Jurnalul unui reflexiv: George Flaviu Predescu

George Flaviu Predescu este un reflexiv, care priveşte în jur dar şi în interiorul său cu lupa unei sensibilităţi în alertă. Poemele sale din volumul Sisifica resemnare, în general scurte, pline de simplitate, par desprinse din jurnalul unui personaj camilpetrescian, al unui posedat al lucidităţii, care-şi notează cu scrupulozitate momentele mai mult sau mai puţin faste ale zilei. În ciuda titlului ce presupune mari, tantalice chinuri ale sensibilităţii, poetul este o natură echilibrată, incapabil să trăiască extremele. El înaintează mereu prudent, din notaţie în notaţie, cu o rigoare de veritabil grefier. Lucid, poetul îşi cenzurează în permanenţă iluziile, îşi notifică speranţele, îşi calculează micile eşecuri şi deziluzii. Consecvent cu sine însuşi, George Flaviu Predescu e adeptul unei sintaxe transparente, ce reţine angoasele cotidiene, iluminările, micile descoperiri ale unui intelect aflat mereu în stare de veghe.
Total lipsit de emfază şi de accente melodramatice, tânărul poet îşi construieşte o biografie lirică în care discursul e într-o perfectă stare de echilibru cu biografia reală. Fondul său vital nu cunoaşte pasiuni stihinice, de aceea chiar şi propensiunile spre o zonă a eroticului se menţin într-o stază a calmului, a reflecţiei reci, coagulând adeseori în scurte poeme aforistice. Nici febra erotică nu pare să-i tulbure prea mult straturile viziunii lirice, metodic stivuite. Poetul e, indiscutabil, un adept al supremei delicateţi, al unei sincerităţi mereu supravegheate. Şi totuşi, cel puţin la modul declarativ, George Flaviu Predescu e un revoltat împotriva inerţiei şi monotoniei cotidiene, sperând mereu în apariţia unui miracol (cel al iubirii e cel mai des invocat) care să-i schimbe perspectiva existenţială şi să-i transforme răceala consemnării, a notaţiei jurnaliere. Iată un scurt, edificator poem intitulat Negare:

„Eu nu pot să cred
Că totu-i atât de precis,
Că totu-i atât de la fel,
Eu cred
Că totu-i o aripă,
Totu-i un zbor
Care se-mparte la doi,
Noi nu suntem oameni,
Suntem flori
Şi avem privighetori în noi.”

Poetul se arată, în foarte multe ocazii, adeptul unui poem de tip silogistic, în care enunţarea unor premise converge spre producerea unui sens sau a unui evantai de sensuri, cu o aparenţă de maximă sau de aforism. Tentaţia rostirii memorabile e prezentă, deşi poetul îmbracă de obicei o salopetă a simplităţii. Freamătul interior e temperat sistematic prin filtrul contemplaţiei şi reveriei. Structurând discrete elegii sau nostalgice întoarceri spre locuri ale memoriei noastre culturale, aceste mici scenete lirice sunt produse ale unei nervoase creionări impresioniste, ce dovedesc totuşi o bogăţie a existenţei intelectuale a poetului. Preocupat evident de natura poesisului, George Flaviu Predescu emite reflecţii asupra actului creator, văzut în dualitatea sa, de fragil echilibru între „slăbiciune” şi „putere”, ca în poemul intitulat Slăbiciune:

„Am nişte slăbiciuni,
Nişte impulsuri,
Pe care nu le pot controla.
Aproape tot,
Ceea ce scriu,
Este peste puterea mea.”

O delicată virare spre aria pastelistă, o vagă propensiune spre peisaj văzut ca fundal al emoţiilor sunt tentaţii prezente în poezii ca Schimb de anotimpuri, Mugurii unor amintiri, Legenda unei raze de soare, A doua zi, de Cireşar, dar decorul „dulce- amărui” al priveliştii e doar o trambulină spre atenta sondare a sinelui. Poetul îşi reprimă cu consecvenţă discursivitatea, fraza poetică fiind obligată să cristalizeze în jurul unor idei ce se centrează pe suprinderea unor instantanee din spectacolul anodin al cotidianului (În cafenea, Un tramvai bătrân, Obiecte dureroase, Zi de mai). Dar e de subliniat că poetul nu caută niciodată spectaculosul, ineditul sau stranietatea, poemele sale privilegiind „frumuseţea normalităţii”. În acest decor, obiectele şi peisajele evocate nu sunt la George Flaviu Predescu decât pretexte ale meditaţiei, factori declanşatori ai reflecţiei morale, adusă mereu în prim plan de o sensibilitate intens preocupată de rigoarea principiilor (Sclavii criteriilor).
Adeseori tânărul poet e tentat să-şi structureze poemul în jurul unui nucleu narativ, din care nu este exclusă privirea obiectivă şi o anumită logică. Poetul procedează metodic, prin notarea unor evenimente afective şi spirituale, dar şi a unor istorii în aparenţă banale, cum ar fi o plimbare prin marginea Cişmigiului sau o descindere la Cluj. Uneori poezia se colorează cu o discretă nuanţă etică, fără ca poetul să cadă în convenţia poeziei patriotice, a moralistului ce dă lecţii cu un aer de severă încruntare. Adeseori peisajul este un factor declanşator al unor reverii, al unei călătorii imaginare în timp, ca şi în cazul poemului Cetatea Neamţului, o delicată reverie turistică pe care o cităm mai jos:

„Încă mai ascundea în sufletu-i
Clinchetul potirelor
Şi încă tăinuia tropot de cal
Sosit cu gânduri iscoditoare.
De acolo, vedeam,
Ca din cer, Moldova,
Cu surâsul ei,
Sensibilă la înfăţişare
Cu casele ninse,
Ce le purta pe umeri,
Şi uliţele…

De acolo,
Din Cetatea Neamţului,
Pipăiam cerul de sticlă
Şi parcă vedeam
Cum însuşi Voievodul
Se găseşte în una
Din arămiile odăi,
Pătimind,
Nu pentru vreo teamă lumească
Ci pentru lacrima asta de ţară,
Imposibil de uitat şi de părăsit.”

Deşi se dovedeşte un om al interiorităţii, care-şi cenzurează cu atenţie elanurile şi viziunile, poetul nu îşi refuză, după cum am văzut, discrete ieşiri în peisajul urban sau deambulări şi reverii în ceaţa Istoriei. De la tentaţia poemului de tip intimist, poetul virează adeseori spre o poezie civică, evitând, cu abilitate, capcanele acestui gen. Adrian Păunescu pare să fie unul din modelele sale, junele poet evocându-l cu o pietate atât de rară în cazul acestei tinere generaţii, ce arborează în general o poziţie contestatară, de vehementă negaţie a precursorilor. Totuşi, George Flaviu Predescu nu adoptă o poziţie mimetică, poemele sale civice evitând să preia retorica torenţială a marelui poet dispărut. El preferă mai degrabă o poezie civică discretă şi directă, ca într-o comunicare de la om la om, de la inimă la inimă. Grila ordonatoare a acestor compoziţii poetice pare să fie luciditatea, reflecţia metodic supravegheată. Imaginaţia e canalizată mereu spre arcanele realităţii, spre sondarea unor adevăruri simple, fundamentale. Modalitatea prin care tânărul poet înţelege să aducă în centrul micilor sale compoziţii lirice obiecte banale, mărunte întâmplări ale vieţii de zi cu zi, derivă nu atât dintr-o voluptate a evocării lucrurilor concrete cât dintr-o profundă vocaţie a autenticităţii, a rostirii unui adevăr nefardat, nesufocat de clişee.
Prin acest nou volum, Sisifica resemnare, caracterizat de note grave, meditative, George Flaviu Predescu a atins o treaptă a lirismului care indică o vocaţie certă a literaturii, paginile de faţă promiţând noi, fertile dimensiuni ale poeziei sale.