Despre Nepovestitele trăiri ale templierilor români

Adrian Voicu este una din revelaţiile editoriale ale ultimei perioade. Tânărul scriitor (s-a născut la 14 martie 1970, la Nehoiu, în judeţul Buzău), s-a făcut remarcat prin prezenţa în revistele culturale Viaţa studenţească(1980), Apollon (2007), Luceafărul (2009) şi Argeş (2010). Adrian Voicu a câstigat în anul 2009 premiul special pentru proză la Festivalul de Literatura „Lili" al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A publicat în 2010, în volumul colectiv Premiile Lili, o antologie a Festivalului de Literatură Lili, două capitole din cartea de memorialistică Între două decolări. Autorul a făcut studii militare şi tehnice, vreme de zece ani activând în domeniul ingineriei aviatice. A debutat editorial în 2007, cu volumul de proză Joi seara, în parcare.
În ciuda faptului că autorul îşi dovedea talentul încă de la primele încercări, el nu a reuşit să atragă atenţia criticii de specialitate. Cu toate acestea, Adrian Voicu nu a fost ocolit de un anume succes, mai ales datorită prezenţei sale în spaţiul virtual. Blogul său va fi încununat cu premiile Cel mai savuros blog (2009), Blogul cu cel mai mult umor (2010).
Romanul Nepovestitele trăiri ale templierilor români, apărut în colecţia Strada Ficţiunii- Contemporan, a editurii Allfa (2011), dă adevărată măsură a talentului său de excepţie. Roman greu clasificabil, volumul este o reconstituire istorică a unor epoci istorice îndepărtate. Întâmplările, pline de umor şi dinamism, au în centru pe cei trei eroi autohtoni: valahul Berilă, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz. Modelul lor ar părea să fie calchiat după cel al muşchetarilor lui Dumas, dacă autorul n-ar fi creat trei eroi absolut originali. Eroii lui Adrian Voicu sunt membri ai unui ordin secret, Sabia Domnului, fiind educaţi în spiritul fraternităţii şi onoarei într-un veac recunoscut ca unul întunecat. Rătăcitorii cavaleri vor străbate toate colţurile Europei medievale, fiind prezenţi la curtea lui Filip cel Frumos, a papei Clement al V-lea. Înfruntând inamici de toate soiurile, ei vor fi urmăriţi de cititor în crâşmele din mahalaua Parisului până în Valahia lui Basarab Întemeietorul. Înfruntând cu curaj toate pericolele, templierii încearcă să-i salveze pe Jacques de Molay şi Geoffroy de Charney, miticii conducători ai Ordinului Templierilor. Chiar dacă nu reuşesc să împiedice arderea lor pe rug, la întoarcere cei trei vor avea parte de alte aventuri extraordinare. Se vor întâlni cu personaje istorice fabuloase, de la Quasimodo şi poetul Dante la Romeo şi Julieta. Întorşi în spaţiul mioritic îi vor întîlni pe Ana şi Meşterul Manole, pe cei trei păstori din balada Mioriţa. Înaintea retragerii lor în cămăruţa părintelui Catodiu de la mănăstirea din Cârţa, vor avea o contribuţie hotărâtoare în bătălia de la Posada, prin care se pregătea independenţa Tării Româneşti.
În spirit postmodern, Adrian Voicu rescrie istoria nu numai cu indiscutabilă erudiţie, ci cu un umor nebun. Fără să exagerăm, considerăm că Nepovestitele trăiri ale templierilor români este o veritabilă capodoperă de umor, burlesc şi ironie, o carte inclasificabilă (parodie, roman istoric, roman postmodern, roman umoristic etc), comparabilă cu cele mai bune cărţi ale unor Eugen Barbu sau Mihail Sadoveanu. Acest Adrian Voicu merită urmărit cu toată atenţia, cartea sa de vacanţă oferind nu doar o lectură plăcută, ci şi certitudinea că autorul are toate calităţile pentru a se autodepăşi.

Un scriitor şi sărbătorile lui

Sub pseudonimul Gabriel Ben Meron, doctorul Gabriel M.Gurman a publicat un număr de cărţi ce-l situează în galeria celor mai interesanţi prozatori de limbă română din Israel, dar şi de la noi. Doar vasta sa activitate ştiinţifică l-a împiedicat să dea curs demonului scriitoricesc relativ târziu. Să nu uităm că prima sa carte de proze scurte, Viitorul anilor trecuţi, a apărut abia în 1999, la reputata editură Hasefer din Bucureşti. Însă, în ciuda debutului întârziat, cărţile publicate până acum sunt dovada vie a unui talent autentic, care mânuieşte limba română cu eleganţă şi cu un simţ al nuanţei uluitor pentru o persoană care trăieşte într-un mediu în care limba lui Eminescu se vorbeşte doar ocazional. Câteva trimiteri la fabuloasa biografie intelectuală a acestui scriitor sunt absolut necesare pentru a înţelege aventura sa intelectuală, avatarurile personalităţii complexe ale acestui ilustru savant israelian, la origine absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1961).
Născut în 1939, la Iaşi, ca fiu al unei distinse familii de intelectuali (tatăl era medic, cu riguroase studii în Germania, mama – o apreciată farmacistă), Gabriel M.Gurman s-a specializat în domeniul anesteziei şi terapiei intensive la două spitale din Bucureşti (1961-1963). A devenit, în scurt timp, un reputat cercetător ştiinţific, autor al unor lucrări de referinţă din domeniu. S-a stabilit în 1972, la Haifa, continuând să lucreze în domeniul terapiei intensive. În 1986 se mută în sudul ţării, la Beer-Sheva, devenind, câţiva ani mai târziu, profesor universitar şi prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Ben Gurion. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină din Bucureşti, ilustrul profesor originar din România s-a impus ca o somitate a domeniului medical în care s-a ilustrat. Un volum de dialoguri publicat de Dora Petrilă, Istorii suprapuse (Editura Du Styl, Bucureşti, 1999), dar şi cel realizat împreună cu autorul acestor rânduri (Amurgul dimineţii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005) ne permit să descoperim câteva faţete nebănuite ale personalităţii de excepţie a savantului, dublat de un scriitor autentic, din păcate prea puţin cunoscut în această ipostază.
Deşi prozatorul mărturiseşte, în preambulul acestei inedite cărţi, că în perioada existenţei sale bucureştene ar fi fost un „semidoct” în materie de civilizaţie iudaică şi de "carte evreiască", volumele sale dovedesc o certă familiaritate cu lumea ebraică, mai ales a celei din mediul românesc. Personajele sale din Viitorul anilor trecuţi (1999) sunt, cel mai adesea, evrei, iar întâmplările descrise sunt evocate cu o vigoare ce dă senzaţia că ar fi desprinse dintr-o realitate apropiată, cunoscută pe viu. E foarte posibil ca unele din cele unsprezece proze să aibă o încărcătură autobiografică, în ciuda avertismentului ce deschide volumul, scris “În amintirea acelor întâmplări adevărate care nu s-au petrecut niciodată”. Nu numai în aceste proze dramatice, Gabriel Ben Meron se dovedeşte un fin analist al psihologiei umane, ştiind să investigheze cu abilitate zonele de umbră şi lumină ale personajelor, fie că e vorba de un medic evreu (cum e cazul eroului povestirii Peretele de sticlă, surprins în febra plecării spre Israel) sau de eroina din povestirea Plouă şi în Germania…, “evreică doar pe jumătate”, protagonistă a unei poveşti de dragoste cu un final trist. În toate aceste cazuri, autorul se dovedeşte interesat de o meditaţie profundă asupra condiţiei de evreu, făcută cu mijloace specifice prozei.
În proza intitulată Fără semne de întrebare, eroul principal, Ştefan Văcărescu, alias Wexler, un tânăr şi renumit cercetător de la un institut de proiectări electrice din Bucureşti, îşi descoperă, cu oarecare brutalitate, condiţia de evreu în plină epocă a dictaturii comuniste: “În a doua jumătate a anului 1969 să fii evreu în România echivala cu un însemn pe viaţă: cu acel semn – se ştia – care era interdicţia de a ieşi din graniţele ţării cu alt scop decât acela de migrare, după înaintarea unei cereri de plecare, socotită trădare”. Prozatorul e, indiscutabil, un excelent cunoscător al istoriei comunismului din România, dar şi al problemelor ivite în societatea românească de după căderea dictaturii. “Să te fi născut în România comunistă era, după părerea lui un blestem, dar să te fi născut român în România comunistă însemna să-ţi începi viaţa – şi să ţi-o termini – fără speranţă.” Această frază, desprinsă din proza intitulată Piove, piove sul nuostro amore, e edificatoare pentru universul pe care-l investighează cu predilecţie. Mai multe personaje ale prozelor lui Gabriel Ben Meron îşi descoperă condiţia de străini. Rafael, din povestirea Răsplata faptului împlinit, fiu de medici din Ploieşti, se simte străin de societate, fără aderenţă la regimul comunist. E un “suflet mort într-un cadavru viu”, cum se autodefineşte, iar situaţia sa existenţială e cea de prizonier într-o ţară pentru care nu are “nici un ataşament, de care nu-l leagă nimeni şi nimic”. Eroul e victima unui exil interior pe care-l refuză. Descoperirea alterităţii are aici alte valenţe decât în situaţia personajelor lui Albert Camus. Dacă “străinul” lui Camus este un personaj de laborator, ce trăieşte într-o lume absurdă, fără putinţă de izbăvire, personajele lui Ben Meron supravieţuiesc într-un mediu concret, cel al perioadei dictaturii comuniste din România. Soluţia existenţială în cazul acestor “străini” este una singură – plecarea în Israel, pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Deşi pare tezistă, prin repetarea ei în mai multe povestiri, soluţia e una ce ţine de mijloacele celui mai pur realism. Din categoria “străinilor”, a inadaptaţilor, face parte şi doctoriţa evreică din Nu întoarce capul înapoi, un personaj ce fuge de mediul opresiv printr-un ocol abil pregătit, prin Cehoslovacia, soluţie aleasă de altfel şi de etnicii români. Din această galerie de inadaptaţi ai unui regim ce proclama necesara omogenizare socială, nu lipseşte nici cazul unui goi care se aciuieşte în Israel. E un ole hadaş, din povestirea Răsplata faptului împlinit, a cărui nevastă e evreică la sută la sută. Românul, Alex Măcărescu, stârneşte celorlalţi o “senzaţie ciudată” şi e înconjurat de suspiciuni. Să recunoaştem, e o ipostază a alterităţii nu prea des întâlnită în literatura noastră.
Sunt proze în care memoria şi imaginaţia colaborează în cadrul unui spaţiu epic tensionat. Inventând în marginea unei realităţi dure, prozatorul abordează adeseori zone limită ale existenţei (dragostea, ura, moartea, antisemitismul), valori axiomatice ale condiţiei umane de pretutindeni. Personajele sunt, în general, evrei, intelectuali ce au puterea de a intui în profunzime mecanismul istoriei, de a medita asupra provocărilor acesteia. Indiscutabil, Gabriel Ben Meron are o mână de prozator format, cu o capacitate de observaţie ieşită din comun. Sub pseudonimul medicului din sudul Israelului se ascunde un scriitor autentic.
Un nou volum de povestiri, Arta cameleonismului (Editura Hasefer, Bucureşti, 2001), reconfirmă calităţile din volumul de debut. Protagoniştii prozelor sunt, de această dată, în cea mai mare parte, desprinşi dintr-o fierbinte realitate israeliană. De multe ori e vorba de eroi urmăriţi de fantasmele vieţii traumatizante de odinioară, de oameni ce retrăiesc episoade ale unei existenţe distorsionate de capriciile şi tragediile unei istorii puţin îngăduitoare. Destinele noilor veniţi, eforturile lor de integrare în noua, trepidanta societate sunt surprinse cu mijloacele unui realism descriptiv, cu fineţea desenării caracterelor.
Un amplu roman, Pământul e plat ca o farfurie ( Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002), are în centrul său destinul unui evreu basarabean, Mişu Bencovici. Încă de tânăr, pe când studia la Universitatea din Iaşi, activează în cercurile comuniste, devenind omul de legătură între studenţii cu orientări de stânga. Participă la discuţii aprinse cu “sioniştii ce pregăteau terenul pentru plecare în Palestina”. O vizită în Rusia îi întăreşte şi mai mult convingerile bolşevice. Romancierul îşi urmăreşte cu perspicacitate eroul în devenirea sa, de la postura de agitator comunist, bătut în beciurile Siguranţei interbelice, până la cea de ministru în guvernul prosovietic instalat în România după cel de-al doilea război mondial. Scriitorul nu încearcă să justifice şi să susţină orientările şi evoluţia personajului, ci să-l înţeleagă în resorturile sale intime, ca victimă a unei epoci dramatice, dominată de extremisme de stânga sau de dreapta.
Dacă am insistat, chiar dacă oarecum în grabă, asupra unor aspecte ale prozei lui Gabriel Ben Meron a fost doar pentru a sublinia preocuparea scriitorului, aproape obsesivă, pentru descifrarea condiţiei existenţiale a „evreului rătăcitor”, a eforturilor sale de adaptare la diverse medii şi situaţii. Astfel că obiectul noii, prezentei cărţi, Straie de zile mari, se înscrie destul de firesc în linia prozei sale, chiar dacă mijloacele de explorare s-au modificat substanţial. Din nou, scrisul lui Gabriel M. Gurman capătă o coloratură subiectivă şi autobiografică, încă din preambulul cărţii prozatorul evocând casa părintească din Bucureşti, aflată „în vâltoarea pregătirilor pentru o nouă sărbătoare”. Mediul în care tânărul scriitor se formează nu e însă unul tradiţional evreiesc, cel al ritualurilor iudaice respectate cu sfinţenie. Dimpotrivă, tânărul creşte „într-o atmosferă intelectuală erudită, ateistă”, ce-şi „căuta drumul şi direcţia într-o societate bântuită de furia comunismului”, în care nici familiile apropiaţilor prieteni evrei „nu prea obişnuiau să ia în considerare o sărbătoare religioasă”. În schimb, savantul constată că mii şi mii de evrei, din puţinii rămaşi în România acelor timpuri, obişnuiau să meargă la sinagogă, cel puţin de "marile sărbători", Noul An (Roş Haşana) şi de ziua de Kippur. În multe case evreieşti, remarcă scriitorul, „nu se vedea, în zilele de paşte, obişnuita pâine dospită, ci numai azimă. Băieţii învăţau torah în vederea celebrării vârstei de 13 ani şi imensa majoritate a celor trecuţi în viaţa veşnică erau înmormântaţi în cimitirul evreiesc de pe Şoseaua Giurgiului”.
Aflat la deplina maturitate, scriitorul, format în mediul erudit al intelighenţiei bucureştene, se întoarce spre lumea tradiţiilor şi credinţelor fundamentale ale iudaismului, într-un admirabil efort de înţelegere şi interpretare a unor ritualuri la care a participat în trecut fără a conştientiza întotdeauna sensul lor de profunzime. În fond, tânărul medic bucureştean se comportă similar unor intelectuali evrei, care, în plină ofensivă a comunismului, „nu prea credeau în sfintele prescripţii dar nici nu se puteau dezbăra sau despărţi de ceea ce trăiseră la ei acasă, pe vremea când încă erau tineri”.
Gabriel M.Gurman încearcă să scrie aici mai mult decât o introducere în domeniul fenomenologic şi istoric al tradiţiilor iudaice, ci o carte colorată de opţiuni subiective, de amintiri şi reflecţii personale ce se suprapun peste o documentaţie riguroasă şi nuanţată. Desigur, intenţia autorului a fost aceea de a concepe o introducere într-un domeniu vast fără a-şi împovăra cititorii cu analize prea tehnice sau de a le anestezia atenţia cu povara unei imense documentaţii. Ambiţia scriitorului, pe deplin îndeplinită, a fost de a construi o carte clară, simplă şi fermecătoare sub aspectul expresiei literare, tocmai pentru a trezi interesul unor cititori mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al studiilor iudaice. Cu un admirabil efort, scriitorul a reuşit să lămurească, în beneficiul personal dar şi al potenţialilor cititori, semnificaţia profundă a unor ritualuri şi tradiţii ebraice, de tip arhaic sau modern, să le pună în valoare frumuseţea şi nobleţea concepţiei, să valorifice logica şi măreţia concepţiei evreieşti despre lume, să deceleze coexistenţa, prin amănunte pitoreşti, a sacrului şi profanului, prin magia acelei coincidentia oppositorum specifică sărbătorii. E edificator să subliniem că sărbătoarea evreiască, văzută de autor ca o comemorare religioasă sau laică a unui eveniment memorabil din istoria tragică, multimilenară, a poporului Bibliei, e mereu colorată de savuroase amănunte din propria existenţă, de amintiri şi reflecţii personale. În memoria scriitorului, o sărbătoare de Yom Kippur, dublată de sacra zi de Şabat, în care pentru evreul tradiţional toate muncile erau interzise, ca o continuare a actului divin al creaţiei, are o reverberaţie specială. Iată un scurt fragment de evocare a acestei duble sărbători, în care intruziunea profanului ia o turnură tragică, ce ne confirmă, încă o dată, constatarea că, evrei sau creştini, trăim nu atât în spaţiul sacru al cosmosului, cât în cel profan al imundei, dramaticei Istorii:
”O puternică bătaie în uşă schimbă complet atmosfera de reculegere şi pace. Ne-am uitat unul la altul şi ne-am întrebat cine poate fi netrebnicul care a hotărât să distrugă solemnitatea acestei zile cu dublă semnificaţie.
În primul moment am hotărât să nu răspund. Şi totuşi, gândul că cineva poate avea nevoie de ajutorul unuia din noi mă făcu să deschid uşa apartamentului. Pe coridor, aproape lipit de uşă, zării un tânăr, probabil sub vârsta de 18 ani. Purta o şapcă roasă, în picioare sandale, bineînţeles fără ciorapi, un alt sacrilegiu pentru civilizaţia din care veneam, inexplicabil pe vremea aceea şi foarte acceptat în ziua de azi de către toţi.
- Sunteţi chemat imediat la spital, îmi spuse cu un ton hotărât, care nu lăsa loc la întrebări. Şi totuşi...
- Ce s-a întâmplat ?
- E război....
Aşa a început pentru mine războiul de Yom Kippur, în sala de operaţii a spitalului Rambam, urmată de concentrarea pe Muntele Hermon, războiul de uzură cu sirienii, cucerirea vârfului Hermonului în aprilie 1974, imediat după paşte, şi finalul măcelului de la Maalot, în 15 mai 1974, ziua eliberării mele din serviciul militar obligatoriu. Dar despre toate acestea cu altă ocazie.
Fără îndoială, fiecare îşi are Şabatul lui. Iar acesta a fost Şabatul meu, dar nu numai al meu.”(Şabatul meu).
Indiferent că vorbeşte de sărbători ca Tu Bişvat (Anul Nou al pomilor), de Sukkot (sărbătoarea culesului de toamnă), în care aspectele religioase au o importanţă secundară, de Paştele evreiesc (în care poporul proslăveşte ieşirea din sclavie), de Purim (poate cea mai veselă sărbătoare evreiască, celebrând salvarea de la genocid), de Hanuka (sărbătoarea eliberării patriei istorice a evreilor de sub opresiunea străinilor), originalele eseuri ale lui Gabriel M. Gurman pun în valoare nu numai indiscutabila erudiţie a autorului, cât şi o uluitoare capacitate de a depăşi orice tentaţie de habotnic, relevând semnificaţiile universale ale tradiţiilor evreieşti. Autorul e conştient de faptul că istoria sacră din paginile Bibliei, aparent exclusiv naţională, s-a tranformat, peste milenii, într-un model exemplar al întregii umanităţi. După cum, orice cititor de bună credinţă ştie, la fel ca şi autorul acestor incitante eseuri, că două religii fundamentale, Creştinismul şi Islamul, „îşi trag seva din iudaism, amândouă religii monoteiste apărând pe pământul Israelului de azi, prima acum 2000 ani, iar a doua în secolul al VII-lea al erei noastre”.
Iată doar câteva din raţiunile pentru care această culegere de eseuri, apărute iniţial în publicaţia israeliană de limbă română Viaţa Noastră, la încurajările şi sprijinul unui reputat publicist, Sigi Sonntag, sunt de maxim interes nu numai pentru evreii de limbă română, ci pentru orice cititor instruit, capabil să mediteze, fără prejudecăţi şi inhibiţii, asupra unui capitol fascinant din istoria civilizaţiei. De aceea, sărbătorile scriitorului din volumul Straie de zile mari sunt, în bună măsură, şi sărbătorile noastre, ca orice pagină scrisă cu măiestrie în limba lui Eminescu, Ion Creangă şi Caragiale, triada invocată de fostul adolescent, cel care a crescut şi s-a format spiritual şi sub vraja teilor din Iaşiul natal. Recenta sa carte de eseuri, scrisă în Ţara Sfântă într-o superbă limbă românească, ce nu şi-a risipit nici una din aromele şi nuanţele ei specifice, e o strălucită, incitantă introducere în lumea sărbătorilor şi tradiţiilor evreieşti.

Un umorist român din Israel

Excelent epigramist şi prozator israelian, originar din România, Petre Cioclu e autorul mai multor volume de proză scurtă sau al unor romane, dintre care amintim: Mâna cu cinci degete, Cu tălpile pe jar, Tentaţii juvenile, Un secret incomod, Jupiteriana, Ascensiuni. Prozatorul Petre Cioclu revine recent cu un nou volum de proză, intitulat Dragile mele eroine (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011), în care adună o o selecţie din cele mai bune povestiri şi schiţe ale sale, dar şi câteva fragmente din romanul Tentaţii juvenile. Din păcate, numele prozatorului născut la Ungheni-Târg (în Basarabia), în 1928, ca fiu al unui funcţionar la Poşta Română, circulă destul de rar pe la noi. Dicţionarul literar al Academiei Române îl trece, inexplicabil, sub tăcere, în ciuda indiscutabilului talent al umoristului. O explicaţie posibilă a acestei omisiuni e şi faptul că prozatorul trăieşte de câteva decenii în Israel, la Kiriat Yam, unde s-a stabilit cu familia.
Petre Cioclu este şi unul dintre cei mai activi publicişti din presa de limba română din Ţara Sfântă. A colaborat frecvent la publicaţii precum Orient Expres, Revista mea, Minimum (revista condusă de regretatul Al. Mirodan). A colaborat, de asemenea, la revista Tribuna Kraioth, ce apare sub conducerea neobositului Shlomo David, o publicaţie a asociaţiei evreilor originari din România. A publicat în aceste reviste din Ţara Sfântă multe proze scurte, dar şi epigrame. Practicant el însuşi al acestui gen al ironiei, a selectat cele mai bune epigrame româneşti, publicând o veritabilă istorie a epigramei, „Din istoria epigramei româneşti”, în revista Orient Expres şi mai apoi în Revista Mea. Desigur, ar fi instructiv să publice această antologie personală, cu atât mai mult cu cât în cercurile cunoscătorilor din România numele său circulă ca fiind al unuia din cei mai cunoscuţi autori de epigrame. Doar izolarea în care trăieşte face ca numele său să fie puţin cunoscut în spaţiul de baştină, deşi talentul de prozator îl situează în imediata apropiere a unor scriitori precum Cornel Udrea sau Viorel Cacoveanu.
Mereu imprevizibil, prozatorul acesta ironic, dotat cu un spirit caustic şi tăios, publică acum un volum tematic, Dragile mele eroine (Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2011), ale cărui personaje principale sunt femei, de la adolescente până la femei mature, pensionare. Spre deosebire de cele câteva romane publicate recent la noi ce frizează pornografia, semnate de prozatori tineri, Petre Cioclu nu depăşeşte niciodată limitele bunului-simţ, chiar dacă subiectele povestirilor sale sunt îndrăzneţe, neconvenţionale. Printre eroinele noi cărţi sunt şi cele două eleve de liceu, Silvie si Beatrice, cuprinse subit de „febra dezvirginării”. Ca două surori gemene, prietene din totdeauna, Silvie şi Beatrice sunt diferite ca înzestrare intelectuală şi temperament. Silvie e dotată cu o inteligenţă vie şi are un anume talent literar, ce se manifestă în scrierea unui jurnal intim. Jurnalul tinerei amestecă mostre de teribilism adolescentin, cu observaţii subtile şi ironice. Comparabil cu Elevul Dima dintr-a şaptea al lui Mihail Drumeş, romanul e o reconstituire a unor întâmplări pline de umor, în care cele două fete cunosc primele frisoane ale erosului. Pornite să devină femei cu orice preţ, adolescentele sunt surprinse în scene colorate de argoul fermecător al unei generaţii dezinhibate, lipsite de pudibonderie. Personaje episodice, masculine de această dată, cum ar fi domnul Emil, un pictor miniaturist, sunt şi ele bine realizate tipologic. Petre Cioclu e un excelent cunoscător al psihologiei adolescentine, mai ales a celei feminine.
Scriitorul îşi alege ca pistă a sondării psihologiei umane punctul de vedere al femeii, adolescente sau mature. Erosul e o treaptă iniţiatică pe care cele mai multe eroine ale prozatorului o parcurg, chiar dacă fragmentar sau strict pe planul imaginaţiei, cu o anume gravitate, dar şi cu mult umor. Printre eroinele sale se numără românce sau evreice originare din România, dar şi din Republica Moldova sau Israel. Numele lor (Rahel, Adela, Baby, Beatrice, Estera, Şoşana, Daniela, Mioara, Marta, Coral, Sara, Sanda, Claruţa, Lili, Flavia etc.) sunt o dovadă a mediilor extrem de diverse pe care prozatorul le exploreză. Tinere, aflate în floarea vârstei, văduve sau căsătorite, psihologia femeii este explorată cu un ochi de expert, Petre Cioclu fiind indiscutabil un om îndrăgostit de eroinele sale. Ipostazele în care le surprinde sunt şi ele extrem de diversificate. Prozatorul reţine, de pildă, cu un ochi cehovian, banala conversaţie a unor “văduve şi pensionare” israeliene, conversaţia lor fiind o “continuă confruntare”, în care “vorbesc toate şi nu ascultă niciuna”(Mână–n mână). Chiar şi când obiectul observat e o pisică, ca în schiţa Tânără, frumoasă, cuminte…, prozatorul e pasionat de constatarea atributelor feminităţii. O banală goană după şoriceii strecuraţi în apartament e un excelent prilej de sondare, aproape freudiană, a abisurilor psihologiei femeii moderne, ca în povestirea Şansa. Indiscutabil, prozatorul român, trăitor în Israel, e un desăvârşit cunoscător al psihologiei feminine, ştiind să observe femeile cu un ochi atent şi plin de umor. Ironia sa nu este niciodată acidă, ci încărcată de o duioşie care-l apropie de proza unui Ionel Teodoreanu. Umorul debordant şi capacitatea de a povesti cu farmec, îl recomandă pe Petre Cioclu ca pe unul din cei mai înzestraţi prozatori actuali. Ultimul său volum, o antologie de autor intitulată Dragile mele eroine, este unul de cea mai bună calitate.

Sub zodia lucidităţii

Născută la Bucureşti, poeta Luminiţa Suse a absolvit Facultatea de matematică (secţia de informatică) a Universităţii din Bucureşti. Ca atâţia alţii, a fost membră a cenaclului Săgetătorul, condus de pasionatul descoperitor de talente, profesorul Tudor Opriş. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, poeta trăieşte de câţiva ani în Canada, fiind membră în diverse asociaţii literare de acolo, cum ar fi Asociaţia Scriitorilor de limbă română din Québec, The Ontario Poetry Society, Canadian Federation of Poets, Artists For A Better World. A fost editor la revista Atheneum, în perioada 2005-2008, publicaţie de limba română ce apărea la Vancouver. A continuat să publice versuri, proză şi articole în diverse publicaţii de limbă română din ţară şi din străinătate. Talentata autoare a publicat în ţară volumele Anotimpul licuricilor (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2001), Sacrificiul mirării (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2002), Geometrii singulare (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2003), Duminica inimii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006), Bioglife (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007).
În paralel cu poezia scrisă în româneşte, va publica în numeroase reviste de limbă engleză, dintre care le amintim doar pe cele mai cunoscute: Bywords Quaterly Journal (Ottawa, Canada), New Stalgica Hymnal (Ottawa, Canada), The Broken City Magazine (Toronto, Canada), Ditch Poetry Magazine (Canada), Moonbathing Magazine (SUA), Gusts (Canada), Ribbons-Tanka Cafe (SUA), Atlas Poetica (SUA), Red Lights (SUA), The Sage of Conciousness (SUA) Astropoetica (SUA). Impresionanta listă poate fi completată prin apariţia poemelor sale în diverse antologii, cum ar fi Butterfly Away şi Many Windows, cele ale revistei Magnapoets (Canada, 2011), Take Five: Best Contemporary Tanka 2010 (editată de M. Kei, MET Press, 2011, SUA), în antologii ale revistei canadiene Ascent Aspirations sau în cele editate de The Ontario Poetry Society şi de Canadian Authors Association.
Să adăugăm la aceste onorante prezenţe în spaţiul limbii engleze şi câştigarea unor premii şi menţiuni la câteva concursuri de poezie din Canada şi avem profilul unei poete care a reuşit atât în cariera profesională, cât şi în domeniul poeziei. Cu toate acestea, poemele Luminţei Suse nu sunt cele ale unui autor sufocat de onoruri, căci viaţa în exil (sau în diaspora, cum preferă unii să spună) nu e în nici un caz una roză, ci, de cele mai multe ori, marcată de o dramatică luciditate. Este şi cazul autoarei originare din România, care revine în atenţia cititorilor cu prezentul volum, Sine cera.
Deşi volumul conţine mai multe secţiuni, te izbeşte prin coerenţa programului, a scriiturii sale în care pateticul e mereu surdinizat, iar tensiunile existenţiale dar şi iluminările sunt atent supravegheate. Poeta îşi ordonează cu o minuţie inginerească febrele bruşte ale emotivităţii, înscriindu-se într-un larg arc sufletesc, de la evocarea unor traume sufleteşti (prezente mai ales în prima parte a cărţii) până la scriitura elegantă a transcrierii unor experienţe de turist cult şi rafinat, ce îşi rememorează impresiile în secvenţe fasonate artistic, în exerciţii de spiritualizare a unei geografii. (Sanctuarul lui Asklepios, Înger maur, Musica universalis, Madona insomniacă, Fiesta în Sevilia etc.)
Altfel spus, Luminiţa Suse îşi temperează constant accentele de sinceritate, canalizându-le în direcţia unui scenariu prestabilit, grupând obsesii, teme şi motive în ecuaţii lirice strict supravegheate. Prudentă şi discretă, poeta îşi concepe poemele după modelul păpuşilor Matrioşka(evocate într-o poezie), înaintând din sugestie în sugestie spre un bănuit nucleu iradiant, de cele mai multe ori învăluit într-o obscuritate care-i sporeşte farmecul. Asemenea pietrei aruncate pe suprafaţa unui lac, poemele ei înaintează în cercuri concentrice ale temei, gândirea ei lucidă „propagă metafore din sinapsă în sinapsă”, abia în final eul poetic fiind „atins, cotropit, aprins, posedat”. Arhitectura poeziilor e atent construită, cu o rigoare ce lasă puţină iniţiativă hazardului. După cum, pendularea între atitudini opuse are, de obicei, o minimă amplitudine. Neîndoios, poeta este o cerebrală, capabilă să primească mereu „pumnul realităţii” în faţă, dacă nu cu un zâmbet, atunci cu o lucidă resemnare, ca în poemul Nu plânge în zori pe care-l reproducem mai jos: "noaptea îşi retrage dinţii / din carnea întunericului / dimineaţa şterge meticulos / cerul de stele expirate / m-am trezit din visul / unde îmi agăţam dorinţele / de ţărmul altui vis / licurici / pumnul realităţii / mi se afundă în plex / rigoarea se instalează la loc / în gânduri // improbabilă / lipsa de autocontrol / străzile explodează / am cioburi verzi în ochi / marea liniştii se revarsă / din pupile”. Luciditatea ei refuză contorsiunile expresiei, delirul imaginaţiei şi vertijele instinctuale. Scriitura elegantă, cu îndelunga prelucrare a detaliilor pune în prim plan fragilitatea existenţei, micile seisme casnice, tulburătoare revelaţii ale cotidianului, cum ar fi invazia macilor în peisajul de toamnă sau apariţia mustangului pe o şosea, ca în poemul Maci de octombrie III/.
Precipitatul existenţial poartă semne ale intemperanţei, ale urgenţei rostirii neprelucrate, cu „silabe incandescente” ale unei rostiri directe, nesofisticate, ca într-un poem rostit la telefon (Mi-am pierdut vocea). Poezia conţine în sine secvenţe deviante de la linia principală a dezvoltării poemului, Luminiţa Suse ezitând între o tentaţie a narativităţii şi o voinţă de esenţializare a discursului. Vocea poetei se răsfrânge în diverse praguri, ecourile şi golurile de semnificaţie constituindu-se într-o structură prismatică a poemului. Voinţa de construcţie logică apare în cele mai multe dintre bucăţile acestui volum. Engramele realului pot fi descifrate în intemperanţa verbală a tinerei poete, grijulie cu asigurarea coerenţei scenariului liric. Două registre, cel nostalgic, uneori evanescent, uneori confesiv, alteori tulbure, e concurat de notaţia rece, de grefier al cotidianului, dar nelipsit şi acesta de note acute, dramatice. Dar şi aceste note sunt filtrate printr-o sensibilitate ce refuză confesiunea brutală, necosmetizată. Temperamentul poetei este unul echilibrat, ce refuză instinctiv erupţia stihiialului. Alunecarea pe panta confesiunii e un exerciţiu ce tinde spre o limpezire a cugetului de traume, de purificare qa eului de scoriile evenimentelor. Reveriile ei sunt uneori proiecţii nostalgice şi anxioase, dar fără mari turbulenţe retorice. Aşa procedează poeta în poemul liminar al volumului, o evocare a autorităţii paterne, a unui pater a cărui figură emblematică e scăldată de o tristeţe elegiacă: “hainele tatălui nu mi-au fost niciodată strâmte / întotdeauna am găsit bănuţi de îngheţată / prin buzunare descusute / acolo unde mâinile lui ascundeau în pumni / ciocolata din ziua de salariu / sânii mamei şi cuvintele nerostite / batista îmbibată cu vin din buzunarul de la piept // încă mai miroase a scorţişoară // plămânii roşi de septicemia tăcerii respiră naftalină / eu nu cred că există molii în viaţa de apoi / şi nici motive pentru descărcări de adrenalină / poate de aceea repet cu disperare greşelile tatălui / incendiar şi cu aceeaşi patimă / nu sunt cu nimic mai bună / în această frondă absurdă a acceselor mele de gheaţă / avansând pe unghiile timpului/numai moaştele sângelui vor sfinţi focul / în inima dintotdeauna."(Melopeea dorului).
Rememorările se constituie ca un gest de recuperare a unei vârste pierdute, ca o reacţie viscerală împotriva “frigului”, dar şi ca exerciţii de exorcizare a traumelor, abia sugerate. Ale poeme sunt structurate ca reconstituire minuţioasă, învăluită de nostalgie a unor toposuri spirituale, cum ar fi cel al satului copilăriei, o mitologie a obiectelor întrevăzută prin pânză sentimentală. Totul e pus sub zodia reflexivităţii prin recuperarea memoriei afective, reconstituire prin cumulare obiectuală a unui paradis pierdut, a satului Boroaia în care timpul s-a oprit, pietrificat în amintiri (vezi poezia Şapte ani) sau a altui spaţiu rural, ca în poemul Cerul cu poame zemoşite:”A fost uşor să uite. Nu a trebuit să facă mai nimic. / S-a întâmplat natural, odată cu vârsta. Mai greu a fost / să ierte. Să stăpânească arta de a absolvi de vină. / Să lase mântuirea în seama altuia. Esenţa religiei sale. / Deşi în final uitarea şi-a asumat iertarea. / Uită şi... Care era celălalt cuvânt? Iartă şi uită, mumă. // Ordinea lor a devenit inutilă de când i s-a răsucit / ceva în adânc. Un cutremur cu epicentrul sub coaste. / Mâna ce scutură şi reaşază câmpuri sub călcâie de / munţi înţepeneşte cu unghiile adâncite în mitra / pâmântului. Dimineaţa se trezeşte cu maci fracturaţi / între sâni. Soarele sângerează afară în epava iernii / iar ea nu îşi mai poate aminti decât arşiţa din vară. // Nedeile, horile din curtea bisericii. Nunta ei, legarea / cu basma. Fota sfâşiată. Colectivizarea cu sila. / Caii cotropind plaurii. Spicul asprind între palme. /ştiuleţii borţoşi din pătul. Covata cu boabe sfarogite. / Zdrobirea, măcinatul, coca dospită, turta de pâine / stropită cu vin. Sângele din suspin. Cuminecătura. / Barba bărbatului ce ara plaţul dintre buzele ei reavăne. / Cum se mai zguduia plugul semănând. // Dragostea, focul de unde ieşi ud până la os şi vrei / mai mult. Sămânţa încolţind. Răsucirea din vintre. / Ţipetele scremute. Calmul de după. Sfârcurile / frământate de gingiile laptelui. Gânguritul cosmic. / Cum şarpele gemea în somn sub casa de cârpici. / Războiul de ţesut scrâşnind la lumina lămpii de petrol. / Cum luna îşi acoperea pulpele cu macaturile întinse / pe sârmă. Mirosul de cânepă jilavă şi tutun. // Potop de cuvinte neprimenite şi ea se duce iertând după / ele. Datoare uitării cu un oftat de plumb şi o lumânare / sleită. Lasă amintirile, gata! Doar ştii ce urmează. / Aşa îi spune moşul cu sapa de fiecare dată când îi chiuie / noaptea în urechi. Apoi, începe să jongleze în aer soarele / şi inima. Două poame zemoşite. La urmă le izbeşte cu / sapa de cer. Şuviţe roşii se aprind în barbă iar ea îşi / desface cuiele din băierele pieptului ca să Îl primească.”
Poemul citat, dar şi altele din volum cumulează amănunte şi senzaţii ce inervează punctele sensibile ale spovedaniei. Poeta strămutată în Canada se supune unui ritual al anamnezei, o originală terapie a solitudinii efectuată prin evocarea unor elemente dintr-un spaţiu rural suspendat în memorie, identificat cu o patrie ce se confundă cu fiinţa părinţilor şi a strămoşilor poetei. Nu este singurul poem din categoria celor ce ipostaziază amintiri, renunţări, melancolii şi eşecuri, în texte ce se structurează ca precipitate ale unor trăiri nostalgice, cu „sintagme ale trecutului”. E o dicţiune în care vehemenţa expesionistă şi-a atenuat notele acute, atitudinile radicale, ca şi viziunea catastrofică asupra existenţei, poeta neprivilegiind niciodată extremele poziţionării faţă de real. O anxietate ţinută mereu sub capacul rece al lucidităţii, o tensiune a cărui explozie e mereu amânată.
Densă, dramatică plină de semnificaţii, cu o retorică a anxietăţii atent supravegheate, poezia Luminiţei Suse, sensibilă la „paradigmele realului” dar şi la semnalele „prozaicei fericiri” ale vieţii cotidiene, a atins pragul de sus al maturităţii sale, o alerteţe a sintaxei poetice. Densă, dramatică, plină de semnificaţii, cu o retorică a anxietăţii atent supravegheate, poezia Luminiţei Suse, sensibilă la „paradigmele realului” dar şi la semnalele „prozaicei fericiri” ale vieţii cotidiene, a atins pragul de sus al maturităţii sale, o alerteţe a sintaxei poetice. Viziunea personală, fără nicio convergenţă cu cea a colegilor ei de generaţie, o singularizează, proiectând-o în elita poetelor noastre de azi.

Interviurile lui Nicholas Catanoy

Interviurile lui Nicholas Catanoy
Medicul Nicholas Catanoy (pseudonimul lui Nicolae Cătănoiu), poetul, prozatorul şi traducătorul, afirmat la noi mai ales după 1990, rămâne în literatura română un caz insolit, unic în felul său. Scriitorul, retras în anii din urmă la Bad Wildungen, în Germania, s-a născut acum 83 de ani, la 10 noiembrie 1925, la Braşov, ca fiu al lui Nicolae Cătănoiu, un comerciant destul de prosper. Mama sa, Anna, născută Priester, săsoaică, era originară din Hălchiu, fiind de religie protestantă. Copilul acestei familii mixte, atât de des întâlnită în mediul transilvan, e dat la o grădiniţă unde va deprinde limbile germană şi maghiară. Şcoala elementară, efectuată între 1932-1936, şi studiile liceale (1936-1944) le face în limba română, tatăl scriitorului fiind român de confesiune ortodoxă. Acum, în perioada tinereţii, intrat sub aripa ocrotitoare a unui spirit tutelar pentru care încearcă o admiraţie fără limite, scriitorul Radu D. Rosetti, avea să-şi forjeze Nicholas Catanoy structura cosmopolită, de scriitor planetar.
După studii la Facultatea de medicină din Cluj şi alte tribulaţii ale unui destin plin de meandre şi de dramatism (închisoare, participare la războiul din Coreea), a lucrat ca medic la Predeal, Tohan şi Bucureşti până în 1952. Se stabileşte în Canada în perioada 1962-1970, din motive pe care poetul le-a explicat în câteva din interviurile şi textele sale. Va debuta editorial cu volumul de poezii Hic et nunc (1968, New York), cu o prefaţă de Vintilă Horia. Alcătuieşte în Canada o antologie de poezie românească, Modern Romanian Poetry (1977), cu o prefaţă de poetul canadian Irving Layton. Va deveni medic-pilot între 1971-1972, lucrând în Nigeria şi Venezuela. Scapă miraculos dintr-un cumplit accident de avion petrecut pe aeroportul din Lima. Pentru o scurtă perioadă a fost lector la Editura Seuil din Paris. În 1973 se stabileşte în Germania. A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor Correspondances (director Ion Caraion) şi Don Quijotte, editate în R.F.G. Scriitorul a străbătut toate continentele planetei, realizând interviuri cu personalităţi precum J.L.Borges, Kobo Abe, Octavio Paz, Ernst Junger, Dino Buzzati ş.a. În 1980, cu ocazia unei călătorii în Nepal se converteşte, simbolic, la budism. Numeroasele sale volume de poezii, de proză, de aforisme şi jurnale apar în limbile engleză, spaniolă, franceză, germană şi română la edituri din S.U.A., Canada, India, Franţa, România şi Germania. Scriitorul poliglot a colaborat la reviste din ţară, din Canada (Wascana Review, Canadian Forum, Prism International, Canadian Literature), Statele Unite (Poetry, World Literature Today), Franţa ( Jalons, Jointures, Froissart, Cahiers de Poésie), Belgia (Marginales),Germania(Argo, Don Quijotte, Galateea), Luxemburg (New Europe), Elveţia (2 Plus 2), Grecia (Kastalis), India (Poetry), Noua Zeelandă (Mentalities) etc. E imposibil să prezinţi în doar câteva rânduri pe Nicholas Catanoy, autorul unei impresionante opere literare, puţin cunoscută la noi, operă dublată de o biografie fascinantă, de “peregrin planetar” cum l-a numit criticul Dumitru Micu.
Recent, scriitorul revine în actualitate prin apariţia volumului de interviuri Orfeu şi maşina, publicat la editura Criterion Publishing (Bucureşti, 2008), condusă de poetul Gabriel Stănescu, un alt scriitor ce a ales soluţia unui "exil" mobil, în Statele Unite. Cartea reuneşte interviurile cu mari personalităţi ale culturii occidentale, convorbiri pe care poetul Nicholas Catanoy le-a realizat în perioada 1970-1980. Sunt "interviuri despre condiţia omului contemporan", după cum aflăm chiar din subtilul cărţii şi din prefaţa medicului-poet. Scriitorul era preocupat, în acea perioadă, de relaţia dintre ştiinţele pozitive şi ştiinţele umane, teoretizată în cărţile lui C. P. Snow, Susan Sontag şi McLuhan. Autorul interviurilor, el însuşi aflat în postura omului de ştiinţă, este preocupat de posibilitatea coabitării celor două culturi, "fapt demonstrat de existenţa genului literar science-fiction, în care universul ştiinţific este explorat cu ajutorul creativităţii artistice". Perioada în care Nicholas Catanoy a realizat interviurile cu mari personalităţi ale culturii franceze a coincis cu o epocă "dominată de crize succesive, economice şi politice, de bravuri contestatare". Aceasta explică, după cum arată poetul însuşi, "amprenta spiritului de moment" al interviurilor, dar şi gradul sporit de interes al textelor, rămase actuale tocmai fiindcă sunt marcate de spiritul convulsionat al unei epoci. Sunt intervievaţi Raymond Abello, Marcel Achard, Roland Barthes, Jean Cau, Jean Cayrol, Gilbert Cesbron, Bernard Clavel, Jean-Louis Curtis, Marguerite Duras, Pierre Emanuel, Luc Estang, René Etiemble, Jean Fourastié, Pierre Gascar, Jean-Jacques Gautier, René de Obaldia, Jean Ricardou, Denis Roche, Claude Roy, Pierre Schaeffer, Philippe Sollers.
E vorba, în general, de nume celebre din domeniul literaturii, a poeziei, prozei şi criticii literare, dar şi de personalităţi polivalente ca Jean Fourastié (cu o formaţie de inginer, economist şi politolog) sau muzicieni precum Pierre Schaeffer, ilustru promotor al muzicii concrete, dublat de un strălucit eseist şi romancier. E limpede că Nicholas Catanoy şi-a selectat cu mare atenţie conlocutorii, a căror operă o cunoaşte în amănunt, fiind atent inclusiv la unele amănunte ale biografiei lor. Aşa se întâmplă în cazul poetului Pierre Emmanuel, un cunoscut explorator al spiritualităţii creştine, prin intermediul liricii şi eseului. Poetul francez e, ca fost student la politehnică, un om capabil să înţeleagă şi anumite aspecte ale tehnicii şi civilizaţiei moderne. Nu întâmplător, interviul cu Pierre Emmanuel debutează cu o întrebare referitoare la credinţa religioasă a poetului, ce constată contradicţii fundamentale ale epocii: "Este adevărat că, în enorma maşină care este societatea modernă, oamenii, în marea lor parte, se simt nuli. De unde şi contradicţia extrem de greu de suportat dintre omul care umple universul cu maşinile sale, omul care poate cerceta deja ce se întâmplă pe Venus şi pe Marte şi acelaşi om sfărâmat total de puterea sa. Se pare că nu există mediator între aceştia doi. Sau poate că mediatorul este chiar Dumnezeu...un Dumnezeu tăcut şi lăuntric, Dumnezeul căruia omul nu i-a măsurat prezenţa reală întrucât i-ar trebui pentru aceasta să înceapă din nou să-şi asculte propria inimă." Pierre Emmanuel constată prezenţa unui "nihilism generalizat", a unei epoci dominate de o televiziune remarcabilă prin "absenţa de stil, prin latura insipidă a invenţiei sale".
Ideea unei civilizaţii în criză e prezentă în numeroase dintre interviurile realizate. Jean Cau, de pildă, se arată stupefiat de "deruta valorilor occidentale, deruta valorilor politice, deruta valorilor spirituale", a instituţiilor şi responsabilităţilor. În faţa dezordinii, ar trebui reabilitată "noţiunea de ordine, precum şi noţiunea de constrângere, fiindcă totul trăieşte din constrângere şi moare din libertăţi", susţine Jean Cau. Marguerite Duras crede că lumea se îndreaptă spre o "catastrofă generală", iar soluţia, paradoxală, pe care o preconizează ar fi instaurarea "dezordinii", în care "valorile se amestecă" şi în care "omul va fi nevoit să vadă cu proprii ochi". Nu sunt singurele idei şocante ale romancierei, care-l consideră pe Mao "un mare poet", poeziile sale ("superbe") fiind considerate, "mallarméene, revoluţionare". Prozatoarea nu ezită să denunţe Partidul Comunist Francez ca fiind "în întregime la ordinele Moscovei", reprezentând "arivismul de stânga".
Jean Cayrol constată şi el că trăim într-un univers "fugace şi hăituit", "anarhic în promiscuitatea sa". Scriitorul francez deplânge deteriorarea unor relaţii umane, cum ar fi lipsa dialogului, faptul că a dispărut corespondenţa dintre oamenii de cultură, sub presiunea unui timp "care este fie dilatat, fie comprimat". Un cunoscut poet, romancier şi autor dramatic ca René de Obaldia deplânge epoca în care omul este "asaltat de informaţii", informaţia înlocuind cultura.
Criza spirituală a lumii moderne e diagnosticată şi de Gilbert Cesbron care subliniază "exasperarea şi frământarea la care a ajuns Occidentul şi întreaga lume", în care doar "non-violenţa mai poate schimba faţa lumii". Pentru Pierre Gascar soluţia evitării unei posibil cataclism, datorită exceselor civilizaţie tehnice, este "apropierea de pământul-mamă, de natură", regăsirea "gândirii instinctive, în opoziţie cu raţionalismul nostru devastator".
Nu de puţine ori, Nicholas Catanoy pune întrebări legate direct de laboratorul de creaţie al celui intervievat, despre angajamentul scriitorului, despre relaţia cu cititorul, despre criza lecturii etc. Dialogurile sunt întotdeauna alerte, pline de formulări scânteietoare. Deşi interviurile au fost realizate acum cîteva decenii, actualitatea lor este surprinzătoare. Traducerea lor în româneşte, atentă la nuanţe, operaţiune realizată de Raluca Vida şi Virginia Stănescu, are meritul de a face cunoscute cititorului preocupările şi obsesiile unui scriitor ieşit din comun, Nicholas Catanoy. Întâlnirile sale cu câteva spirite de excepţie ale unei epoci sunt de cele mai multe ori memorabile, constituind valoroase documente referitoare la personalitatea celor intervievaţi. Iniţiativa editurii Criterion merită salutată, regretabilă fiind doar corectura extrem de precară a cărţii. Greşelile abundente, frecvente în mai toate cărţile româneşti de azi, nu reuşesc totuşi să strice bucuria lecturii unei cărţi excepţionale.

Getta Berghoff sau fascinaţia povestirii

Puţin cunoscută în ţara sa de baştină, Getta Berghoff, autoarea romanului Ultima ninsoare (Editura Minimum, 2001), care a avut două ediţii, se dovedeşte un prozator autentic. Romanul prozatoarei israeliene de origine română e remarcabil prin fineţea analizei psihologice, prin reala forţă de sugestie. Formula adoptată, cea de naraţiune discontinuã, fragmentatã, apropie romanul de formula jurnalului intim, gen ce reţine nu numai pasaje de discretã autoanalizã, ci şi fragmente de observaţie social-moralã, dovedind o indiscutabilã abilitate. Paginile cărţii conţin istoria convulsionatã, tragicã, a unei mari iubiri, dar şi fragmente narative de observare nemiloasã, chirurgicalã, a unei lumi în derutã, cea a perioadei interbelice, prelungită până în epoca dictaturii comuniste. Avem de-a face cu un gen de “biografie romanţatã”, cu sublinierea cã reconstituirea existenţei personajului principal nu are nimic idealizat sau romanţios.
Cartea Gettei Berghoff, avându-l ca protagonist pe avocatul Miltiade Bãcãuanu, constituie o reconstituire a epocii de dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, dar şi a perioadei instalãrii comunismului în România. Aflat mereu în rãspãr cu epoca, faimosul avocat bucureştean trăieşte o dramatică poveste de dragoste cu o femeie mai tânãrã decât el, atrasã de înţelepciunea şi de farmecul personajului. Fineţea cu care prozatoarea sugereazã complexitatea lui Miltiade Bãcãuanu, tensiunea dramaticã a paginilor ce descriu boala personajului, aflat în luptã cu mecanismul brutal al sistemului, se vor regăsi şi în povestirile apărute recent în volumul Pe firul de aţă (2006), publicate la editura Minimum, condusă de reputatul Alexandru Mirodan, şi el un nume prea puţin prezent în paginile publicaţiilor culturale de la noi.
Câteva detalii biografice sunt necesare pentru a înţelege personalitatea prozatoarei, pe care recentul, impresionantul Dicţionar general al Academiei Române o ignoră, ceea ce constituie o regretabilă omisiune. Născută la Iaşi în 1935, scriitoarea trăieşte de câteva decenii în Israel, continuând să scrie, cu o fidelitate emoţionantă, în limba română. Romanul amintit a fost tradus în 1988 în ebraică, la editura Reshafim. O a doua carte, Sub zodie sumbră, i-a apărut în 1991 la aceeaşi editură Minimum. Prozele din recentul volum reţin fragmente de viaţă din noua sa ţară, Israel, un spaţiu geografic tensionat, nescutit de numeroase drame umane. Dar destinul personajelor stă adeseori sub un semn al memoriei, astfel că numeroase din faptele narate aici se referă la viaţa pe care personajele au trăit-o în România sau în alte părţi ale lumii.
Aflată la vârsta înţelepciunii, Getta Berghoff scrutează realitatea cu un ochi atent, după cum mărturiseşte pe coperta patra a cărţii sale: “Tumultul vieţii, firea omenească, falsele convenienţe le primesc ca pe un material brut. Acum, în disponibilitate de timp, contemplu lumea cum aleargă cu paşi galopanţi pe un fir de aţă. Totul sub semnul destinului.” După cum remarca şi Alexandru Mirodan în succintul Cuvânt înainte al cărţii, şi în aceste povestiri frapează rolul pe care destinul îl joacă în viaţa personajelor. O femeie egoistă e istoria unei emoţionante poveşti de dragoste, dar şi a raporturilor extrem de complexe din cadrul unui cuplu. În centrul naraţiunii stă Lelia, cea care-şi deapănă, incitată de nepoata sa, Atara, balerina, amintirile. Pe scheletul unei povestiri de dragoste e narat, în fond, destinul unei familii evreieşti de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Hotărârea Leliei de a trece graniţa, clandestin, împreună cu soţul şi copilul spre ajunge la Viena şi apoi în Ereţ Israel va duce, în cele din urmă, la destrămarea cuplului şi la găsirea adevăratei pasiuni a femeii, prin întâlnirea cu Ioni, ghidul grupului de evrei. Dramele umane se împletesc în mod firesc cu fericirea, ca în povestirea Dragoste şi ingratitudine, în care Hana îşi regăseşte, după zece ani de absenţă, copilul pe care-l părăsise. Clipele de dinaintea întâlnirii sunt un prilej de rememorare pentru cea care a ajuns în Israel, pe căi întortocheate, după ce plecase din România în Franţa la un congres, solicitând azil politic. Meandre ale unui destin deloc singular, în care femeia fugea în Occident, ceea ce însemna eliberare “de comunism şi de o căsnicie nefericită”.
O istorie dramatică se încheagă din frânturi de amintiri şi în povestirea Piersicul alb. Un bătrân evreu îşi păzeşte cu cerbicie pomul din grădină, vandalizat de copiii cartierului. Pentru vârstnicul proprietar, înflorirea de primăvară a piersicului trezeşte mereu speranţa iraţională a revenirii băiatului dispărut în luptele de pe înălţimile Golanului. Gestul bătrânului nu e înţeles de toată lumea. În realitate, altoiul pomului a fost realizat de fiul dispărut, la institutul de cercetări la care acesta lucra. Tot lângă piersic avea să se stingă, de durerea pierderii fiului, şi mama sa. Un arbore simbolic adăposteşte sub coroana sa istoria unei familii dar şi a unei naţiuni.
Dramele evocate în aceste nuvele au ca punct comun istoria agitată a Israelului, cu personaje care privin, majoritatea, din comunitatea evreilor români. Povestirile şi nuvelele Gettei Berghoff, s-au născut după cum mărturiseşte autorea, “ din lungul drum din ţara de obârşie spre ţara în care ne-am întors”. Legăturile prozei ei cu o existenţă concretă sunt evidente chiar dacă toate aceste amintiri au fost transfigurate, primind vibraţia artei autentice. Asemenea firului de nisip în jurul căreia se formează perla, toate aceste povestiri se încheagă în jurul unui eveniment dramatic, privit retrospectiv, prin filtrele amintirii personajelor. De aceea, aproape toate aceste proze sunt scăldate într-un abur nostalgic, cufundate într-o baie de sentimentalism pe care prozatoarea şi-l temperează mereu. Getta Berghoff e conştientă că realitatea e mai puternică decât orice imaginaţie, dar se fereşte să procedeze la o transcriere brută a unor întâmplări culese din realitatea imediată. Fără prejudecăţi, scriitoarea abordează şi aspecte mai delicate ale vieţii, cum ar fi pasiunea homoerotică (în povestirea Secretul lui Rodin), observată cu un ochi de fin analist. Mozaicale, alcătuite din fragmente ale unei memorii sentimentale, dar şi din aspecte ale vieţii actuale israeliene, prozele Gettei Berghoff din volumul Pe firul de aţă (2006) ne redescoperă un prozator de mare sensibilitate şi generozitate artistică. Cartea ei demonstrează că arta povestirii rămâne, chiar şi pentru grăbitul om modern, o inepuizabilă sursă de fascinaţie.

Memoriile lui Valentin Saxone

Prin grija distinsei doamne Liana Saxone-Horodi, artist plastic şi publicist stabilit la Haifa, au apărut recent memoriile tatălui ei, Valentin Saxone, un faimos avocat, francmason, publicist şi om politic afirmat în perioada interbelică. Intitulat Speranţe în întuneric, jurnalul apărut la Editura Viitorul românesc (Bucureşti, 2004) ne descoperă nu numai o personalitate prestigioasă a epocii interbelice, intrată într-un nemeritat con de umbră, ci şi tabloul sinistru al închisorilor comuniste, cunoscute de autor pe viu. Născut la Bucureşti în 1903, tânărul crescut într-o familie cu frumoase tradiţii iudaice se va afirma, după terminarea studiilor universitare, ca unul din avocaţii de succes ai Baroului de Ilfov, devenind şi unul din membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.
Pe plan confesional, îşi urmează tatăl în postura de vicepreşedinte al Sinagogii Mari din Bucureşti. În 1933, când se căsătorea cu Leonora, Valentin Saxone deţinea funcţia de preşedinte al secţiei administrative a Comunităţii Evreilor din Bucureşti şi pe cea de vicepreşedinte al Uniunii Sinagogilor şi Templelor din capitală, a căror autonomie funcţională o obţinuse datorită abilităţilor sale de avocat şi de om politic liberal. Ca membru al Lojii francmasonice “Unirea”, aflată sub obedienţa organizaţiei internaţionale “Grand Orient de France”, cu sediul la Paris, îl urma, şi pe această linie, pe tatăl său, fost membru al francmasoneriei, devotat ideilor de solidaritate umană, de generozitate şi bunătate pe care le propagă doctrina. După cum subliniază fiica memorialistului în Postfaţă, Valentin Saxone a rămas până târziu fidel principiilor de frăţietate ale masoneriei, la bătrâneţe activând în cadrul Lojei Masonice “Hashahar” din Israel, care funcţiona în limba română.
Jurnalul publicat acum, la peste o sută de ani de la naşterea autorului, ne descoperă nu numai un autor dotat cu un condei scânteietor, ci şi un viguros apărător al democraţiei, ce denunţă derapajele acesteia, într-o perioadă de ascensiune a ideilor fasciste. După 1933, când Adolf Hitler a preluat puterea în Germania, inaugurând o serie de crime împotriva evreilor şi adversarilor politici, Valentin Saxone devine un publicist activ, ce condamnă excesele antisemite. În 1935 scrie, de pildă, articole de atitudine în Cuvântul liber, o publicaţie ce apărea sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Branişte. Articole precum cele intitulate Bestii cu chip de om în secolul XX şi Abisinia şi Germania enunţă pericolele ce urmau să se abată asupra ţărilor mici şi indivizilor, ca urmare a ecloziunii ideilor rasiste şi xenofobe, ridicate la nivelul politicii de stat. Publicistul va continua să colaboreze la Adevărul şi Jurnalul de dimineaţă, bucurându-se de aprecierile lui Tudor Teodorescu-Branişte. Cum rinocerizarea societăţii era un fenomen din ce în ce mai evident, publicistul va deveni el însuşi o victimă a exceselor rasiale. După 6 septembrie 1940, Valentin Saxone e împiedicat să mai profeseze avocatura, odată cu venirea la putere a guvernului legionar condus de Horia Sima, urmat de dictatura mareşalului Ion Antonescu, instaurată la 21 ianuarie 1941. La sfârşitul războiului, Valentin Saxone devenise unul din cei mai activi publicişti democraţi. Cu aproximativ două luni înaintea evenimentelor de la 23 august 1944, pe care jurnalul de faţă le prezintă dintr-un unghi inedit, cotidianul Viaţa, condus în perioada războiului de Liviu Rebreanu, este preluat de liberalul Petre Ghiaţă. Prietenul şi tovarăşul său de idei, Valentin Saxone, începe să publice aici sub pseudonimul Valeriu Stancu. Printre colaboratorii de acum ai cotidianului se numără Victor Eftimiu, C. Congopol, Ion Totu, Victor Ionescu şi alţii. Împreună cu Petre Ghiaţă şi alţi prieteni, vor fonda în 1944 Partidul Popular Ţărănesc. Formaţiunea politică nou înfiinţată îşi va da adeziunea la platforma, dominată deja de comunişti, a noului guvern format sub conducerea generalului Rădescu. De asemenea, Valentin Saxone va fonda, la 20 septembrie 1944, cenaclul democrat, politic, social denumit “Ideea”, o structură menită să contribuie la apropierea “între populaţia creştină şi evreiască a ţării pe planul intereselor ei superioare”. Actul de fondare a fost semnat, alături de Valentin Saxone, de profesorul universitar Petre Ghiaţă, ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, avocatul dr. Mayer Raizel. Aderau la această nobilă iniţiativă personalităţi din domeniul universitar (Anton Dimitriu, Eugen Herovanu, Traian Săvulescu, Alexandru Rosetti, G.Călinescu, D.I.Suchianu), avocaţi, ziarişti, figuri reprezentative precum părintele Gala Galaction, Ion Vinea, şef-rabinul Alexandru Şafran, patriarhul Nicodim, I.Peltz, Isaia Răcăciuni, Aristide Blank şi mulţi alţii. După o activitate fructuoasă de combatere a antisemitismului, în 1947 partidul comunist, ce preluase frâiele puterii şi anihilase orice opoziţie politică, va interzice şi Cenaclul "Ideea“. Cursul evenimentelor avea să fie sesizat de lucidul autor al Speranţelor în întuneric încă din 1946, când Partidul Popular Românesc (înfiinţat de Valentin Saxone şi Petre Ghiaţă) avea să participe la alegeri, masiv fraudate, prin mijloace oneroase ce îşi dovedesc deplina eficienţă şi în zilele de azi. După abdicarea regelui Mihai, Partidul Popular Românesc, de orientare democrată şi monarhistă, se va autodizolva. Pentru Petre Ghiaţă şi prietenul său, ce refuză cu demnitate să colaboreze cu noile autorităţi comuniste, începea un lung drum al calvarului. La 20 aprilie 1948, Valentin Saxone este exclus, din nou, din cadrul Colegiului Avocaţilor, ca urmare a atitudinii sale anticomuniste şi a unor delaţiuni pe care le redactase unul din musafirii casei. În acea perioadă va fi silit să trăiască din expediente, cum ar fi cea de administrator al unui imobil bucureştean. Nu va fi reintegrat în corpul avocaţilor decât în 23 iulie 1958, când va fi obligat să dea un examen. La 10 august 1959, va urma cea de-a treia întrerupere a activităţii sale profesionale, fiind “arestat de organele de securitate ale regimului comunist, sub învinuirea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Memoriile sunt centrate mai ales pe acest eveniment dramatic al existenţei şi redau detalii edificatoare despre diversele etape ale farsei procesului, ca şi despre cele ale existenţei carcerale. Jurnalul de închisoare al lui Valentin Saxone constituie o demascare făţişă a unui univers totalitar, surprins în mecanismele utopiei sale absurde, inumane, de o abjecţie pe care doar fascismul o poate concura. Scrise de autor în libertate, după ce va emigra în Ţara Sfântă, memoriile sunt un gest polemic, determinate “de afirmaţia naivă şi necunoscătoare a realităţilor din partea scriitorului francez comunist Louis Aragon, care pretindea că în cazul unui regim comunist în Franţa nu s-ar fi putut întâmpla samavolnicii judiciare, cum a fost condamnarea pronunţată în Uniunea Sovietică împotriva scriitorilor evrei Siniavski şi Danieli.
Numai cine nu a trecut prin acest regim şi cine nu a simţit pe propria piele caracterul justiţiei comuniste putea face o asemenea naivă afirmaţie.”
Confesiunile lui Valentin Saxone ne descoperă, încă o dată, resursele nebănuite pe care le are fiinţa umană de a-şi regăsi fratele de suferinţă, prin lepădare de egoism, prin renunţarea la excesele raţiunii. În faţa brutalităţii şi neomeniei sistemului penitenciar regăsirea solidarităţii umane se dovedeşte posibilă. Liberalul Valentin Saxone şi fostul legionar Şerban Milcoveanu ajung să fraternizeze în bezna celulelor, în ciuda fostelor sentimente antisemite ale celui din urmă. Fortul numărul 13 de la Jilava, unde va fi încarcerat, se dovedeşte o bolgie funestă în care mai pâlpâie totuşi flacăra unei speranţe ce refuză să se lase strivită de mecanismele oarbe ale terorii. În acest loc, în care cruzimea şi oribilul depăşesc limitele suportabilităţii umane, rezistenţa la rău e totuşi posibilă. În cazul lui Valentin Saxone opoziţia e posibilă printr-o demnitate inflexibilă, ce refuză să se lase îngenuncheată, el apelând nu numai la utilizarea argumentelor de drept (pe care condamnatul le stăpâneşte magistral) – şi care se dovedesc în strategia de supravieţuire puţin eficiente –, ci şi la forme extreme de rezistenţă, cum ar fi greva foamei, pe care o declară pentru a-şi recăpăta bastonul, confiscat de zbiri în ciuda faptului că deţinutul avea o invaliditate a piciorului. Tăria de caracter a lui Valentin Saxone devine proverbială printre deţinuţi, unii, cum ar fi prietenul său Petre Ghiaţă, cedând în faţa bătăilor crunte şi recunoscându-şi în dosarele de anchetă vini imaginare. “Am meditat amarnic – scrie memorialistul – asupra tăriei de caracter a omului politic care – cu orice risc nu are voie să se abată de la adevăr. Dar, se vede că <>, slab în faţa suferinţei sau a torturii.”
Rememorarea prin scris a infernului închisorii devine pentru Valentin Saxone un prilej de meditaţie asupra naturii umane, de observare atentă a relaţiilor interumane din acest spaţiu al suferinţei, care modifică şi deformează hidos unele caractere. În ce-l priveşte pe autor, el face eforturi de a-şi păstra umanitatea în condiţiile recluziunii, ale mecanismului strivitor al represiunii, uzând de diverse strategii. E edificator pentru profilul moral al memorialistului faptul că el nu îşi părăseşte postura de ins civilizat nici în condiţiile abrutizante ale celulei. Se arată, de pildă, curtenitor cu femeile-gardieni, pe care le salută ceremonios prin ridicarea bonetei de puşcăriaş şi înclinarea respectuoasă a capului. Valentin Saxone se dovedeşte un ochi extrem de atent în observarea comportamentului uman în faţa bestialităţii şi a brutalităţii supraveghetorilor, evaluând limitele degradării umane în condiţiile recluziunii penitenciare fără orgoliu, cu o clemenţă izvorâtă din milă şi din cunoaşterea profundă a mecanismelor psihicului. Ca şi cei mai mulţi dintre tovarăşii de celulă, autorul luptă cu energie pentru a înlătura primejdiile sterilităţii spirituale, ale vegetării animalice. În etapa de relativă relaxare a condiţiilor din Fortul Jilava (în perioada de după moartea lui Stalin, cu destinderea internaţională susţinută de Hruşciov sub formula “coexistenţei paşnice”), deţinuţii asistă entuziaşti la veritabile conferinţe ştiinţifice: “În grelele ceasuri ale detenţiei am avut şansa să fiu <> de celulă cu Vladimir Streinu. Era un om de mare cultură, cunoscător profund al literaturii şi limbii engleze, a literaturii şi a filologiei limbii române. Deveniserăm buni prieteni şi aveam cu el dese discuţii politice, literare şi lingvistive. Îmi plăceau mult conferinţele pe care ni le ţinea, în mare taină, despre literatura engleză şi în special Shakespeare. Am putut astfel mai uşor să supravieţuiesc în cotidianul îngrozitor ale detenţiei.
Streinu fusese condamnat la şapte ani închisoare şi confiscarea averii. În acelaşi proces au fost judecaţi actriţa Marieta Sadova de la Teatrul Naţional şi scriitorul Păstorel Teodoreanu, bine cunoscut ca epigramist. Catrenele lui Păstorel circulau în epocă spre delectarea oamenilor de spirit. Marieta Sadova, revenită de la Paris, adusese la Bucureşti un volum al lui Cioran, scriitor român din exil, pe care i l-a dat lui Vladimir Streinu. După ce l-a citit, Streinu l-a transmis lui Păstorel Teodoreanu, care l-a dat mai departe, trecând, din mână în mână, pare-mi-se pe la şapte persoane. Toţi au fost condamnaţi la aceeaşi pedeapsă.”
Una din formele de regăsire a libertăţii se manifestă, în perioada ultimă a detenţiei, prin înfiinţarea unei orchestre de jazz, pe care Valentin Saxone o dirijează. Un tânăr tovarăş de celulă, fost securist, imită cu gura sunetele banjoului, iar alţi trei deţinuţi bat toba pe dosul castroanelor în care li se servea mâncarea. Orchestra interpretează şlagăre la modă sau improvizează noi melodii, spre deliciul lui Vladimir Streinu, care apreciază talentul dirijorului, poreclindu-l, în glumă, Mantovani. Avocatul e un suflet sensibil, ce se dovedeşte, prin cele câteva poezii pe care le conservă în spaţiul jurnalului, un poet autentic. Una din creaţiile lirice salvate din bezna carcerelor de la Jilava îl surprinde în postura celui care priveşte cu aviditate, prin fereastra celulei, miracolul vieţii de afară, succesiunea anotimpurilor. Revenirea rândunicilor din ţările îndepărtate dau deţinutului, în capitolul Viaţa de ocnaş la Jilava, prilejul creionării unor mici bijuterii lirice de genul:“Primăvara-n soare scaldă/Muguri roşii de cais;/Cerului, cu mâna-i caldă,/Colivia i-a deschis./Vezi, de-aceea-n astă seară/Pe la cuiburile vechi,/S-au întors sub streşini iară/Rândunelile perechi./Luna cată trist la mine/Tremură pe cer o stea./Inimă! Tu ştii mai bine,/Nu e primăvara mea./Primăveri şi veri de-a rândul/Borangicul şi l-au tors/Dar la cuibul meu cu gândul/Doar tristeţea s-a întors”.
Experienţa carcerală, cu analiza diverselor ipostaze ale individului aflat în situaţii limită, e descrisă cu o sobrietate exemplară, mărturia lui Valentin Saxone ferindu-se de literaturizare, deşi tentaţiile nu lipsesc, după cum am văzut inclusiv din transcrierea unor poeme create în celulă. Volumul intitulat Speranţe în întuneric e încadrabil în aşa numita literatură de detenţie, menită să conserve documente, mărturii, amintiri ale ororilor spaţiului carceral. Paginile de autentică tensiune spirituală semnate de Valentin Saxone ne descoperă nu atât un scriitor, cât o mare conştiinţă, un caracter ce denunţă energic o lume a ororii, a unui sistem impus prin desfiinţarea libertăţilor individuale şi colective, în care justiţia e o umilă servitoare aflată la cheremul politrucilor comunişti.
În lungul şir al jurnalelor de detenţie, recent apărute, al mărturisirilor despre o epocă şi despre mediul carceral străbătut, memoriile lui Valentin Saxone rămân un document cutremurător. Trebuie omagiat gestul fiicei sale, Liana Saxone-Horodi, care a îngrijit, cu filială devoţiune şi competenţă, textul recent apărut, adăugând ediţiei un corpus de documente edificatoare. În secţiunea de Anexe a volumului au fost cuprinse scrisori, fotografii şi note ce ridică valoarea cărţii, precum şi fragmente din amintirile lui Constantin Hărăşescu, autor ce a făcut parte din acelaşi lot de deţinuţi de la Jilava. Nu în ultimul rând trebuie amintite schiţele de portret semnate de poeţii Shaul Carmel şi Solo Har-Herescu, care l-au cunoscut pe autor în perioada petrecută la Tel-Aviv, în care acesta îşi redacta amintirile. Speranţe în întuneric sunt o dramatică mărturie despre grelele încercări prin care a trecut un intelectual evreu, în diverse etape de nebunie istorică ale ţării, ce au culminat cu ororile epocii comuniste. Pentru naivii şi eventualii inconştienţi care mai continuă să vadă în comunism o invenţie a “conspiraţiei sioniste”, lectura cărţii le va permite să-l însoţească în bolgiile fortului Jilava pe evreul Valentin Saxone, una din numeroasele victime ale dictaturii comuniste, prieten şi tovarăş de celulă cu personalităţi ale politicii, culturii şi economiei româneşti, ce s-au ilustrat cu strălucire în epoca interbelică.