Dinu Flămând şi coşmarul istoriei

Ca unul din fondatorii Echinoxului, în buna tradiţie a acestei şcoli de poezie, a unei mişcări literare ce s-a ivit ca o reacţie la dogmatismul oficial, Dinu Flămând s-a impus încă de la început ca o puternică personalitate literară. A debutat editorial cu volumul de poezii Apeiron (1971), un volum de o surprinzătoare maturitate a gândirii poetice, expresia coagulând în teme şi obsesii pe care le vom regăsi şi în unele din volumele ulterioare. Altoiuri (1976) şi Stare de asediu (1983) vor radicaliza primele scântei ale unei atitudini tensionate, dacă nu făţiş polemică faţă de ideologia comunistă suficient de încărcată de o revoltă subterană, ce denunţa derapajele regimului totalitar. Volumul Starea de asediu avea să provoace reacţia iritată a autorităţilor, care văd în poemele volumului nu numai aluzii transparente la situaţia din Polonia, ci şi „telefoane” la situaţia din propria ţară. Reacţia de izolare a poetului echinoxist în faţa dogmelor se manifestă şi prin tot mai evidentul refuz de a se manifesta în cadrele unui lirism trecut mereu pe sub furcile caudine ale cenzurii, prin apelul la traducere, o ocupaţie mai puţin susceptibilă de a-i produce confruntări directe cu cerberii ideologici. Va publica în româneşte excelente versiuni din opera lui Carlos Drummond de Andrade, Samuel Beckett, Herberto Hélder, César Vallejo, Miguel Torga şi alţii. Tot în acea perioadă va începe să lucreze la primele sale traduceri din opera lui Fernando Pessoa, cel mai important poet al modernităţii portugheze. E un mod al unei conştiinţe neliniştite de a se refugia în alveolele gândirii unui alt poet neliniştit şi ubicuu. O formă de refugiu este în fond şi eseistica strălucită pe care o scrie, domeniu în care îşi va da întreaga măsură a înzestrării, mai ales în excelenta Introducere în opera lui G. Bacovia (1981). În sfârşit, excedat de obtuzitatea regimului, poetul va alege soluţia exilului. Se stabileşte în Franţa denunţând dictatura din România în câteva publicaţii occidentale. Pentru cei rămaşi în ţară, vocea lui Dinu Flămând avea să fie auzită la posturi de radio ca BBC, Europa liberă şi, mai recent, Radio France Internationale.
Am schiţat aici câteva din etapele unei prodigioase activităţi literare, care va primi noi valenţe cu volumele Dincolo (2000), Tags (2004), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010). Două antologii, Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011), readuc în atenţie pe unul din marii noştri poeţi de azi, pe bună dreptate încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în 2011. Recenta, eleganta antologie bilingvă intitulată În amonte/En amont (Editura Charmides, Bistriţa, 2011) reuneşte în paginile ei poeme din volumele Poèmes en apnée (2004) şi Tags (2004), cu excepţia ultimelor două poeme, preluate din volumul Grădini. În ciuda dimensiunii reduse a volumului, e o selecţie edificatoare pentru un lirism de un profund dramatism, ce etalează o poezie plină de vitalitate, în a cărei plasmă se întrevăd reminiscenţele unei biografii dramatice şi tumultoase, ieşită din comun. Chiar dacă numără doar 21 de poeme, volumul extrage poeme reprezentative pentru lirismul şi personalitatea complexă a lui Dinu Flămând, o poezie în care se simt ecourile unei sensibilitaţi aflată în stare de veghe, sub asediul unei istorii turbulente. Poemul liminar al volumului, Războiul peloponeziac, are accente evocatoare ale unei conştiinţe vulnerate de anxietatea istoriei. E desigur o aluzie transparentă la situaţia limită a unui timp istoric exasperant, în care aluzia livrescă se îmbină cu detaliul biografic, cu stranii accente profetice: „Primăvara ne găseşte pe mare, plutim spre dezastru; / grâul a încolţit în cala corăbiilor, noaptea / lanurile noastre se leagănă sub Pleiade… / Năierii transpiră în somn, auzul le este îmbâcsit / de inexistentul cântec al sturzilor; departe pe ţărmul patriei înfloreşte acum / pentru nimeni / arborele de pace. // Plutim spre dezastru, se ştie / navele noastre vor arde în portul străin, / lăncile lor, mai lungi ca frazele odelor, ne vor sparge / trupurile, / şi vor izgoni alfabetul / instaurând trufaşa eră a ciorbei negre. // Iată salinele Siracuzei / unde suntem aruncaţi aruncaţi de-a valma, vii şi morţi. / De ani de zile vulturi placizi se rotesc deasupra / în timp ce în noi se stivuieşte / duhoarea şi ciuma istoriei.”
Procedeul prin care o parabolă antică, desprinsă din lectura lui Tucidide, devine o posibilă oglindire a unei realităţi contemporane e destul de frecvent la Dinu Flămând. Şi actuala sa lirică repune în pagină condiţia unui eu liric care se confruntă cu forţe politice şi sociale, cu norme şi tradiţii ale unui spaţiu represiv, în care poezia e starea de spirit a omului revoltat, căruia doar o viaţă ameninţată îi acordă revelaţia libertăţii. Revolta poetică e o formă spontană a libertăţii. Existenţa pare captivă unui perpetuum mobile coşmaresc, unui mecanism orb ce tinde să suprime libertatea individuală, transformându-l pe poet în prizonier al unui destin colectiv. Iată un fragment din poemul intitulat Perpetuum mobile, cu imaginea proliferantă a coşmarului social (naţional), al unei lumi mecanice şi kafkiene, care se reproduce în chip monstruos: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane, / perpetuum mobile în somnul naţional / în care numai aşteptarea ne împinge din spate…// Pretutindeni aşteptare, / şi interdicţii / şi ochii invizibili ascunşi în pereţi; / huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce / în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe / şi mă trag la edec…”
E exprimată aici, cu o violenţă expresionistă tipică lui Dinu Flămând, o reacţie a unui eu poetic a cărui construcţie de sine se vede confruntată cu forţele represive ale unei identităţi colective ce-i refuză, în fond, fundamentul oricărei arte, acela al posibilităţii întoarcerii la sine. Poezia devine o formă de revoltă împotriva unui mediu dominat de interdicţii şi supraveghere, ce tinde să sufoce luciditatea eului, vocea sa interioară, să o cufunde în „somnul” unei colectivităţi în derivă. Criza existenţială atinge şi alte dimensiuni, spaţiul de supravieţuire finală al poetului fiind „Oraşul poeţilor meteci”, loc, şi acesta, al tuturor crizelor identitare. Întâlnirea dintre poet şi o istorie impură generează o tensiune dramatică a versului, a unui vers contorsionat, încărcat de semnele timpului. „Parisul lui Milosz”, Parisul unor meteci celebri (Vallejo, Ion Pillat, Tristan Tzara, Elytis, Holan şi alţii) devine un simbol al rupturii faţă de mediul originar, spaţiul exilului constituind un loc al manifestării crizei de identitate, în care se modifică esenţial raporturile sinelui cu trecutul, dar se modulează şi raporturile acestuia cu viitorul. E un Paris „schimonosit de singurătate, / început al cloşardizării universului, / hotel terminus, ultima mea matrice...”(Oraşul poeţilor meteci). Sunt semne că „veacul îşi scuipă poeţii în fluvii”, afirmă Dinu Flămând în splendidul poem din care am citat, cu aluzii trasparente nu numai la sinucigaşii Gherasim Luca şi Paul Celan, ci în general la apocalipsa unui veac în care poetul îşi caută „tristeţea cea vertebrată”(Câteva din cauzele imperfecţiunii mele).
Virulenţa expresionistă a acestor ancore aruncate în real nu este singura dimensiune a prezentei antologii. Ne întâlnim şi cu faţetele luminoase ale lirismului complex al lui Dinu Flămând, poetul putând fi surprins şi în ipostaza părintelui aflat în faţa miracolului copilăriei, a candorii infantile a fiicei sale (Ioana). Altădată, poetul îşi expune el însuşi ipostaza de fiu rememorând figura mitologică a părintelui său, surprins în cadrele unei ruralităţi dure, dar luminoase (Tatălui meu). Nu în ultimul rând, trebuie să constatăm o virare tot mai apăsată a lirismului său spre unul de atitudine, de angajare etică a unei conştiinţe verticale, ce derivă dintr-o mentalitate ancestrală, ţărănească, în ciuda faptului că avem de a face cu un cosmopolit, cu un rafinat poeta doctus.
Splendida antologie bilingvă, cu traducerea în franceză a poemelor (atentă, nuanţată), efectuată de Pierre Drogi şi Claudia Fontu, ne redescoperă un poet de primă mărime al literaturii contemporane, o voce dramatică şi complexă, ce denunţă în termeni energici răul erei moderne. Nu în ultimul rând, descoperim, în secţiune, poetul dedat la deliciile livrescului, dar şi la cele ale originarului, cu viziuni de o rară plasticitate, expresia poetică îmbinând, în chip rafinat, neologismul cu expresia neaoşă, truculentă. Sărbătorescul volum apărut la editura Charmides trebuie remarcat deopotrivă pentru calitatea traducerilor în limba franceză, dar şi prin CD-ul ataşat, prin care vocea excelentului actor francez Bernard Callais dă căldură umană unei poezii ce traversează adeseori tenebrele unui veac agitat.