marți, 31 mai 2016

Eseurile lui Flaviu George Predescu

Flaviu George Predescu s-a afirmat, impetuos, ca unul din cei mai reprezentativi scriitori ai tinerei generaţii, în persoana sa conturându-se, după toate semnele, un veritabil şef al unei generaţii în mişcare. Autor al mai multor volume de versuri, bine primite de critica literară, poetul se dovedeşte şi un eseist neliniştit, pasionat şi lucid. Tânărul poet e un adept al abordării frontale, fără false inhibiţii, a unor teme neconvenţionale, manifestându-se ca un spirit camilpetrescian, fascinat de mişcarea ideilor. Volumul intitulat Poetul merge mai departe (2013) conţine eseurile despre iubire ale unui autor maturizat înainte de vreme, cu o bogată experienţă de viaţă, dar şi cu lecturi fundamentale, bine digerate. Două teme par să fie obsedante pentru tânărul poet: cea a „sincerităţii”brutale (al adevărului rostit fără precauţii diplomatice) şi cea a „singurătăţii în iubire”. Fire pragmatică şi realistă, autorul ambiţionează să realizeze nu numai o culegere de eseuri neconvenţionale, ci şi un „manual” care să ofere colegilor săi de generaţie, tinerilor cititori, un teren de dezbatere, neocolind să ofere propriile soluţii şi sugestii unor ucenici într-ale vieţii, incapabili să sesizeze toate capcanele discursului amoros, ale relaţiilor dintre femeie şi bărbat. În fond, Flaviu George Predescu îşi invită lectorii la o atentă scrutare a sinelui, dar şi la deloc facila posibilitate de a medita împreună asupra unor valori fundamentale, cum ar fi libertatea sau sexualitatea. În ciuda apartenenţei sale la lumea discipolilor lui Orfeu, poetul nu face deloc figura unui visător. Dimpotrivă, Flaviu George Predescu e un spirit realist, un om cu picioarele pe pământ, perfect informat asupra provocărilor timpului său. Cu o surprinzătoare maturitate, eseistul sesizează terenul minat pe care păşeşte generaţia tânără, ca şi pericolele la care e supusă o promoţie ce se cultivă nu în bibliotecă, ci pe Facebook. E o generaţie care tinde să rupă punţile cu tradiţia părinţilor şi bunicilor, fără să fie întotdeauna capabilă să-şi creeze propriile tradiţii, preferând să maimuţărească pe alţii sau să trăiască printre simulacre şi nonvalori. Flaviu George Predescu sesizează imensele riscuri ale unei libertăţi prost înţelese, ale ignoranţei şi autosuficienţei, ale narcisismului generaţionist. Deplânge dărâmarea grăbită a idolilor sau jubilarea naivă a celor ce dinamitează valorilor create de înaintaşi. Ca şi un alt exeget al iubirii, tânărul poet constată, pe cont propriu, că iubirea modernă e nu numai un „imens faliment al civilizaţiei”(Denis de Rougement), ci şi o chestiune tratată confuz, o sursă ce generează, în mod paradoxal, tristeţe şi singurătate. Nu e întâmplător că tânărul poet evidenţiază carenţele morale ale unei societăţi egoiste, în accentuată pierdere de memorie. Flaviu George Predescu subliniază că pericolele generaţiei sale se ivesc tocmai din acest cult al unei exacerbate fericiri individuale, al supraaprecierii dragostei (printre altele şi datorită filmelor şi televiziunii), în dauna unor valori tradiţionale cum ar fi simţul moral, al valorilor comunitare, al onoarei şi memoriei colective, al unităţii familiei. Ca un nou romantic, ce intuieşte că fără memorie nu există o continuitate a civilizaţiei, tânărul eseist se plimbă pe aleile cimitirului Bellu, oprindu-se în faţa mormintelor lui Dem Rădulescu şi a lui Zaharia Stancu. „Ce caut pe aleile cimitirelor? Ce vreau să dovedesc cu asta? Poate ar fi trebuit să fiu altundeva, unde este mai multă viaţă, unde încă sunt dorinţe, planuri, speranţe. Agentul de pază <> să mă întrebe de ce am venit. I-am spus că fac asta din când în când. Simt că aparţin unei naţiuni, cu multe valori şi, în plus, plimbarea printre cruci mă ţine cu picioarele pe pământ.” Poetul refuză „să vorbească de pe un piedestal”, să adopte postura unui moralist acru şi inclement. Se adresează cu o cuceritoare francheţe generaţiei sale, încercând, în primul rând, să se cunoască mai bine pe sine însuşi. Înainte de a-i judeca pe alţii, Flaviu George Predescu se judecă pe sine, cu severitate şi fără ipocrizie. Nu fără tristeţe meditează asupra maladiilor epocii sale, asupra pericolelor pe care le aduce un climat al libertăţii nelimitate. Constată că „adolescentului de tip nou îi este permis absolut orice din ceea ce nu îl omoară, nu îl îmbolnăveşte sau nu îl bagă în puşcărie”. În acelaşi timp, atenţionează asupra pericolelor de a cădea în capcanele minciunii, în „prăpastia conştiinţei”. Cu un patetism mereu supravegheat, cu o admirabilă rigoare speculativă, eseistul abordează o problematică vastă, nelimitându-se doar la enunţata, în subtitlul cărţii, temă a iubirii. Vorbeşte despre dragoste şi trădare, comunicare şi solitudine, despre emoţii şi iraţional, despre caracter şi experienţe de viaţă, despre ezitare şi refuz, despre părinţi şi familie etc. Scrisul autorului se desfăşoară într-un evantai tematic ce dezvăluie preocupările vaste ale autorului, lecturile preferate, modelele sale spirituale. Ne sunt dezvăluite aici obsesiile şi preocupările unui spirit lucid, ce refuză solitudinea în favoarea unei admirabile solidarităţi cu comunitatea şi cu problemele propriei generaţii, ale epocii dramatice pe care o traversăm. Scrisul său îmbină divagaţia savantă cu anecdoticul sau cu meditaţia gravă. Fără să ambiţioneze aşa ceva, cu o cuceritoare modestie, tânărul Flaviu George Predescu riscă să devină dacă nu profesorul de înţelepciune al generaţiei sale, atunci, cel puţin, martorul cel mai convingător al faptului că aceşti oameni tineri au învăţat să gândească cu propriul cap. E inutil să adăugăm că autorul eseurilor de faţă şi-a cucerit propriul stil, cuceritor prin echilibrul fragil dintre gravitate şi anecdotic, prin refuzul de a participa la dezbaterea problemelor cetăţii printr-o retorică exclusiv nihilistă. Altfel spus, eseistul ştie să fie profund şi convingător fără să adopte o morgă profesorală. Fermecătoarele eseuri despre iubire ale lui Flaviu George Predescu pot fi citite cu folos la orice vârstă, aparţinând unui „custode neobosit al coerenţei între vorbe şi fapte, al proprietăţii cuvintelor”, cum, inspirat, se defineşte autorul însuşi.

Niciun comentariu: