o privire ce te scruta, binevoitoare, din dosul ochelarilor, Petru Poantă avea în fiinţa sa ceva de personaj faustic, veşnic cutreierat (şi cutremurat) de idei. Ca şi J. L. Borges, omul acesta şi-a „imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei biblioteci”. Sunt convins că acolo sus, în ceruri, Petru Poantă continuă să răsfoiască tomurile unei biblioteci, să cerceteze, din dosul ochelarilor săi, manuscrise şi documente. Nu pot să mi-l imaginez pe Petru Poantă altfel decât fericit, retras într-o bibliotecă în care cărţile şi manuscrisele nu se îngălbenesc şi nu pot fi distruse de ignoranţii vizitatori, de rătăciţii ce se înmulţesc printre noi, cei de jos.

Îţi trebuie curaj ca să ieşi în agora cu mielul în braţe”

Interviu cu poetul şi criticul literar ION CRISTOFOR

- Sunt ani buni de când, din turnul de observaţie (şi de lucru!) al Primăriei din Cluj-Napoca, în calitate de coordonator al biroului de cultură, poţi vedea, proiecta şi evalua viaţa culturală şi artistică a acestui emblematic oraş din România. Ce observă ochiul tău de specialist, acum, când zăpada nu ne mai acoperă cu iluzia ei albă, pe ecranul Anului cultural artistic clujean 2012 ?

- Observ, cu satisfacţie, că dregătorii urbei şi oamenii politici interesaţi de soarta oraşului vorbesc tot mai mult despre Clujul cultural. De altfel, anul acesta Primăria va aloca o sumă dublă faţă de anul trecut, sumă destinată activităţilor culturale ale urbei noastre. Municipiul speră, pe bună dreptate, să fie recunoscut, în 2020, drept Capitală culturală europeană. E bine când putem visa.

- Puţini ştiu, deşi mulţi ar trebui să ştie, care sunt obligaţiile şi relaţiile legale şi reale dintre primărie, consiliul local, pe de o parte, şi instituţiile de cultură şi artă, uniunile de creaţie, fundaţiile de profil, pe de altă parte. Ajută-ne să le pătrundem şi rezumă-le pentru cititorii noştri.

- Obligaţiile Primăriei şi ale Consiliului local sunt clar stipulate în Legea administraţiei locale 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Dincolo de litera legii, există însă obligaţiile de suflet şi de conştiinţă ale fiecărui funcţionar pentru oraşul nostru, obligaţii ale tuturor, indiferent în ce limbă ne rostim rugăciunile de seară. Vă asigur că există o preocupare reală a tânărului primar, Radu Moisin, de a asigura toate resursele financiare pentru ca municipiul nostru să rămână ceea ce a fost întotdeauna, o capitală culturală a Ardealului, o cetate a spiritului universitar. E, de altfel, grija tuturor consilierilor actuali, printre care mă bucur că există şi câţiva oameni de reală cultură şi erudiţie. Sunt convins că oricine va câştiga râvnita demnitate de primar al urbei la alegerile din iunie, va avea ca priorităţi cultura, învăţământul şi sănătatea. Fără aceşti piloni, Clujul ar risca să se piardă în provincialism şi uitare.

- Îmi place să cred că acest spaţiu urban, pe care îl locuim şi care ne locuieşte, are vocaţia multietnicităţii culturale (sau, dacă vrei, a multiculturalităţii) şi, neîndoielnic, ea se agregă în forme felurite, poate nu întotdeauna lipsite de tensiune. Aşa să fie ?

-Tensiuni există peste tot unde există vitalitate culturală. Într-o urbe unde nu se creează spaţiu pentru dialog, unde nu există dezbateri şi polemici, se instalează rutina şi provincialismul. Suntem un oraş multicultural, în care ne întâlnim, pe stradă sau în reviste, scriitori de limbă română şi maghiară. E una din sursele bogăţiei noastre spirituale. În ce priveşte inevitabilele tensiuni, acestea nu au coborât niciodată la Cluj sub un anumit nivel de urbanitate. E reconfortant să constat că un poet maghiar ca Molnos Lajos se bate în comisia de cultură (ce funcţionează în baza Legii 350/2005), din care fac şi eu parte, pentru ca fondurile, întotdeauna insuficiente, să fie distribuite cât mai eficient, fără a privilegia pe nimeni. De altfel, membrii amintitei comisii (Ovidiu Cîmpean, Nicoleta Niculescu, Ioan Pop, Ioan Gheorghe Vuşcan) sunt oameni devotaţi ideii de cultură, de diversitate culturală. Mă gândesc, cu regret, că unii dintre ei nu vor mai candida la viitoarele alegeri locale. Cu asemenea oameni te cerţi şi te împaci imediat, fiindcă au generozitatea de a pune binele comun înaintea intereselor de partid sau de grup.

- Nespus de utilă mi se pare o (pre)viziune a ta despre şansele care le are sau le poate avea Cluj-Napoca de a deveni, la timpul potrivit, capitală culturală europeană !

- Cluj-Napoca are şanse reale de a deveni capitală culturală europeană. Clujul este, de pe acum, o capitală culturală românească şi europeană. Atâta doar că va trebui să dovedim acest lucru şi asta nu va fi deloc uşor. Sunt multe argumente în acest sens. Clujul şi-a dovedit vocaţia europeană încă din momentul când aici lua fiinţă „Echinoxul”, o revistă ce apărea, în plină dictatură, în limbile română, maghiară şi germană. E un miracol ce se putea ivi doar la Cluj. Mi-e teamă însă ca această admirabilă revistă studenţească să nu dispară tocmai acum, când cultura de calitate e concurată de divertisment, de subcultura agresivă. Din motive care îmi scapă, incultura îşi găseşte, din păcate, susţinători la fel de agresivi.

- Poemele tale sunt, de multe ori, mai tensionate şi mai „radicale” chiar decât autorul lor, se aruncă de partea adevărului, a binelui făcut de noi sau prin noi, a spiritualizării fiinţei, cu ochii… deschişi, în orice confruntare cu inamicii lor… În continuarea acestei idei, crezi că se află în creştere, sau în descreştere, numărul acelora care, de Paşti, ar prefera să ţină un miel în braţe şi nu să-l mănânce pe cel din farfurie ?

- Poemele mele sunt adeseori un soi de plută a Meduzei, pe care uneori autorul se salvează, alteori se vede devorat de propriile cuvinte. Nu neg că poeziile mele sunt, împotriva propriei voinţe, radicale şi tensionate, contaminate de atmosfera acestui veac canibal. Trăim într-o perioadă deloc confortabilă, într-o societate ce trăieşte sub dictatura banului, câştigat prin orice mijloace, uneori şi pe căi cinstite. Se apropie sărbătorile pascale şi ar trebui să fiu mai îngăduitor, cu mine şi cu semenii, dar nu pot să nu observ cum democraţia noastră „originală” a produs, pe bandă rulantă, inşi de o rapacitate ieşită din comun, politicieni agramaţi, miniştri semidocţi, avocaţi şi judecători corupţi până-n măduvă. Am ajuns în punctul în care hoţii ne dau lecţii de moralitate, iar şpăgarii stau în fruntea bucatelor. Oricâte rezerve de idealism ai avea, nu poţi să nu constaţi că trăim într-o lume tot mai polarizată, dominată de o şleahtă tot mai flămândă, tot mai lipsită de scrupule. Când ai o haită de lupi în vecinătate, îţi trebuie curaj ca să ieşi în agora cu mielul în braţe. Iar, uneori, asta e şi ipostaza privilegiată a poetului, aceea de păstor ce încearcă să-şi găsească un drum, o cărare, cu mielul în braţe, pe sub privirile ironice ale unei societăţi despiritualizate, ce trăieşte sub fascinaţia „materialismului vulgar”, a opiului televiziunii, a goanei după cât mai multe bunuri şi bani. E nevoie, încă o dată, ca poetul să-şi afirme „jurământul de sărăcie şi de castitate”. În ce priveşte „supunerea”, filosofia capului plecat, nu ştiu dacă trebuie să adoptăm această postură mioritică, ce s-a dovedit, de-a lungul istoriei noastre, mereu perdantă... Am parafrazat-o aici pe admirabila noastră poetă Gabriela Melinescu, cea refugiată în Suedia, poate tocmai pentru a fi mai aproape de zăpezile imaculate ale Nordului.
- Iată un spaţiu rezervat pentru o frântură de poem…
- Dacă-mi îngăduiţi, voi reproduce aici un scurt poem, intitulat „Duminică”, scris mai demult, poate cu un mesaj încă actual: „Mă întorc cu sacoşele grele de la piaţă / sunt pline de mesaje electorale.//Acasă mă aşteaptă nevasta nerăbdătoare / să facem plajă pe balconul proaspăt închiriat / ne vom imagina că suntem pe Coasta de Azur.// O pată de grăsime din abecedarul copilului / ne asigură că deja trăim foarte bine. // Dar nu e cazul ca vecinii de apartament să ştie asta / s-ar putea să ne moară capra ascunsă în baie”.

Discuţie consemnată de Marcel MUREŞEANU

Un vrednic memorialist: Marius Mălai

Acum câţiva ani, propuneam Consiliului local pentru atribuirea titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca pe inginerul Marius Mălai. M-am convins în curând că propunerea mea nu avea nici cele mai mici sorţi de izbândă, mai mult că riscam să par ridicol. În orizontul de aşteptare al aleşilor locali figura unui inginer care şi-a petrecut tinereţea înălţând blocuri de locuinţe în acest oraş şi consolidând vechile sale clădiri nu putea fi decât una ştearsă şi convenţională. Acum sunt la modă fetele frumoase, siliconate, băieţii de la partid, baschetbaliştii ce depăşesc doi metri înălţime şi mai ales sponsorii campaniilor electorale. Am realizat că mai curând aş fi avut succes propunând un manelist sau pe unul din “băieţii deştepţi” ce vând scump energia ieftină ieşită din turbinele hidrocentralelor pe şantierele cărora şi-a consumat tinereţea acest inginer inimos şi pasionat, devotat urbei şi comunităţii.
Din fişele mele de atunci, reţin că distinsul Marius Mălai s-a născut la Satu Mare, la 3 septembrie 1937. A absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1959. Între 1959-1962 a lucrat ca şef de şantier în cadrul Trustului de Construcţii din Cluj, construind locuinţe pentru puhoiul de oameni veniţi din creierul munţilor la învăţătură în marele oraş sau să se angajeze la combinatele industriale, acum puse pe butuci. E perioada în care tânărul inginer a avut câteva inovaţii în domeniu, fiind premiat la un concurs organizat de Sfatul Popular Regional cu premiul III. Cum ţara de atunci avea nevoie de specialişti, tânărul nu ezită să lucreze, în condiţii deloc roze, ca şef de lot la Hidrocentrala Argeş, precum şi la salba de hidrocentrale din zonă. E perioada în care avea să realizeze alte patru inovaţii pentru care a fost, de asemenea, recompensat şi premiat. Pentru realizările profesionale de excepţie, Consiliul de Stat i-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. Între 1967-1970 va contribui la edificarea lucrărilor hidroenergetice din zona Gilău şi a barajului construit pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Între 1970-2001 este beneficiar-director cu investiţiile la Întreprinderea de Centrale Hidroelectrice Cluj, coordonând proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Râul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza, Răstoliţa.
Am schiţat aici câteva date sumare despre activitatea profesională a unui om care nu a ezitat să-şi facă datoria faţă de comunitate în condiţii dintre cele mai dificile. Acum când nimeni nu mai construieşte hidrocentrale, ca pensionar, domnul inginer Marius Mălai continuă să fie activ, să-si facă auzită vocea într-o perioadă de accelerată derută morală a societăţii şi de prăbuşire a scării valorilor. A publicat nu numai articole de specialitate în revista Hidroelectrica, dar şi diverse articole, poezii şi epigrame în mai multe cotidiene clujene. A editat şi trei lume de versuri, Turnul de Fildeş (2000, 2005), Apa vieţii (2005), Zbor însângerat(2008), în care lirismul de album intim se întâlneşte cu o energică poezie cetăţenească, de conştiinţă. Nu e deloc întâmplătoare această atitudine pentru un om ce provine din lumea năsăudeană a satelor grănicereşti, dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta de emancipare naţională, dar şi în cea pentru libertate religioasă. De altfel, distinsul inginer clujean e şi autorul unei inedite lucrări de genealogie, dedicată familiei din care provine: Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud (1689-2005). După cum s-a remarcat de specialişti, cartea lui Marius Mălai este bine documentată, autorul urmărind, cu pasiune şi reală acribie, devenirea viguroasei familii ardeleneşti al cărei urmaş este.
Recursul la memorie prezidează şi primul volum al prezentei cărţi. Este o carte inevitabil hibridă, conţinând doar un fragment din tumultoasa biografie a autorului, un volum ce va intra, suntem siguri, atât în atenţia cronicarilor literari cât şi a istoricilor interesaţi de perioada dictaturii comuniste. Volumul intitulat O viaţă pe şantierele luminii (I, Argeşul) – deschis cu un succint Argument al autorului – conţine şi un capitol intitulat Memoria, care explică modul în care Marius Mălai şi-a alcătuit această fabuloasă carte biografică. Volumul topeşte în magma sa de cuvinte “imagini dispersate” din zona copilăriei, a anilor studenţiei, a tinereţii petrecute pe şantierele patriei, dar şi numeroase citate din “diverse lucrări”. Deşi autorul, modest, nu-şi arogă merite scriitoriceşti, voluminosul op se citeşte cu plăcere, latura documentară asociindu-şi o reală fluenţă a scriiturii, un veritabil talent de narator.
Între etapele biografiei sale se numără şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din Transilvania de Nord. E un prilej pentru autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol) şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste. Autorul, aflat atunci la vârsta primei copilării, şi familia sa vor cunoaşte pe viu “calvarul refugiului”, prezentat prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei. Reîntoarcerea din refugiu va constitui pentru copilul de atunci un eveniment greu de uitat, vacanţele de la moşia bunicilor de la Vama, din Ţara Oaşului, constituind un veritabil episod paradisiac al copilăriei. Perioadele faste ale existenţei autorului alternează cu altele dramatice, în care familia sa va cunoaşte o sălbatică prigoană politică din partea noilor vătafi comunişti. Bunicii îi sunt umiliţi prin deportare, părinţii vor suferi mereu, fiind marginalizaţi de noua orânduire. Chiar şi înscrierea copilului la Şcoala Elementară de pe actuala stradă Episcop Ioan Bob se va face „cu mare greutate”.
Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lângă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, cele mai multe fiind extrase din presa vremii, care descriu, în limbajul specific epocii, “biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, când guvernele nu sunt capabile să finalizeze un pod sau o banală autostradă, se găsesc nenumăraţi constestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tânărului şi destoinicului inginer ardelean. Sigur, memorialistica sa e una de tip special, în care se reţin numeroase detalii tehnice. Autorul are demonul exactităţii, convins fiind, pe bună dreptate, că experienţa sa e una de excepţie. Chiar dacă nu o afirmă explicit, autorul nutreşte speranţa că mărturia sa e importantă pentru o scriere corectă, obiectivă, fără patimă, a istoriei trecutului.
Pe lângă ariditatea documentară a unor pagini, există altele, mai numeroase, în care farmecul relatării, sinceritatea brutală a confesiunii, istorisirea unor păţanii, cu accent pe latura anecdotică, sunt elemente ale acestei scrieri memorialistice ce o plasează în vecinătatea unei opere de ficţiune. Deşi episodice, unele personaje şi întâmplări ce intră în aria de observaţie a lui Marius Mălai, par personaje desprinse dintr-o operă romanescă. Antologice sunt, de pildă, descrierea vizitelor unor demnitari de partid şi de stat pe şantier, în pagini în care autorul evită tentaţia caricaturizării sau a deformărilor subiective. Nu mai puţin savuroasă e secvenţa cumpărării unui porc în ajunul Crăciunului sau cea a unei transmisii în direct la radio, în care inginerul e asistat de “doi civili încruntaţi, dintre care unul se adresa celuilalt cu tovarăşul maior şi care în mod precis nu era de la radio.” “Ca să fie siguri că transmisia în direct la radio va reuşi şi voi vorbi numai ce trebuie, maiorul a scos din buzunar şi mi-a dat un material gata pregătit, de două pagini bătute la maşină, pe care m-a pus să-l citesc.” Aici relatarea memorialistică capăt accente de literatură hiperrealistă.Autorul e un desăvârşit cunoscător al psihologiilor atât de diverse, de colorate, ce se perindă pe spaţiul şantierului reuşind să schiţeze câteva portrete memorabile. Desigur, nu sunt singurele pagini savuroase ale acestei cărţi unice, în care Marius Mălai reuşeşte performanţa de a alcătui mai mult decât un autoportret al autorului, construind, din materiale hibride ca factură, o veritabilă frescă a unei epoci.

O prozatoare şi „comorile Arielei”

Cine studiază literatura de limbă română scrisă în Ţara Sfântă nu poate să ignore numele Gettei Berhoff, o distinsă prozatoare. Din nefericire, cercetătorii literari de la noi s-au concentrat mai ales pe studierea scriitorilor români din exil, pe masiva recuperare a acestora, ignorând un imens capitol al istoriei noastre literare, cel constituit din contribuţia unor scriitori evrei, trăitori în Israel. De la plecarea lor din România, aceştia s-au manifestat în toate genurile literare, în plus contribuind la editarea unor publicaţii de limbă română, dintre care cea mai faimoasă rămâne indiscutabil Minimum, revista condusă cândva de regretatul Al. Mirodan. În ce o priveşte pe Getta Berghoff, câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, masivul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră. Este o regretabilă omisiune, ce nu scade, desigur, meritele acestei cărţi tezaur.
Născută în dulcele târg al Ieşilor, în 1935, prozatoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o admirabilă fidelitate faţă de cultura noastră, în limba română. Prozatoarea s-a afirmat mai ales prin romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), carte ce a cunoscut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la editura Minimum, condusă de dramaturgul Al. Mirodan. Nu mai puţin reuşite sunt povestirile din volumul Pe firul de aţă (2006), ce reconfirmă calităţile ei de prozator dotat cu o mare sensibilitate a observaţiei. şi generozitate artistică. Nu întâmplător, cartea a fost încununată în Israel cu prestigiosul premiu Ianculovici, ce se acordă la Haifa.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi viu, extrem de atent, după cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii sale de povestiri: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului”. Splendida ei carte demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie. Prin recentul volum Comorile Arielei, apărut recent la editura Napoca Star (Cluj-Napoca, 2011), prozatoarea se reîntoarce la genul romanesc, cel care a consacrat-o. Căci romanul Ultima ninsoare (2001) este, fără îndoială, capodopera autoarei, fiind istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi roman de de observare atentă a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Prin ultima sa carte, prevăzută cu o postfaţă a reputatului Slomo Leibovici Laiş, prozatoarea originară din România plonjează din nou în „tumultul vieţii”, în studierea „firii omeneşti”. Şi de această dată abordează mediul tensionat al Israelului, un spaţiu geografic nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă şi aici, adeseori, sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii. Romanul este în acelaşi timp o emoţionată saga a unei familii de evrei originari din România, care încearcă să se integreze în trepidanta existenţă a unei ţări care trăieşte mereu sub spectrul ameninţărilor venite din partea vecinilor săi arabi. Personajele sunt surprinse în cele mai interesante ipostaze. E suficient să dăm doar câteva exemple, edificatoare pentru universul în care trăiesc eroii Gettei Berghoff. De pildă, în „zilele războiului din Golf”, când Saddam lansa rachete Skud asupra Israelului, „mulţi muzicieni, personalităţi ale lumii muzicale, au venit din solidaritate să concerteze în ţară”, iar evreii noştri merg să-l vadă dirijând pe Zubin Mehta, care se „plimba pe stradă cu masca atârnată la gât printre oamenii care-şi petrecuseră noaptea în adăposturi”. Un personaj, Roni, retras în casă, ascultă, decepţionat de mersul evenimentelor, muzică de „Bach în interpretarea lui Nathan Milstein, a lui Heifetz, a lui Henry Szeryng, Menuhin şi Enescu. De două ori repetase discul lui Heifetz şi al lui Enescu şi declarase că cea mai bună interpretare era a lui Enescu”.
Sunt doar câteva exemple pentru a sublinia că personajele familiei Arielei, intelectuali de cele mai multe ori, nu îşi uită nici în cele mai tragice momente legăturile lor cu ţara de baştină, chiar dacă depun mai mari eforturi pentru a se integra deplin, cu trup cu suflet, în durele realităţi ale Israelului renăscut. Una din probele integrării e dată de tânăra Lea, care se întoarce la religia strămoşilor, chiar dacă familia sa nu o încurajează prea mult. De altfel, multe din paginile romanului reţin drumul pe care eroina îl parcurge pentru iniţierea sa în tainele Talmudului sau a altor scrieri religioase. Nu în ultimul rând, romanul Comorile Arielei este un original roman de dragoste între o victimă a terorismului, care îţi pierde vederea şi această tânără lipsită de prejudecăţi. Dar oricâtă putere de sinteză ar avea un cititor e foarte dificl să sintetizeze bogăţia de dramatism, de analize psihologice, de creionare a unor portrete umane extrem de reuşite, surprinse în dilemele lor existenţiale.
Alte pagini vorbesc despre eforturile evreilor de a coabita paşnic cu populaţia locală, a beduinilor. Un kibuţ încearcă să sprijine educaţia acestor păstori nomazi, dar copii famiilor care se înscriu precum şi cele două învătoare vor suferi cumplite represiuni din partea comunitţii de nomazi, care văd în acest gest o trădare, o pactizare cu „duşamnul”.
Cartea Gettei Berghoff, Comorile Arielei, aparţine unui romancier care este nu numai un rafinat mânuitor al limbii române, cu toate subtilităţile şi aromele ei specifice, ci şi un excelent cunoscător al istoriei evreilor reîntorşi în patria lor de origine, Israelul. Cartea sa e o panoramă a vieţii israeliene, cu dramatismul dar şi eroismul vieţii cotidiene a unor oameni decişi să-şi reconstruiască destinele şi ţara, în ciuda tuturor opreliştilor. Cunoscătoare desăvârşită a psihologiei omeneşti, scriitoarea îşi studiază eroii cu o pasiune proustiană, cu o remarcabilă fineţe a observaţiei. Deşi prin statul ei existenţial şi prin tematică scrisului aparţin noii sale patrii, Ţării Sfântă, Getta Berghoff poate fi revendicată şi de „patria limbii române”, de cititorii de la noi ce au plăcutul prilej de a o descoperi, cu toate harurile scrisului său.