Interviu cu poetul şi criticul literar ION CRISTOFOR
- Sunt ani buni de când, din turnul de observaţie (şi de lucru!) al Primăriei din Cluj-Napoca, în calitate de coordonator al biroului de cultură, poţi vedea, proiecta şi evalua viaţa culturală şi artistică a acestui emblematic oraş din România. Ce observă ochiul tău de specialist, acum, când zăpada nu ne mai acoperă cu iluzia ei albă, pe ecranul Anului cultural artistic clujean 2012 ?
- Observ, cu satisfacţie, că dregătorii urbei şi oamenii politici interesaţi de soarta oraşului vorbesc tot mai mult despre Clujul cultural. De altfel, anul acesta Primăria va aloca o sumă dublă faţă de anul trecut, sumă destinată activităţilor culturale ale urbei noastre. Municipiul speră, pe bună dreptate, să fie recunoscut, în 2020, drept Capitală culturală europeană. E bine când putem visa.
- Puţini ştiu, deşi mulţi ar trebui să ştie, care sunt obligaţiile şi relaţiile legale şi reale dintre primărie, consiliul local, pe de o parte, şi instituţiile de cultură şi artă, uniunile de creaţie, fundaţiile de profil, pe de altă parte. Ajută-ne să le pătrundem şi rezumă-le pentru cititorii noştri.
- Obligaţiile Primăriei şi ale Consiliului local sunt clar stipulate în Legea administraţiei locale 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Dincolo de litera legii, există însă obligaţiile de suflet şi de conştiinţă ale fiecărui funcţionar pentru oraşul nostru, obligaţii ale tuturor, indiferent în ce limbă ne rostim rugăciunile de seară. Vă asigur că există o preocupare reală a tânărului primar, Radu Moisin, de a asigura toate resursele financiare pentru ca municipiul nostru să rămână ceea ce a fost întotdeauna, o capitală culturală a Ardealului, o cetate a spiritului universitar. E, de altfel, grija tuturor consilierilor actuali, printre care mă bucur că există şi câţiva oameni de reală cultură şi erudiţie. Sunt convins că oricine va câştiga râvnita demnitate de primar al urbei la alegerile din iunie, va avea ca priorităţi cultura, învăţământul şi sănătatea. Fără aceşti piloni, Clujul ar risca să se piardă în provincialism şi uitare.
- Îmi place să cred că acest spaţiu urban, pe care îl locuim şi care ne locuieşte, are vocaţia multietnicităţii culturale (sau, dacă vrei, a multiculturalităţii) şi, neîndoielnic, ea se agregă în forme felurite, poate nu întotdeauna lipsite de tensiune. Aşa să fie ?
-Tensiuni există peste tot unde există vitalitate culturală. Într-o urbe unde nu se creează spaţiu pentru dialog, unde nu există dezbateri şi polemici, se instalează rutina şi provincialismul. Suntem un oraş multicultural, în care ne întâlnim, pe stradă sau în reviste, scriitori de limbă română şi maghiară. E una din sursele bogăţiei noastre spirituale. În ce priveşte inevitabilele tensiuni, acestea nu au coborât niciodată la Cluj sub un anumit nivel de urbanitate. E reconfortant să constat că un poet maghiar ca Molnos Lajos se bate în comisia de cultură (ce funcţionează în baza Legii 350/2005), din care fac şi eu parte, pentru ca fondurile, întotdeauna insuficiente, să fie distribuite cât mai eficient, fără a privilegia pe nimeni. De altfel, membrii amintitei comisii (Ovidiu Cîmpean, Nicoleta Niculescu, Ioan Pop, Ioan Gheorghe Vuşcan) sunt oameni devotaţi ideii de cultură, de diversitate culturală. Mă gândesc, cu regret, că unii dintre ei nu vor mai candida la viitoarele alegeri locale. Cu asemenea oameni te cerţi şi te împaci imediat, fiindcă au generozitatea de a pune binele comun înaintea intereselor de partid sau de grup.
- Nespus de utilă mi se pare o (pre)viziune a ta despre şansele care le are sau le poate avea Cluj-Napoca de a deveni, la timpul potrivit, capitală culturală europeană !
- Cluj-Napoca are şanse reale de a deveni capitală culturală europeană. Clujul este, de pe acum, o capitală culturală românească şi europeană. Atâta doar că va trebui să dovedim acest lucru şi asta nu va fi deloc uşor. Sunt multe argumente în acest sens. Clujul şi-a dovedit vocaţia europeană încă din momentul când aici lua fiinţă „Echinoxul”, o revistă ce apărea, în plină dictatură, în limbile română, maghiară şi germană. E un miracol ce se putea ivi doar la Cluj. Mi-e teamă însă ca această admirabilă revistă studenţească să nu dispară tocmai acum, când cultura de calitate e concurată de divertisment, de subcultura agresivă. Din motive care îmi scapă, incultura îşi găseşte, din păcate, susţinători la fel de agresivi.
- Poemele tale sunt, de multe ori, mai tensionate şi mai „radicale” chiar decât autorul lor, se aruncă de partea adevărului, a binelui făcut de noi sau prin noi, a spiritualizării fiinţei, cu ochii… deschişi, în orice confruntare cu inamicii lor… În continuarea acestei idei, crezi că se află în creştere, sau în descreştere, numărul acelora care, de Paşti, ar prefera să ţină un miel în braţe şi nu să-l mănânce pe cel din farfurie ?
- Poemele mele sunt adeseori un soi de plută a Meduzei, pe care uneori autorul se salvează, alteori se vede devorat de propriile cuvinte. Nu neg că poeziile mele sunt, împotriva propriei voinţe, radicale şi tensionate, contaminate de atmosfera acestui veac canibal. Trăim într-o perioadă deloc confortabilă, într-o societate ce trăieşte sub dictatura banului, câştigat prin orice mijloace, uneori şi pe căi cinstite. Se apropie sărbătorile pascale şi ar trebui să fiu mai îngăduitor, cu mine şi cu semenii, dar nu pot să nu observ cum democraţia noastră „originală” a produs, pe bandă rulantă, inşi de o rapacitate ieşită din comun, politicieni agramaţi, miniştri semidocţi, avocaţi şi judecători corupţi până-n măduvă. Am ajuns în punctul în care hoţii ne dau lecţii de moralitate, iar şpăgarii stau în fruntea bucatelor. Oricâte rezerve de idealism ai avea, nu poţi să nu constaţi că trăim într-o lume tot mai polarizată, dominată de o şleahtă tot mai flămândă, tot mai lipsită de scrupule. Când ai o haită de lupi în vecinătate, îţi trebuie curaj ca să ieşi în agora cu mielul în braţe. Iar, uneori, asta e şi ipostaza privilegiată a poetului, aceea de păstor ce încearcă să-şi găsească un drum, o cărare, cu mielul în braţe, pe sub privirile ironice ale unei societăţi despiritualizate, ce trăieşte sub fascinaţia „materialismului vulgar”, a opiului televiziunii, a goanei după cât mai multe bunuri şi bani. E nevoie, încă o dată, ca poetul să-şi afirme „jurământul de sărăcie şi de castitate”. În ce priveşte „supunerea”, filosofia capului plecat, nu ştiu dacă trebuie să adoptăm această postură mioritică, ce s-a dovedit, de-a lungul istoriei noastre, mereu perdantă... Am parafrazat-o aici pe admirabila noastră poetă Gabriela Melinescu, cea refugiată în Suedia, poate tocmai pentru a fi mai aproape de zăpezile imaculate ale Nordului.
- Iată un spaţiu rezervat pentru o frântură de poem…
- Dacă-mi îngăduiţi, voi reproduce aici un scurt poem, intitulat „Duminică”, scris mai demult, poate cu un mesaj încă actual: „Mă întorc cu sacoşele grele de la piaţă / sunt pline de mesaje electorale.//Acasă mă aşteaptă nevasta nerăbdătoare / să facem plajă pe balconul proaspăt închiriat / ne vom imagina că suntem pe Coasta de Azur.// O pată de grăsime din abecedarul copilului / ne asigură că deja trăim foarte bine. // Dar nu e cazul ca vecinii de apartament să ştie asta / s-ar putea să ne moară capra ascunsă în baie”.
Discuţie consemnată de Marcel MUREŞEANU
joi, 22 martie 2012
luni, 5 martie 2012
Un vrednic memorialist: Marius Mălai
Acum câţiva ani, propuneam Consiliului local pentru atribuirea titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca pe inginerul Marius Mălai. M-am convins în curând că propunerea mea nu avea nici cele mai mici sorţi de izbândă, mai mult că riscam să par ridicol. În orizontul de aşteptare al aleşilor locali figura unui inginer care şi-a petrecut tinereţea înălţând blocuri de locuinţe în acest oraş şi consolidând vechile sale clădiri nu putea fi decât una ştearsă şi convenţională. Acum sunt la modă fetele frumoase, siliconate, băieţii de la partid, baschetbaliştii ce depăşesc doi metri înălţime şi mai ales sponsorii campaniilor electorale. Am realizat că mai curând aş fi avut succes propunând un manelist sau pe unul din “băieţii deştepţi” ce vând scump energia ieftină ieşită din turbinele hidrocentralelor pe şantierele cărora şi-a consumat tinereţea acest inginer inimos şi pasionat, devotat urbei şi comunităţii.
Din fişele mele de atunci, reţin că distinsul Marius Mălai s-a născut la Satu Mare, la 3 septembrie 1937. A absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1959. Între 1959-1962 a lucrat ca şef de şantier în cadrul Trustului de Construcţii din Cluj, construind locuinţe pentru puhoiul de oameni veniţi din creierul munţilor la învăţătură în marele oraş sau să se angajeze la combinatele industriale, acum puse pe butuci. E perioada în care tânărul inginer a avut câteva inovaţii în domeniu, fiind premiat la un concurs organizat de Sfatul Popular Regional cu premiul III. Cum ţara de atunci avea nevoie de specialişti, tânărul nu ezită să lucreze, în condiţii deloc roze, ca şef de lot la Hidrocentrala Argeş, precum şi la salba de hidrocentrale din zonă. E perioada în care avea să realizeze alte patru inovaţii pentru care a fost, de asemenea, recompensat şi premiat. Pentru realizările profesionale de excepţie, Consiliul de Stat i-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. Între 1967-1970 va contribui la edificarea lucrărilor hidroenergetice din zona Gilău şi a barajului construit pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Între 1970-2001 este beneficiar-director cu investiţiile la Întreprinderea de Centrale Hidroelectrice Cluj, coordonând proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Râul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza, Răstoliţa.
Am schiţat aici câteva date sumare despre activitatea profesională a unui om care nu a ezitat să-şi facă datoria faţă de comunitate în condiţii dintre cele mai dificile. Acum când nimeni nu mai construieşte hidrocentrale, ca pensionar, domnul inginer Marius Mălai continuă să fie activ, să-si facă auzită vocea într-o perioadă de accelerată derută morală a societăţii şi de prăbuşire a scării valorilor. A publicat nu numai articole de specialitate în revista Hidroelectrica, dar şi diverse articole, poezii şi epigrame în mai multe cotidiene clujene. A editat şi trei lume de versuri, Turnul de Fildeş (2000, 2005), Apa vieţii (2005), Zbor însângerat(2008), în care lirismul de album intim se întâlneşte cu o energică poezie cetăţenească, de conştiinţă. Nu e deloc întâmplătoare această atitudine pentru un om ce provine din lumea năsăudeană a satelor grănicereşti, dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta de emancipare naţională, dar şi în cea pentru libertate religioasă. De altfel, distinsul inginer clujean e şi autorul unei inedite lucrări de genealogie, dedicată familiei din care provine: Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud (1689-2005). După cum s-a remarcat de specialişti, cartea lui Marius Mălai este bine documentată, autorul urmărind, cu pasiune şi reală acribie, devenirea viguroasei familii ardeleneşti al cărei urmaş este.
Recursul la memorie prezidează şi primul volum al prezentei cărţi. Este o carte inevitabil hibridă, conţinând doar un fragment din tumultoasa biografie a autorului, un volum ce va intra, suntem siguri, atât în atenţia cronicarilor literari cât şi a istoricilor interesaţi de perioada dictaturii comuniste. Volumul intitulat O viaţă pe şantierele luminii (I, Argeşul) – deschis cu un succint Argument al autorului – conţine şi un capitol intitulat Memoria, care explică modul în care Marius Mălai şi-a alcătuit această fabuloasă carte biografică. Volumul topeşte în magma sa de cuvinte “imagini dispersate” din zona copilăriei, a anilor studenţiei, a tinereţii petrecute pe şantierele patriei, dar şi numeroase citate din “diverse lucrări”. Deşi autorul, modest, nu-şi arogă merite scriitoriceşti, voluminosul op se citeşte cu plăcere, latura documentară asociindu-şi o reală fluenţă a scriiturii, un veritabil talent de narator.
Între etapele biografiei sale se numără şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din Transilvania de Nord. E un prilej pentru autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol) şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste. Autorul, aflat atunci la vârsta primei copilării, şi familia sa vor cunoaşte pe viu “calvarul refugiului”, prezentat prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei. Reîntoarcerea din refugiu va constitui pentru copilul de atunci un eveniment greu de uitat, vacanţele de la moşia bunicilor de la Vama, din Ţara Oaşului, constituind un veritabil episod paradisiac al copilăriei. Perioadele faste ale existenţei autorului alternează cu altele dramatice, în care familia sa va cunoaşte o sălbatică prigoană politică din partea noilor vătafi comunişti. Bunicii îi sunt umiliţi prin deportare, părinţii vor suferi mereu, fiind marginalizaţi de noua orânduire. Chiar şi înscrierea copilului la Şcoala Elementară de pe actuala stradă Episcop Ioan Bob se va face „cu mare greutate”.
Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lângă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, cele mai multe fiind extrase din presa vremii, care descriu, în limbajul specific epocii, “biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, când guvernele nu sunt capabile să finalizeze un pod sau o banală autostradă, se găsesc nenumăraţi constestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tânărului şi destoinicului inginer ardelean. Sigur, memorialistica sa e una de tip special, în care se reţin numeroase detalii tehnice. Autorul are demonul exactităţii, convins fiind, pe bună dreptate, că experienţa sa e una de excepţie. Chiar dacă nu o afirmă explicit, autorul nutreşte speranţa că mărturia sa e importantă pentru o scriere corectă, obiectivă, fără patimă, a istoriei trecutului.
Pe lângă ariditatea documentară a unor pagini, există altele, mai numeroase, în care farmecul relatării, sinceritatea brutală a confesiunii, istorisirea unor păţanii, cu accent pe latura anecdotică, sunt elemente ale acestei scrieri memorialistice ce o plasează în vecinătatea unei opere de ficţiune. Deşi episodice, unele personaje şi întâmplări ce intră în aria de observaţie a lui Marius Mălai, par personaje desprinse dintr-o operă romanescă. Antologice sunt, de pildă, descrierea vizitelor unor demnitari de partid şi de stat pe şantier, în pagini în care autorul evită tentaţia caricaturizării sau a deformărilor subiective. Nu mai puţin savuroasă e secvenţa cumpărării unui porc în ajunul Crăciunului sau cea a unei transmisii în direct la radio, în care inginerul e asistat de “doi civili încruntaţi, dintre care unul se adresa celuilalt cu tovarăşul maior şi care în mod precis nu era de la radio.” “Ca să fie siguri că transmisia în direct la radio va reuşi şi voi vorbi numai ce trebuie, maiorul a scos din buzunar şi mi-a dat un material gata pregătit, de două pagini bătute la maşină, pe care m-a pus să-l citesc.” Aici relatarea memorialistică capăt accente de literatură hiperrealistă.Autorul e un desăvârşit cunoscător al psihologiilor atât de diverse, de colorate, ce se perindă pe spaţiul şantierului reuşind să schiţeze câteva portrete memorabile. Desigur, nu sunt singurele pagini savuroase ale acestei cărţi unice, în care Marius Mălai reuşeşte performanţa de a alcătui mai mult decât un autoportret al autorului, construind, din materiale hibride ca factură, o veritabilă frescă a unei epoci.
Din fişele mele de atunci, reţin că distinsul Marius Mălai s-a născut la Satu Mare, la 3 septembrie 1937. A absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1959. Între 1959-1962 a lucrat ca şef de şantier în cadrul Trustului de Construcţii din Cluj, construind locuinţe pentru puhoiul de oameni veniţi din creierul munţilor la învăţătură în marele oraş sau să se angajeze la combinatele industriale, acum puse pe butuci. E perioada în care tânărul inginer a avut câteva inovaţii în domeniu, fiind premiat la un concurs organizat de Sfatul Popular Regional cu premiul III. Cum ţara de atunci avea nevoie de specialişti, tânărul nu ezită să lucreze, în condiţii deloc roze, ca şef de lot la Hidrocentrala Argeş, precum şi la salba de hidrocentrale din zonă. E perioada în care avea să realizeze alte patru inovaţii pentru care a fost, de asemenea, recompensat şi premiat. Pentru realizările profesionale de excepţie, Consiliul de Stat i-a acordat Ordinul Muncii clasa a III-a. Între 1967-1970 va contribui la edificarea lucrărilor hidroenergetice din zona Gilău şi a barajului construit pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Între 1970-2001 este beneficiar-director cu investiţiile la Întreprinderea de Centrale Hidroelectrice Cluj, coordonând proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Râul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza, Răstoliţa.
Am schiţat aici câteva date sumare despre activitatea profesională a unui om care nu a ezitat să-şi facă datoria faţă de comunitate în condiţii dintre cele mai dificile. Acum când nimeni nu mai construieşte hidrocentrale, ca pensionar, domnul inginer Marius Mălai continuă să fie activ, să-si facă auzită vocea într-o perioadă de accelerată derută morală a societăţii şi de prăbuşire a scării valorilor. A publicat nu numai articole de specialitate în revista Hidroelectrica, dar şi diverse articole, poezii şi epigrame în mai multe cotidiene clujene. A editat şi trei lume de versuri, Turnul de Fildeş (2000, 2005), Apa vieţii (2005), Zbor însângerat(2008), în care lirismul de album intim se întâlneşte cu o energică poezie cetăţenească, de conştiinţă. Nu e deloc întâmplătoare această atitudine pentru un om ce provine din lumea năsăudeană a satelor grănicereşti, dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta de emancipare naţională, dar şi în cea pentru libertate religioasă. De altfel, distinsul inginer clujean e şi autorul unei inedite lucrări de genealogie, dedicată familiei din care provine: Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud (1689-2005). După cum s-a remarcat de specialişti, cartea lui Marius Mălai este bine documentată, autorul urmărind, cu pasiune şi reală acribie, devenirea viguroasei familii ardeleneşti al cărei urmaş este.
Recursul la memorie prezidează şi primul volum al prezentei cărţi. Este o carte inevitabil hibridă, conţinând doar un fragment din tumultoasa biografie a autorului, un volum ce va intra, suntem siguri, atât în atenţia cronicarilor literari cât şi a istoricilor interesaţi de perioada dictaturii comuniste. Volumul intitulat O viaţă pe şantierele luminii (I, Argeşul) – deschis cu un succint Argument al autorului – conţine şi un capitol intitulat Memoria, care explică modul în care Marius Mălai şi-a alcătuit această fabuloasă carte biografică. Volumul topeşte în magma sa de cuvinte “imagini dispersate” din zona copilăriei, a anilor studenţiei, a tinereţii petrecute pe şantierele patriei, dar şi numeroase citate din “diverse lucrări”. Deşi autorul, modest, nu-şi arogă merite scriitoriceşti, voluminosul op se citeşte cu plăcere, latura documentară asociindu-şi o reală fluenţă a scriiturii, un veritabil talent de narator.
Între etapele biografiei sale se numără şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din Transilvania de Nord. E un prilej pentru autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol) şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste. Autorul, aflat atunci la vârsta primei copilării, şi familia sa vor cunoaşte pe viu “calvarul refugiului”, prezentat prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei. Reîntoarcerea din refugiu va constitui pentru copilul de atunci un eveniment greu de uitat, vacanţele de la moşia bunicilor de la Vama, din Ţara Oaşului, constituind un veritabil episod paradisiac al copilăriei. Perioadele faste ale existenţei autorului alternează cu altele dramatice, în care familia sa va cunoaşte o sălbatică prigoană politică din partea noilor vătafi comunişti. Bunicii îi sunt umiliţi prin deportare, părinţii vor suferi mereu, fiind marginalizaţi de noua orânduire. Chiar şi înscrierea copilului la Şcoala Elementară de pe actuala stradă Episcop Ioan Bob se va face „cu mare greutate”.
Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lângă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, cele mai multe fiind extrase din presa vremii, care descriu, în limbajul specific epocii, “biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, când guvernele nu sunt capabile să finalizeze un pod sau o banală autostradă, se găsesc nenumăraţi constestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tânărului şi destoinicului inginer ardelean. Sigur, memorialistica sa e una de tip special, în care se reţin numeroase detalii tehnice. Autorul are demonul exactităţii, convins fiind, pe bună dreptate, că experienţa sa e una de excepţie. Chiar dacă nu o afirmă explicit, autorul nutreşte speranţa că mărturia sa e importantă pentru o scriere corectă, obiectivă, fără patimă, a istoriei trecutului.
Pe lângă ariditatea documentară a unor pagini, există altele, mai numeroase, în care farmecul relatării, sinceritatea brutală a confesiunii, istorisirea unor păţanii, cu accent pe latura anecdotică, sunt elemente ale acestei scrieri memorialistice ce o plasează în vecinătatea unei opere de ficţiune. Deşi episodice, unele personaje şi întâmplări ce intră în aria de observaţie a lui Marius Mălai, par personaje desprinse dintr-o operă romanescă. Antologice sunt, de pildă, descrierea vizitelor unor demnitari de partid şi de stat pe şantier, în pagini în care autorul evită tentaţia caricaturizării sau a deformărilor subiective. Nu mai puţin savuroasă e secvenţa cumpărării unui porc în ajunul Crăciunului sau cea a unei transmisii în direct la radio, în care inginerul e asistat de “doi civili încruntaţi, dintre care unul se adresa celuilalt cu tovarăşul maior şi care în mod precis nu era de la radio.” “Ca să fie siguri că transmisia în direct la radio va reuşi şi voi vorbi numai ce trebuie, maiorul a scos din buzunar şi mi-a dat un material gata pregătit, de două pagini bătute la maşină, pe care m-a pus să-l citesc.” Aici relatarea memorialistică capăt accente de literatură hiperrealistă.Autorul e un desăvârşit cunoscător al psihologiilor atât de diverse, de colorate, ce se perindă pe spaţiul şantierului reuşind să schiţeze câteva portrete memorabile. Desigur, nu sunt singurele pagini savuroase ale acestei cărţi unice, în care Marius Mălai reuşeşte performanţa de a alcătui mai mult decât un autoportret al autorului, construind, din materiale hibride ca factură, o veritabilă frescă a unei epoci.
marți, 22 noiembrie 2011
O prozatoare şi „comorile Arielei”
Cine studiază literatura de limbă română scrisă în Ţara Sfântă nu poate să ignore numele Gettei Berhoff, o distinsă prozatoare. Din nefericire, cercetătorii literari de la noi s-au concentrat mai ales pe studierea scriitorilor români din exil, pe masiva recuperare a acestora, ignorând un imens capitol al istoriei noastre literare, cel constituit din contribuţia unor scriitori evrei, trăitori în Israel. De la plecarea lor din România, aceştia s-au manifestat în toate genurile literare, în plus contribuind la editarea unor publicaţii de limbă română, dintre care cea mai faimoasă rămâne indiscutabil Minimum, revista condusă cândva de regretatul Al. Mirodan. În ce o priveşte pe Getta Berghoff, câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, masivul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră. Este o regretabilă omisiune, ce nu scade, desigur, meritele acestei cărţi tezaur.
Născută în dulcele târg al Ieşilor, în 1935, prozatoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o admirabilă fidelitate faţă de cultura noastră, în limba română. Prozatoarea s-a afirmat mai ales prin romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), carte ce a cunoscut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la editura Minimum, condusă de dramaturgul Al. Mirodan. Nu mai puţin reuşite sunt povestirile din volumul Pe firul de aţă (2006), ce reconfirmă calităţile ei de prozator dotat cu o mare sensibilitate a observaţiei. şi generozitate artistică. Nu întâmplător, cartea a fost încununată în Israel cu prestigiosul premiu Ianculovici, ce se acordă la Haifa.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi viu, extrem de atent, după cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii sale de povestiri: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului”. Splendida ei carte demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie. Prin recentul volum Comorile Arielei, apărut recent la editura Napoca Star (Cluj-Napoca, 2011), prozatoarea se reîntoarce la genul romanesc, cel care a consacrat-o. Căci romanul Ultima ninsoare (2001) este, fără îndoială, capodopera autoarei, fiind istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi roman de de observare atentă a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Prin ultima sa carte, prevăzută cu o postfaţă a reputatului Slomo Leibovici Laiş, prozatoarea originară din România plonjează din nou în „tumultul vieţii”, în studierea „firii omeneşti”. Şi de această dată abordează mediul tensionat al Israelului, un spaţiu geografic nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă şi aici, adeseori, sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii. Romanul este în acelaşi timp o emoţionată saga a unei familii de evrei originari din România, care încearcă să se integreze în trepidanta existenţă a unei ţări care trăieşte mereu sub spectrul ameninţărilor venite din partea vecinilor săi arabi. Personajele sunt surprinse în cele mai interesante ipostaze. E suficient să dăm doar câteva exemple, edificatoare pentru universul în care trăiesc eroii Gettei Berghoff. De pildă, în „zilele războiului din Golf”, când Saddam lansa rachete Skud asupra Israelului, „mulţi muzicieni, personalităţi ale lumii muzicale, au venit din solidaritate să concerteze în ţară”, iar evreii noştri merg să-l vadă dirijând pe Zubin Mehta, care se „plimba pe stradă cu masca atârnată la gât printre oamenii care-şi petrecuseră noaptea în adăposturi”. Un personaj, Roni, retras în casă, ascultă, decepţionat de mersul evenimentelor, muzică de „Bach în interpretarea lui Nathan Milstein, a lui Heifetz, a lui Henry Szeryng, Menuhin şi Enescu. De două ori repetase discul lui Heifetz şi al lui Enescu şi declarase că cea mai bună interpretare era a lui Enescu”.
Sunt doar câteva exemple pentru a sublinia că personajele familiei Arielei, intelectuali de cele mai multe ori, nu îşi uită nici în cele mai tragice momente legăturile lor cu ţara de baştină, chiar dacă depun mai mari eforturi pentru a se integra deplin, cu trup cu suflet, în durele realităţi ale Israelului renăscut. Una din probele integrării e dată de tânăra Lea, care se întoarce la religia strămoşilor, chiar dacă familia sa nu o încurajează prea mult. De altfel, multe din paginile romanului reţin drumul pe care eroina îl parcurge pentru iniţierea sa în tainele Talmudului sau a altor scrieri religioase. Nu în ultimul rând, romanul Comorile Arielei este un original roman de dragoste între o victimă a terorismului, care îţi pierde vederea şi această tânără lipsită de prejudecăţi. Dar oricâtă putere de sinteză ar avea un cititor e foarte dificl să sintetizeze bogăţia de dramatism, de analize psihologice, de creionare a unor portrete umane extrem de reuşite, surprinse în dilemele lor existenţiale.
Alte pagini vorbesc despre eforturile evreilor de a coabita paşnic cu populaţia locală, a beduinilor. Un kibuţ încearcă să sprijine educaţia acestor păstori nomazi, dar copii famiilor care se înscriu precum şi cele două învătoare vor suferi cumplite represiuni din partea comunitţii de nomazi, care văd în acest gest o trădare, o pactizare cu „duşamnul”.
Cartea Gettei Berghoff, Comorile Arielei, aparţine unui romancier care este nu numai un rafinat mânuitor al limbii române, cu toate subtilităţile şi aromele ei specifice, ci şi un excelent cunoscător al istoriei evreilor reîntorşi în patria lor de origine, Israelul. Cartea sa e o panoramă a vieţii israeliene, cu dramatismul dar şi eroismul vieţii cotidiene a unor oameni decişi să-şi reconstruiască destinele şi ţara, în ciuda tuturor opreliştilor. Cunoscătoare desăvârşită a psihologiei omeneşti, scriitoarea îşi studiază eroii cu o pasiune proustiană, cu o remarcabilă fineţe a observaţiei. Deşi prin statul ei existenţial şi prin tematică scrisului aparţin noii sale patrii, Ţării Sfântă, Getta Berghoff poate fi revendicată şi de „patria limbii române”, de cititorii de la noi ce au plăcutul prilej de a o descoperi, cu toate harurile scrisului său.
Născută în dulcele târg al Ieşilor, în 1935, prozatoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o admirabilă fidelitate faţă de cultura noastră, în limba română. Prozatoarea s-a afirmat mai ales prin romanul Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), carte ce a cunoscut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la editura Minimum, condusă de dramaturgul Al. Mirodan. Nu mai puţin reuşite sunt povestirile din volumul Pe firul de aţă (2006), ce reconfirmă calităţile ei de prozator dotat cu o mare sensibilitate a observaţiei. şi generozitate artistică. Nu întâmplător, cartea a fost încununată în Israel cu prestigiosul premiu Ianculovici, ce se acordă la Haifa.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi viu, extrem de atent, după cum mărturiseşte pe coperta a patra a cărţii sale de povestiri: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului”. Splendida ei carte demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie. Prin recentul volum Comorile Arielei, apărut recent la editura Napoca Star (Cluj-Napoca, 2011), prozatoarea se reîntoarce la genul romanesc, cel care a consacrat-o. Căci romanul Ultima ninsoare (2001) este, fără îndoială, capodopera autoarei, fiind istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi roman de de observare atentă a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Prin ultima sa carte, prevăzută cu o postfaţă a reputatului Slomo Leibovici Laiş, prozatoarea originară din România plonjează din nou în „tumultul vieţii”, în studierea „firii omeneşti”. Şi de această dată abordează mediul tensionat al Israelului, un spaţiu geografic nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă şi aici, adeseori, sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii. Romanul este în acelaşi timp o emoţionată saga a unei familii de evrei originari din România, care încearcă să se integreze în trepidanta existenţă a unei ţări care trăieşte mereu sub spectrul ameninţărilor venite din partea vecinilor săi arabi. Personajele sunt surprinse în cele mai interesante ipostaze. E suficient să dăm doar câteva exemple, edificatoare pentru universul în care trăiesc eroii Gettei Berghoff. De pildă, în „zilele războiului din Golf”, când Saddam lansa rachete Skud asupra Israelului, „mulţi muzicieni, personalităţi ale lumii muzicale, au venit din solidaritate să concerteze în ţară”, iar evreii noştri merg să-l vadă dirijând pe Zubin Mehta, care se „plimba pe stradă cu masca atârnată la gât printre oamenii care-şi petrecuseră noaptea în adăposturi”. Un personaj, Roni, retras în casă, ascultă, decepţionat de mersul evenimentelor, muzică de „Bach în interpretarea lui Nathan Milstein, a lui Heifetz, a lui Henry Szeryng, Menuhin şi Enescu. De două ori repetase discul lui Heifetz şi al lui Enescu şi declarase că cea mai bună interpretare era a lui Enescu”.
Sunt doar câteva exemple pentru a sublinia că personajele familiei Arielei, intelectuali de cele mai multe ori, nu îşi uită nici în cele mai tragice momente legăturile lor cu ţara de baştină, chiar dacă depun mai mari eforturi pentru a se integra deplin, cu trup cu suflet, în durele realităţi ale Israelului renăscut. Una din probele integrării e dată de tânăra Lea, care se întoarce la religia strămoşilor, chiar dacă familia sa nu o încurajează prea mult. De altfel, multe din paginile romanului reţin drumul pe care eroina îl parcurge pentru iniţierea sa în tainele Talmudului sau a altor scrieri religioase. Nu în ultimul rând, romanul Comorile Arielei este un original roman de dragoste între o victimă a terorismului, care îţi pierde vederea şi această tânără lipsită de prejudecăţi. Dar oricâtă putere de sinteză ar avea un cititor e foarte dificl să sintetizeze bogăţia de dramatism, de analize psihologice, de creionare a unor portrete umane extrem de reuşite, surprinse în dilemele lor existenţiale.
Alte pagini vorbesc despre eforturile evreilor de a coabita paşnic cu populaţia locală, a beduinilor. Un kibuţ încearcă să sprijine educaţia acestor păstori nomazi, dar copii famiilor care se înscriu precum şi cele două învătoare vor suferi cumplite represiuni din partea comunitţii de nomazi, care văd în acest gest o trădare, o pactizare cu „duşamnul”.
Cartea Gettei Berghoff, Comorile Arielei, aparţine unui romancier care este nu numai un rafinat mânuitor al limbii române, cu toate subtilităţile şi aromele ei specifice, ci şi un excelent cunoscător al istoriei evreilor reîntorşi în patria lor de origine, Israelul. Cartea sa e o panoramă a vieţii israeliene, cu dramatismul dar şi eroismul vieţii cotidiene a unor oameni decişi să-şi reconstruiască destinele şi ţara, în ciuda tuturor opreliştilor. Cunoscătoare desăvârşită a psihologiei omeneşti, scriitoarea îşi studiază eroii cu o pasiune proustiană, cu o remarcabilă fineţe a observaţiei. Deşi prin statul ei existenţial şi prin tematică scrisului aparţin noii sale patrii, Ţării Sfântă, Getta Berghoff poate fi revendicată şi de „patria limbii române”, de cititorii de la noi ce au plăcutul prilej de a o descoperi, cu toate harurile scrisului său.
luni, 24 octombrie 2011
Dinu Flămând şi coşmarul istoriei
Ca unul din fondatorii Echinoxului, în buna tradiţie a acestei şcoli de poezie, a unei mişcări literare ce s-a ivit ca o reacţie la dogmatismul oficial, Dinu Flămând s-a impus încă de la început ca o puternică personalitate literară. A debutat editorial cu volumul de poezii Apeiron (1971), un volum de o surprinzătoare maturitate a gândirii poetice, expresia coagulând în teme şi obsesii pe care le vom regăsi şi în unele din volumele ulterioare. Altoiuri (1976) şi Stare de asediu (1983) vor radicaliza primele scântei ale unei atitudini tensionate, dacă nu făţiş polemică faţă de ideologia comunistă suficient de încărcată de o revoltă subterană, ce denunţa derapajele regimului totalitar. Volumul Starea de asediu avea să provoace reacţia iritată a autorităţilor, care văd în poemele volumului nu numai aluzii transparente la situaţia din Polonia, ci şi „telefoane” la situaţia din propria ţară. Reacţia de izolare a poetului echinoxist în faţa dogmelor se manifestă şi prin tot mai evidentul refuz de a se manifesta în cadrele unui lirism trecut mereu pe sub furcile caudine ale cenzurii, prin apelul la traducere, o ocupaţie mai puţin susceptibilă de a-i produce confruntări directe cu cerberii ideologici. Va publica în româneşte excelente versiuni din opera lui Carlos Drummond de Andrade, Samuel Beckett, Herberto Hélder, César Vallejo, Miguel Torga şi alţii. Tot în acea perioadă va începe să lucreze la primele sale traduceri din opera lui Fernando Pessoa, cel mai important poet al modernităţii portugheze. E un mod al unei conştiinţe neliniştite de a se refugia în alveolele gândirii unui alt poet neliniştit şi ubicuu. O formă de refugiu este în fond şi eseistica strălucită pe care o scrie, domeniu în care îşi va da întreaga măsură a înzestrării, mai ales în excelenta Introducere în opera lui G. Bacovia (1981). În sfârşit, excedat de obtuzitatea regimului, poetul va alege soluţia exilului. Se stabileşte în Franţa denunţând dictatura din România în câteva publicaţii occidentale. Pentru cei rămaşi în ţară, vocea lui Dinu Flămând avea să fie auzită la posturi de radio ca BBC, Europa liberă şi, mai recent, Radio France Internationale.
Am schiţat aici câteva din etapele unei prodigioase activităţi literare, care va primi noi valenţe cu volumele Dincolo (2000), Tags (2004), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010). Două antologii, Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011), readuc în atenţie pe unul din marii noştri poeţi de azi, pe bună dreptate încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în 2011. Recenta, eleganta antologie bilingvă intitulată În amonte/En amont (Editura Charmides, Bistriţa, 2011) reuneşte în paginile ei poeme din volumele Poèmes en apnée (2004) şi Tags (2004), cu excepţia ultimelor două poeme, preluate din volumul Grădini. În ciuda dimensiunii reduse a volumului, e o selecţie edificatoare pentru un lirism de un profund dramatism, ce etalează o poezie plină de vitalitate, în a cărei plasmă se întrevăd reminiscenţele unei biografii dramatice şi tumultoase, ieşită din comun. Chiar dacă numără doar 21 de poeme, volumul extrage poeme reprezentative pentru lirismul şi personalitatea complexă a lui Dinu Flămând, o poezie în care se simt ecourile unei sensibilitaţi aflată în stare de veghe, sub asediul unei istorii turbulente. Poemul liminar al volumului, Războiul peloponeziac, are accente evocatoare ale unei conştiinţe vulnerate de anxietatea istoriei. E desigur o aluzie transparentă la situaţia limită a unui timp istoric exasperant, în care aluzia livrescă se îmbină cu detaliul biografic, cu stranii accente profetice: „Primăvara ne găseşte pe mare, plutim spre dezastru; / grâul a încolţit în cala corăbiilor, noaptea / lanurile noastre se leagănă sub Pleiade… / Năierii transpiră în somn, auzul le este îmbâcsit / de inexistentul cântec al sturzilor; departe pe ţărmul patriei înfloreşte acum / pentru nimeni / arborele de pace. // Plutim spre dezastru, se ştie / navele noastre vor arde în portul străin, / lăncile lor, mai lungi ca frazele odelor, ne vor sparge / trupurile, / şi vor izgoni alfabetul / instaurând trufaşa eră a ciorbei negre. // Iată salinele Siracuzei / unde suntem aruncaţi aruncaţi de-a valma, vii şi morţi. / De ani de zile vulturi placizi se rotesc deasupra / în timp ce în noi se stivuieşte / duhoarea şi ciuma istoriei.”
Procedeul prin care o parabolă antică, desprinsă din lectura lui Tucidide, devine o posibilă oglindire a unei realităţi contemporane e destul de frecvent la Dinu Flămând. Şi actuala sa lirică repune în pagină condiţia unui eu liric care se confruntă cu forţe politice şi sociale, cu norme şi tradiţii ale unui spaţiu represiv, în care poezia e starea de spirit a omului revoltat, căruia doar o viaţă ameninţată îi acordă revelaţia libertăţii. Revolta poetică e o formă spontană a libertăţii. Existenţa pare captivă unui perpetuum mobile coşmaresc, unui mecanism orb ce tinde să suprime libertatea individuală, transformându-l pe poet în prizonier al unui destin colectiv. Iată un fragment din poemul intitulat Perpetuum mobile, cu imaginea proliferantă a coşmarului social (naţional), al unei lumi mecanice şi kafkiene, care se reproduce în chip monstruos: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane, / perpetuum mobile în somnul naţional / în care numai aşteptarea ne împinge din spate…// Pretutindeni aşteptare, / şi interdicţii / şi ochii invizibili ascunşi în pereţi; / huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce / în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe / şi mă trag la edec…”
E exprimată aici, cu o violenţă expresionistă tipică lui Dinu Flămând, o reacţie a unui eu poetic a cărui construcţie de sine se vede confruntată cu forţele represive ale unei identităţi colective ce-i refuză, în fond, fundamentul oricărei arte, acela al posibilităţii întoarcerii la sine. Poezia devine o formă de revoltă împotriva unui mediu dominat de interdicţii şi supraveghere, ce tinde să sufoce luciditatea eului, vocea sa interioară, să o cufunde în „somnul” unei colectivităţi în derivă. Criza existenţială atinge şi alte dimensiuni, spaţiul de supravieţuire finală al poetului fiind „Oraşul poeţilor meteci”, loc, şi acesta, al tuturor crizelor identitare. Întâlnirea dintre poet şi o istorie impură generează o tensiune dramatică a versului, a unui vers contorsionat, încărcat de semnele timpului. „Parisul lui Milosz”, Parisul unor meteci celebri (Vallejo, Ion Pillat, Tristan Tzara, Elytis, Holan şi alţii) devine un simbol al rupturii faţă de mediul originar, spaţiul exilului constituind un loc al manifestării crizei de identitate, în care se modifică esenţial raporturile sinelui cu trecutul, dar se modulează şi raporturile acestuia cu viitorul. E un Paris „schimonosit de singurătate, / început al cloşardizării universului, / hotel terminus, ultima mea matrice...”(Oraşul poeţilor meteci). Sunt semne că „veacul îşi scuipă poeţii în fluvii”, afirmă Dinu Flămând în splendidul poem din care am citat, cu aluzii trasparente nu numai la sinucigaşii Gherasim Luca şi Paul Celan, ci în general la apocalipsa unui veac în care poetul îşi caută „tristeţea cea vertebrată”(Câteva din cauzele imperfecţiunii mele).
Virulenţa expresionistă a acestor ancore aruncate în real nu este singura dimensiune a prezentei antologii. Ne întâlnim şi cu faţetele luminoase ale lirismului complex al lui Dinu Flămând, poetul putând fi surprins şi în ipostaza părintelui aflat în faţa miracolului copilăriei, a candorii infantile a fiicei sale (Ioana). Altădată, poetul îşi expune el însuşi ipostaza de fiu rememorând figura mitologică a părintelui său, surprins în cadrele unei ruralităţi dure, dar luminoase (Tatălui meu). Nu în ultimul rând, trebuie să constatăm o virare tot mai apăsată a lirismului său spre unul de atitudine, de angajare etică a unei conştiinţe verticale, ce derivă dintr-o mentalitate ancestrală, ţărănească, în ciuda faptului că avem de a face cu un cosmopolit, cu un rafinat poeta doctus.
Splendida antologie bilingvă, cu traducerea în franceză a poemelor (atentă, nuanţată), efectuată de Pierre Drogi şi Claudia Fontu, ne redescoperă un poet de primă mărime al literaturii contemporane, o voce dramatică şi complexă, ce denunţă în termeni energici răul erei moderne. Nu în ultimul rând, descoperim, în secţiune, poetul dedat la deliciile livrescului, dar şi la cele ale originarului, cu viziuni de o rară plasticitate, expresia poetică îmbinând, în chip rafinat, neologismul cu expresia neaoşă, truculentă. Sărbătorescul volum apărut la editura Charmides trebuie remarcat deopotrivă pentru calitatea traducerilor în limba franceză, dar şi prin CD-ul ataşat, prin care vocea excelentului actor francez Bernard Callais dă căldură umană unei poezii ce traversează adeseori tenebrele unui veac agitat.
Am schiţat aici câteva din etapele unei prodigioase activităţi literare, care va primi noi valenţe cu volumele Dincolo (2000), Tags (2004), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010). Două antologii, Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011), readuc în atenţie pe unul din marii noştri poeţi de azi, pe bună dreptate încununat cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în 2011. Recenta, eleganta antologie bilingvă intitulată În amonte/En amont (Editura Charmides, Bistriţa, 2011) reuneşte în paginile ei poeme din volumele Poèmes en apnée (2004) şi Tags (2004), cu excepţia ultimelor două poeme, preluate din volumul Grădini. În ciuda dimensiunii reduse a volumului, e o selecţie edificatoare pentru un lirism de un profund dramatism, ce etalează o poezie plină de vitalitate, în a cărei plasmă se întrevăd reminiscenţele unei biografii dramatice şi tumultoase, ieşită din comun. Chiar dacă numără doar 21 de poeme, volumul extrage poeme reprezentative pentru lirismul şi personalitatea complexă a lui Dinu Flămând, o poezie în care se simt ecourile unei sensibilitaţi aflată în stare de veghe, sub asediul unei istorii turbulente. Poemul liminar al volumului, Războiul peloponeziac, are accente evocatoare ale unei conştiinţe vulnerate de anxietatea istoriei. E desigur o aluzie transparentă la situaţia limită a unui timp istoric exasperant, în care aluzia livrescă se îmbină cu detaliul biografic, cu stranii accente profetice: „Primăvara ne găseşte pe mare, plutim spre dezastru; / grâul a încolţit în cala corăbiilor, noaptea / lanurile noastre se leagănă sub Pleiade… / Năierii transpiră în somn, auzul le este îmbâcsit / de inexistentul cântec al sturzilor; departe pe ţărmul patriei înfloreşte acum / pentru nimeni / arborele de pace. // Plutim spre dezastru, se ştie / navele noastre vor arde în portul străin, / lăncile lor, mai lungi ca frazele odelor, ne vor sparge / trupurile, / şi vor izgoni alfabetul / instaurând trufaşa eră a ciorbei negre. // Iată salinele Siracuzei / unde suntem aruncaţi aruncaţi de-a valma, vii şi morţi. / De ani de zile vulturi placizi se rotesc deasupra / în timp ce în noi se stivuieşte / duhoarea şi ciuma istoriei.”
Procedeul prin care o parabolă antică, desprinsă din lectura lui Tucidide, devine o posibilă oglindire a unei realităţi contemporane e destul de frecvent la Dinu Flămând. Şi actuala sa lirică repune în pagină condiţia unui eu liric care se confruntă cu forţe politice şi sociale, cu norme şi tradiţii ale unui spaţiu represiv, în care poezia e starea de spirit a omului revoltat, căruia doar o viaţă ameninţată îi acordă revelaţia libertăţii. Revolta poetică e o formă spontană a libertăţii. Existenţa pare captivă unui perpetuum mobile coşmaresc, unui mecanism orb ce tinde să suprime libertatea individuală, transformându-l pe poet în prizonier al unui destin colectiv. Iată un fragment din poemul intitulat Perpetuum mobile, cu imaginea proliferantă a coşmarului social (naţional), al unei lumi mecanice şi kafkiene, care se reproduce în chip monstruos: „Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane, / perpetuum mobile în somnul naţional / în care numai aşteptarea ne împinge din spate…// Pretutindeni aşteptare, / şi interdicţii / şi ochii invizibili ascunşi în pereţi; / huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce / în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe / şi mă trag la edec…”
E exprimată aici, cu o violenţă expresionistă tipică lui Dinu Flămând, o reacţie a unui eu poetic a cărui construcţie de sine se vede confruntată cu forţele represive ale unei identităţi colective ce-i refuză, în fond, fundamentul oricărei arte, acela al posibilităţii întoarcerii la sine. Poezia devine o formă de revoltă împotriva unui mediu dominat de interdicţii şi supraveghere, ce tinde să sufoce luciditatea eului, vocea sa interioară, să o cufunde în „somnul” unei colectivităţi în derivă. Criza existenţială atinge şi alte dimensiuni, spaţiul de supravieţuire finală al poetului fiind „Oraşul poeţilor meteci”, loc, şi acesta, al tuturor crizelor identitare. Întâlnirea dintre poet şi o istorie impură generează o tensiune dramatică a versului, a unui vers contorsionat, încărcat de semnele timpului. „Parisul lui Milosz”, Parisul unor meteci celebri (Vallejo, Ion Pillat, Tristan Tzara, Elytis, Holan şi alţii) devine un simbol al rupturii faţă de mediul originar, spaţiul exilului constituind un loc al manifestării crizei de identitate, în care se modifică esenţial raporturile sinelui cu trecutul, dar se modulează şi raporturile acestuia cu viitorul. E un Paris „schimonosit de singurătate, / început al cloşardizării universului, / hotel terminus, ultima mea matrice...”(Oraşul poeţilor meteci). Sunt semne că „veacul îşi scuipă poeţii în fluvii”, afirmă Dinu Flămând în splendidul poem din care am citat, cu aluzii trasparente nu numai la sinucigaşii Gherasim Luca şi Paul Celan, ci în general la apocalipsa unui veac în care poetul îşi caută „tristeţea cea vertebrată”(Câteva din cauzele imperfecţiunii mele).
Virulenţa expresionistă a acestor ancore aruncate în real nu este singura dimensiune a prezentei antologii. Ne întâlnim şi cu faţetele luminoase ale lirismului complex al lui Dinu Flămând, poetul putând fi surprins şi în ipostaza părintelui aflat în faţa miracolului copilăriei, a candorii infantile a fiicei sale (Ioana). Altădată, poetul îşi expune el însuşi ipostaza de fiu rememorând figura mitologică a părintelui său, surprins în cadrele unei ruralităţi dure, dar luminoase (Tatălui meu). Nu în ultimul rând, trebuie să constatăm o virare tot mai apăsată a lirismului său spre unul de atitudine, de angajare etică a unei conştiinţe verticale, ce derivă dintr-o mentalitate ancestrală, ţărănească, în ciuda faptului că avem de a face cu un cosmopolit, cu un rafinat poeta doctus.
Splendida antologie bilingvă, cu traducerea în franceză a poemelor (atentă, nuanţată), efectuată de Pierre Drogi şi Claudia Fontu, ne redescoperă un poet de primă mărime al literaturii contemporane, o voce dramatică şi complexă, ce denunţă în termeni energici răul erei moderne. Nu în ultimul rând, descoperim, în secţiune, poetul dedat la deliciile livrescului, dar şi la cele ale originarului, cu viziuni de o rară plasticitate, expresia poetică îmbinând, în chip rafinat, neologismul cu expresia neaoşă, truculentă. Sărbătorescul volum apărut la editura Charmides trebuie remarcat deopotrivă pentru calitatea traducerilor în limba franceză, dar şi prin CD-ul ataşat, prin care vocea excelentului actor francez Bernard Callais dă căldură umană unei poezii ce traversează adeseori tenebrele unui veac agitat.
luni, 19 septembrie 2011
duminică, 11 septembrie 2011
Ion Caraion şi revelaţiile unui epistolar
“Numele meu, acela de Ion Caraion, îl cunoaşteţi. Sînt un scriitor român, care a început – încă de licean – ca ziarist în presa democrată. Azi am aproape 59 de ani, dintre care 11 zdrobiţi (muşchiul diafragmatic rupt, coastele fracturate; ajuns la Peninsula aveam 38 de kg) prin temniţele comuniste. Am publicat peste 30 de volume în ţară (versuri, eseuri, antologii, reportaje, amintiri, traduceri etc.). Am părăsit România relativ de curînd. Se va împlini abia în august un an, de cînd mă aflu în Elveţia, unde am primit azil politic, împreună cu soţia mea şi cu fiica noastră, în vîrstă de 14 ani.”
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.
Astfel începe una din mărturiile lui Ion Caraion, cuprinsă în volumul Ultima bolgie (1998), bilanţ al unei vieţi cu numeroase episoade danteşti. Născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (com. Ruşavăţ), din judeţul Buzău, Stelian M. Diaconescu se va impune ca un talent precoce, plin de îndrăzneală. Încă din perioada adolescenţei, ca elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, va edita, împreună cu Alexandru Lungu, revista Zarathustra, publicaţie în care semnează câţiva tineri ale căror nume vor fi reţinute, de asemenea, de istoriile literare şi culturale de mai târziu: Lucian Valea, Marin Sârbulescu, Traian Lalescu, Lucian Dumitrescu. Încă de pe acum, creaţia lui Ion Caraion stă sub semnul nonconformismului, al unei lucidităţi exasperate de evenimentele tragice ale istoriei. Integrat în aşa-numita “generaţie a războiului”, debutează editorial cu volumul Panopticum (1943), carte protestatară, retrasă imediat din librării de către cenzura militară, care nu apreciase, desigur, scriitura “cu nevroză pe ziduri”, imagismul provocator. Volumul Omul profilat pe cer (1945), premiat de Editura Forum, şi angajarea sa ca secretar de redacţie la revista Lumea a lui G. Călinescu sau ca şef al biroului de presă al Editurii Fundaţiilor Regale par să-i prevestească tânărului un destin literar şi social plin de frumoase promisiuni. Dar tăvălugul evenimentelor nefaste, ce va duce la comunizarea forţată şi la ocupaţia brutală a ţării de către "eliberatorii" sovietici, îşi va lăsa amprenta şi asupra tânărului poet ce dă la iveală, premonitoriu, volumul de Cântece negre apărut în 1947 la Editura Fundaţiilor Regale. Două articole publicate în Jurnalul de dimineaţă, ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte, Criza culturii şi Criza omului, vor atrage atenţia noilor vătafi ai ideologiei pe cale de a institui drastica cenzură stalinistă. În 1947, editează împreună cu Virgil Ierunca revista Agora, în care apare, printre alte nume, semnătura lui Paul Celan, cu un poem în limba germană. După primul număr, publicaţia editată în cinci limbi – în care apar creaţiile unor personalităţi precum Lucian Blaga, Robert Desnos, Henri Michaux, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Giancarlo Vigoreli ş.a. –, va fi suprimată, iar redactorii atacaţi cu brutalitate în paginile oficiosul comunist Scânteia. Exclus din sindicatul ziariştilor, licenţiat din postul de consilier la Ministerul Artelor şi din cel de şef de presă al Editurii Fundaţiilor Regale, poetul va fi sistematic hărţuit, calomniat, supus izolării. După un simulacru de judecată, în spiritul epocii staliniste, Ion Caraion e condamnat la închisoare. Va executa cinci ani de muncă silnică la sinistrul Canal, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, unde va lucra în condiţii infernale. Eliberat, este din nou arestat în martie 1958 şi acuzat de trădare de patrie şi de uneltire împotriva orânduirii de stat. Condamnat la moarte, i se va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Pentru vina de a-i fi dactilografiat versurile, viitoarea soţie, Valentina, e condamnată la 15 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, poetul încearcă să recupereze anii furaţi supunându-se unui regim de muncă spartan, pe care el însuşi îl califică “demenţial”. Alături de cele optsprezece volume de versuri originale şi şase volume de eseuri, va efectua un număr impresionant de traduceri din opera unor mari scriitori ai lumii: Ezra Pound, Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau, Rainer Maria Rilke, Malcom Lowry (Sub vulcan), Pierre Emmanuel, Antoine de Saint-Exupery şi alţii. Va realiza, de asemenea, numeroase antologii, dintre care una dedicată poeziei americane de la origini până în zilele noastre, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande etc. În realizarea acestor traduceri, un sprijin nepreţuit avea să-i acorde inimosul său prieten, poetul, prozatorul şi eseistul Nicholas Catanoy. Stabilit în Canada, acesta era şi el unul din foştii chiriaşi ai teribilelor închisori comuniste din România. Nicolae Cătănoiu, pe adevăratul său nume, s-a născut la 10 noiembrie 1925, la Braşov, dintr-o familie înstărită. Fire rebelă, va creşte, după decesul mamei, o protestantă din Hălchiu, într-un veşnic conflict cu tatăl său. În schimb, va găsi în persoana rafinatului Radu D. Rosetti un mentor şi un prieten mai vârstnic, care-l iniţiază în lumea literaturii, descoperindu-i marea poezie a romanticilor germani. Abia îşi încheiase studiile liceale, când – la 20 de ani neîmpliniţi – e arestat imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară şi condamnat la moarte. Graţiat, a fost internat într-un lagăr de concentrare. După eliberare îşi va câştiga existenţa practicând muncile cele mai umilitoare. În perioada războiului coreean din 1950-1953, când nordului comunist i se asociază contingente auxiliare sovietice şi chineze, Nicholas Catanoy va face parte dintr-o unitatea românească trimisă în Asia pentru sprijinirea combatanţilor nord-coreeni. Rănit pe câmpul de luptă, va fi internat la un spital din Pekin. După însănătoşire şi întoarcerea în ţară, va lucra ca medic până în 1962, când emigrează în Canada. Va debuta la New York cu Hic et nunc(1968), un volum de versuri quadrilingv, poetul fiind etichetat de câteva publicaţii canadiene drept “a leadind figure in Canada’s literary avant-garde”. Poezia “babeliană” pe care o scrie e direct legată de afinităţile pe care poetul le are cu manifestările Grupului L=A=N=G=U=A=G=E, apărut în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1968-1970. Înfiinţat la New York sub egida poeţilor Bruce Andrews şi Charles Bernstein, curentul va atrage numeroşi poeţi americani, dar îşi va recruta adepţi şi din alte ţări (MacLow, Coolidge, Dipalma, McCaffey), dar şi nou veniţii pe continentul american, cum ar fi românul Nicholas Catanoy. Iată cum descrie Nicholas Catanoy programul estetic al acestui curent: “Intenţiile grupului au fost pur estetice, promovând virtuţile cuvântului, independent de idei, sentimente, sens, gramatologie şi sintaxă, explorând în acelaşi timp funcţiunile limbajului detaşat de procesul gândirii, limbaj denudat de notaţii, conotaţii, de intenţii şi mesaje, cuvântul fiind utilizat ca o reverie transparentă, ca un protest împotriva limbajului comun, banal, stereotip şi al « limbii de lemn » ”. Devenit din 1968 cetăţean canadian, poetul e invitat să ţină un curs de poezie la Universitatea Sir George Williams, publică în prestigioase reviste internaţionale. Va cunoaşte personalităţi precum Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Ernesto Cardenal, Kobo Abe, Dino Buzatti etc., cu care realiza o serie de interviuri.
Aceasta e epoca în care Nicholas Catanoy începe o rodnică, îndelungată colaborare cu Ion Caraion, poet cu care împarte nu numai anumite afinităţi de natură lirică, ci şi un destin marcat de aceeaşi amară experienţă a spaţiului carceral şi a exilului. Între cei doi poeţi începe, de prin 1969, un schimb epistolar foarte viu, în care tema ce revine obsesiv e schimbul de cărţi şi informaţii. În această perioadă, de relativă slăbire a chingilor ideologice, Ion Caraion trăieşte iluzia că revenirea la o relativă normalitate a climatului cultural din ţară este posibilă. Entuziast, solicită, de pildă, materiale pentru România literară – revistă ce dă dovadă de “larg interes faţă de fenomenul cultural din lumea întreagă” –, cere colaborări pentru antologia dedicată lui Brâncuşi precum şi volume ale unor scriitori americani, japonezi şi canadieni. În schimb, expediază pe adresa lui Nicholas Catanoy volume de Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Lucian Blaga, Mircea Ciobanu, Ion Barbu, Gellu Naum, Mihail Crama, Constantin Noica, Iordan Chimet şi alţii, pe care acesta le recenzează în publicaţia Books Abroud sau le utilizează pentru alcătuirea unei antologii de poezie românească contemporană. În 1977 va realiza în Canada antologia Modern Romanian Poetry, cu o prefaţă a cunoscului poet Inving Layton.
Scrisorile adresate de Ion Caraion lui Nicholas Catanoy sunt redactate în perioada anilor 1969-1985. Epistolarul surprinde deopotrivă atmosfera exilului interior din perioada dâmboviţeană, dar şi sentimentele cu care pribeagul înfruntă încercările de adaptare la noua situaţie existenţială. La început epistolarul dă impresia unui dialog între doi scriitori avizi de cultură, ce-şi practică nestingheriţi trocul de cărţi şi idei între două continente în care s-ar părea că regulile democraţiei funcţionează firesc. Impresia se dovedeşte falsă pe măsură ce înaintăm în lectura scrisorilor către Nicholas Catanoy. Mecanismul birocraţiei socialiste pare să-l sufoce uneori cu totul pe confratele dâmboviţean: “Nu ştiu ce să mai zic. E prea multă administraţie, sînt prea multe formalităţi şi timp irosit pînă şi în această dragoste: a unui nebun de poezie.” Poetul emite periodic sentinţe traversate de grave insatisfacţii: “Muncesc inadmisibil, criminal de mult, în mijlocul unor inamiciţii, gelozii şi maşinaţii mizerabile, care deseori îmi întorc intestinele pe dos şi gândul către decizii definitive.”
Una din aceste decizii “definitive” va fi aceea de a părăsi România solicitând azil politic în Elveţia. Va lăsa în urmă totul: “mormintele părinţilor, o enormă bibliotecă, mii de pagini de manuscris”.Va lua cu sine doar “rănile şi limita până la care poate suporta un om, de 40 de ani lovit sub toate regimurile” – după cum mărturiseşte în epistola datată “Lausanne, 25 sept.1981”, una din primele scrisori ale exilatului. Stabilit în Elveţia, va edita revistele internaţionale Correspondances şi Don Quichotte. Prima se va transforma ulterior în revista 2 plus 2. Prietenul său Nicholas Catanoy figurează printre membrii colegiului de redacţie al revistei Correspondances, alături de Matei Călinescu, James Gill, Vahé Godel, Virgil Nemoianu, Danielle Obadia, Madeleine Santschi, Radu Stern, G. Tomaziu.
Volumul de faţă e în măsură să ofere câteva amănunte despre modul de a fi al unui scriitor exilat, cu un destin singular în literatura noastră. În ciuda unei activităţi acaparatoare, poetul îşi găseşte mereu timp de a scrie epistole ce se constituie ca o prelungire a literaturii sale confesive. Sunt mici parcele de text în care izbucnesc gheizeri imprevizibili ai neliniştilor personale, ţâşnesc iritări şi lamentaţii. Inevitabil sentimentale, niciodată contemplative sau senine, aceste epistole stau sub un permanent “soare negru al melancoliei”. Pentru Ion Caraion epistolele sunt un remediu împotriva depresiunilor ce se năpustesc asupra sa cu consecvenţă. Confesiunea este o formă de terapie a unui suflet invadat de decepţii dar şi o formă de insurgenţă împotriva delăsărilor şi amânărilor. Descoperim în aceste epistole spectacolul unui om ce detestă moleşeala balcanică, ce-şi îndeamnă, deşi aflat pe marginea prăpastiei, prietenul la acţiune, care-şi cravaşează mereu rezervele scăzute ale entuziasmului. Scrisorile au ceva din spontaneitatea completă a existenţei, a trăirilor imediate, rareori cenzurate. Neliniştile existenţiale ce-l traversează sunt transcrise uneori cu o discreţie paradoxală pentru acest poet ce nu refuză confesiunea totală împinsă până la un tragic paroxistic.Epistolele către Nicholas Catanoy sunt un loc de refugiere a disperării, dar şi de montare a unui ingenios spectacol al nimicniciei umane. Sunt secvenţe ale unui absurd ubuesc pe care epistolarul acesta, condamnat la o luciditate extremă, îl surprinde în detaliu. De la masa de scris din Laussane realitatea îi apare ca un imens “balamuc mondial”. Spectacolul politic planetar e surprins în câteva linii în care sentimentul inutilităţii se aliază cu dezgustul: ”Se zbiară, se complotează, se ucide şi se compune abatorul de peste o oră sau de peste o zi al acestei lumi care poate că nu şi-a avut rostul să fie. Papagali, muşte, maimuţe şi scorpii.”
Scrisorile devin paratrăsnete ale unor intense acumulări ale suferinţei. În epistola datată 31 august 1982, surprindem, de pildă, un scriitor asaltat de “depresiuni, dezgusturi, senzaţii de inutil şi gol.” Nu atât austeritatea exilului îl exasperează cât spectacolul degradat al relaţiilor cu proprii conaţionali. Paradoxal, atacurile imunde ce vin din partea revistei Săptămâna nu par să-i provoace prea multe insomnii. Cu aerul absent al celui ce se apără de o muscă sâcâitoare, Ion Caraion se mulţumeşte să-l califice pe directorul publicaţiei bucureştene drept un “păduche plastograf şi plagiator”. E adevărat că demonul său polemic, destul de temperat în aceste epistole, se va descătuşa în paginile volumului Insectele tovarăşului Hitler(München,1982), dar şi în cartea de însemnări şi confesiuni postume intitulată Ultima bolgie. În schimb, conaţionalii din exil sunt surprinşi într-un veritabil insectar. Aceştia îi apar adeseori ca fiind “comozi şi absenţi”(conform epistolei datate “Lausanne, 22 iulie 1982”). Editorul revistei Correspondence, “lăsător”, “cu consecvenţă nepunctual”,“îi scoate peri albi”. Mercantil, interesat doar “de piţulele lui”, acesta răspunde interpelărilor disperate ale poetului “peste zăplazul regulilor de politeţe şi civilizaţie”. Prin prisma contactului cu “aceste animale literare”, lumea îi pare ca fiind una croită “pentru şmecheri, derbedei şi canalii”.
Viziunea neagră, caricaturală asupra lumii primeşte neaşteptate lumini de duioşie şi candoare doar în contact cu câteva realităţi spirituale, cum ar fi poezia şi cărţile. La antipodul acestei faune “în care domină pocitaniile”, cu monştri şi “fiare la pândă”, prietenul său de la Bad Wildungen îi pare ca fiind un exemplu “de punctualitate şi promptitudine”(22 iulie 1982), de “un rar, statornic şi frumos umanism”(29.X. 1982), caracterizat prin fidelitate şi “excesul de suflet”.
Scrisul spontan al acestor scrisori către Nicholas Catanoy pune în lumină intimitatea unui poet ce apare în faţa posterităţii nemachiat, fără măşti. Ele creionează, din linii convulsive, neliniştite, un veritabil portret în oglindă al celui căreia îi sunt adresate: Nicholas Catanoy, prietenul generos şi uman, mereu săritor la nevoie. Dincolo de literatură, aceste scrisori din volumul Ion Caraion, Scrisori către Nicholas Catanoy(2004), apărut sub îngrijirea devotată şi competentă a poetei Maria Pal, impresionează prin adânca vibraţie umană, prin tragicul existenţial ce fisurează adeseori convenţiile genului epistolar, lăsând să ţâşnească la suprafaţă rezerve nebănuite de dăruire şi puritate.
vineri, 9 septembrie 2011
Cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine”
De vorbă cu scriitorul catalan Albert Mestres
Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.
- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?
- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.
Albert Mestres este unul din cei mai reprezentativi scriitori de limbă catalană de azi. S-a născut în 1960. Poet, romancier, povestitor, eseist, traducător, scriitorul este în acelaşi timp un renumit profesor la Şcoala Superioară de Artă Dramatică din Barcelona. A publicat volumele de poezie O res (Sau nimic, 1991), A sac ( La sac, 1999), Tres (Trei, 2001), Llvm (Lumină, 2007) şi Comèdia (Comedia, 2008). E autorul unor texte dramatice care au cunoscut numeroase puneri în scenă, dintre care unele au fost traduse în franceză sau germană. Romane precum Aripi de ceară (1996), A treia persoană ( 2001) şi Pacea perpetuă (2006) şi volumele de povestiri publicate i-au asigurat o excelentă reputaţie de prozator. Este şi autorul unui eseu intitulat Istorie şi tragedie: apropo de evreii catalani (2007).
A tradus din opera lui Sade, Villiers de L’Isle-Adam, Martial, T. Landolfi, C. Nodier, G. Steiner, Fernado Pessoa, A. Baricco, J. Worms, D. Edwards, J.P. Sartre, J.M. Synge, Th. de Quincey, J. Racine şi J. Ford. Nu în ultimul rând, ilustrul scriitor catalan a iniţiat programul de recitaluri poetice Voci paralele, în cadrul celei de-a noua ediţii fiind invitaţi să participe poeţii Ion Cristofor, Letiţia Ilea, Oana Cătălina Ninu şi Aurel Pantea. Recitalul va continua în luna septembrie în patru oraşe din România (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov şi Bucureşti).
Desfăşurat în perioada 1-11 iulie a.c., turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Institutului Ramon Llull şi al Institutului de Litere Catalane.
Cei patru poeţi români au participat, alături de catalanii Miquel Desclot, Christelle Enguix, Maria Antònia Massanet şi Marc Romera, la realizarea unui spectacol în regia lui Albert Mestres, cu participarea actriţei Mireia Chalamanch. Spectacolul conceput şi coordonat de Albert Mestres şi Sofia Fonseca a fost itinerat în Barcelona, Tarragona, Vilafranca de Penedes, Valencia, Badalona şi Palma de Mallorca, bucurându-se de succes. A fost un prilej de a-i solicita lui Albert Mestres un scurt interviu, pentru care îi mulţumim şi pe această cale.
- Stimate Albert Mestres, sunteţi o personalitate complexă. V-aţi afirmat deopotrivă ca dramaturg, poet, romancier, regizor şi traducător. Care e locul pe care-l deţine poezia în activitatea dumneavoastră literară?
- Poezia este coloana vertebrală a scrierile mele. Deşi nu separ prea net munca mea de creaţie ca poet, romancier, dramaturg, fundamentul acestei munci este dat de înţelegerea procesului creativ propriu poetului. Încerc întotdeauna să caut expresivitatea formală a limbii atât în romane cât şi în piesele mele. La urma urmei, cu o mică bucată de hârtie şi cu vârful unui creion se poate scrie o poezie.
Regia este un pasionant travaliu creator, opus scriiturii, pentru că aici nu mai eşti singur la tine acasă, ci trebuie să coordonezi artistic o întreagă echipă pentru a-ţi atinge cu succes obiectivul pe care ţi l-ai propus. Este nevoie de mare concentrare, ceea ce constituie un proces foarte absorbant, dar, care îţi dăruieşte, în acelaşi timp, mari satisfacţii. Deci, cum nu e posibil să trăieşti din propria literatură, regia e o modalitate mai bună de a-ţi asigura existenţa, fiind în plus foarte instructivă pentru un dramaturg.
- Aţi iniţiat şi aţi susţinut un program de cunoaştere a poeziei din alte ţări şi culturi, intitulat „Voci paralele”. Cum s-a născut această frumoasă iniţiativă?
- Cu câţiva ani în urmă, într-o călătorie în Egipt, am cunoscut un arheolog portughez, Sofia Fonseca, care locuia la Barcelona. Întorcându-mă la Barcelona, cum tocmai eram antrenat în traducerea lui Fernando Pessoa, m-am întâlnit cu ea pentru a lămuri câteva probleme spinoase ale traducerii. De la reflecţiile făcute în acea zi, în faţa unei cafele, de la constatările că cele două literaturi peninsulare, catalană şi portugheză, erau adevărate necunoscute s-a născut proiectul Voci paralele, ajuns deja la cea de-a noua ediţie.
- Care credeţi că este rolul culturii, al literaturii în general, în această Europă Unită care vorbeşte acum mai mult de capitaluri, de beneficii şi de criza economică?
- În opinia mea, cultura este cel mai mare beneficiu pe care o societate îl poate obţine, pentru că pe de o parte se creează obiecte care nu existau înainte, adică bogăţie pură, pe de altă parte numai cultura poate într-adevăr ameliora calitatea vieţii bărbatului şi a femeii. Într-o lume globalizată, din care face parte o Uniune Europeană fără frontiere, în care predomină reducţiunea lingvistică, conştientizarea valorii unor limbi mici, cu singularitatea lor culturală, este extrem de importantă pentru a evita pericolul discursului unic.
- În ce măsură credeţi că scriitorul constituie o voce exponenţială a societăţii actuale, care credeţi că ar fi locul său într-o societate în care scara valorilor s-a perturbat foarte mult?
- În societatea actuală, scriitorul a încetat să mai fie o voce ascultată, fiind înlocuit de mass media. Nu-i rămâne decât să fie o voce critică şi insubordonabilă (căci nu e posibil să o faci prin intermediul banului sau al puterii).
-Într-o anumită perioadă s-a vorbit foarte mult de angajarea artistului, a scriitorului. În ce măsură credeţi că scriitorul trebuie să fie o voce activă, atentă la problemele presante ale societăţii actuale?
- Angajarea artistului sau a scriitorului s-a dovedit un mare eşec mare în secolul XX, cu excepţia câtorva mari artişti. Acest angajament politic apasă greu asupra operei majorităţii artiştilor care au avut această opţiune. În primul rând, angajamentul asumat de artist trebuie să fie unul cu opera lui şi cu arta din vremea lui. După aceea, cu propria conştiinţă.
- Trăiţi într-un mare oraş, Barcelona, o metropolă turistică, una ce are o mare vocaţie culturală. În ce măsură această situaţie v-a influenţat scriitura?
- Din moment ce încerc să fac literatură universală, vorbind de la mine de acasă, este clar că faptul de a trăi în Barcelona este foarte important pentru scrisul meu. De altfel faptul de a fi în contact cu turiştii încă din copilăria mea mi-a permis, fără îndoială, să concep o lume mai deschisă şi mai populată cu limbi şi culturi diferite. Permiteţi-mi totuşi să spun că turismul la Barcelona a devenit acum excesiv.
- Cărţile dumneavoastră au fost încununate cu câteva importante premii. Care este rolul unui premiu literar în viaţa unui scriitor?
- Nu am prezentat niciodată vreuna din operele mele într-un concurs cu premii şi nu am câştigat premii decât pentru o carte publicată. Pentru unii scriitori premiile constituie o modalitate de a se întreţine. Pentru mine arta este un duşman al competitivităţii. Premiile fac parte din industrie, nu din domeniul artei.
- Care este locul pe care-l deţine traducerea în cadrul preocupărilor dumneavoastră literare?
- Traducerea face parte din ansamblul operei mele literare. Dar sunt ani buni de când nu mai traduc decât opere care constituie o reală provocare artistică pentru mine.
- Care credeţi că este specificul literaturii catalane în raport cu literatura scrisă în spaniolă?
-Literatura catalană este o literatură naţională, în sensul că nu este dependentă de nici o altă literatură. Ea s-a născut în secolul al doisprezecelea şi este una dintre cele mai bogate în domeniul poeziei, al naraţiunii, al artei romanului şi al gândirii până la declinul politic din secolul al XVI-lea. După o perioadă mai puţin fertilă, cea de începutul secolului al nouăsprezecelea, ea trăieşte o renaştere odată cu romantismul, renaştere ce continuă până azi. Deşi în unele momente au existat anumite apropieri de literatura spaniolă, căile lor, modelele şi scopurile lor sunt diferite şi independente.
-Trăim într-o epocă în care asistăm, din nefericire, la renaşterea unor doctrine teroriste, a neofascismului, a diverselor fundamentalisme. În acest context, ce importanţă are dialogul între scriitorii din diverse ţări europene?
- Necunoaşterea celuilalt şi, ca o consecinţă, dispreţul faţă de el sunt unele din cele mai grave simptome ale timpului nostru, pentru că ele sunt principala sursă a şovinismului şi fundamentalismului. Tot ce se poate face pentru a sparge viziunea monolitică asupra lumii este esenţial.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
