Un dac printre zgârie-nori: Petra Vlah

Născută la 3 iunie 1949, la Bucureşti, Petra Vlah şi-a efectuat studiile superioare în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din capitală. Lucrează câţiva ani la Institutul de Cultură, apoi la Institutul Italian de Comerţ Exterior ale Ambasadei Italiei la Bucureşti (1974-1978). Părăseşte ţara la 13 august 1979, stabilindu-se în toamna aceluiaşi an la New York. Din ianuarie 1980, se mută în California, înfiinţând acolo o firmă proprie, în cadrul căreia desfăşoară o activitate de cosmeticiană, ce se bucură de reuşită. Prin pragmatismul ei, Petra Vlah infirmă strălucit imaginea poetului romantic marginalizat social, a boemului ce trăieşte cu capul în nori, incapabil să practice o profesie ce necesită efort sistematic şi rigoare. Desigur, cazul ei e surprinzător doar pentru cei care mai cred în desuete clişee romantice, nefiind singular în această Americă în care un William Carlos Williams practica ginecologia şi medicina internă, iar Robert Frost era un vajnic fermier. Personalitate polivalentă, Petra Vlah avea să debuteze editorial destul de târziu, cu volumul de versuri Periferia zilei (2000), deşi preocupările sale literare datează din perioada studenţiei. Scriitorul avea să recupereze handicapul acestei reveniri târzii în cultura naţională prin publicarea, în avalanşă, a mai multor volume de poezie: Ochi de năvod (2000), La Capul Bunei Speranţe (2000), Pânza din ochi (2001), Perimetrul ghimpat (2001), în general bine primite de critica literară. Se adaugă la aceste titluri şi două volume de publicistică, Întâlniri relevante (2000), Cafeaua de dimineaţă (2001), precum şi un pasionant roman, Domniţa de Zanzibar (2003), ce conservă fragmente ale propriei experienţe de expatriat.
“Străină de sentimentalismul dulceag” – după cum avea să remarce criticul Adrian Dinu Rachieru –, Petra Vlah scrie o poezie frustă, refuzând orice cosmetizare. Cuvintele liricii ei austere, adeseori brutale şi colţuroase, impun melancolia unui dac strămutat printre zgârie-nori. Cu o “sonoritate aspră”, cuvintele ei “se zbat aprig / răzleţ / înverşunat”, cuvinte ale unei fiinţe ce-şi resimte dureros situaţia de “pribeagă printre străini”. Paradoxul liricii acestei personalităţi, ce a reuşit să împace, “aproape miraculos, poezia cu business-ul” (după cum sublinia acelaşi Adrian Dinu Rachieru), e faptul că aproape în toate aspectele ei e fisurată de sentimentul pătrunzător al desţărării. Poeta mărturiseşte ea însăşi că poartă cu sine acel “<> al spiritualităţii româneşti, singurul în care mă regăsesc confortabil, în care mă mişc dezinvolt…Accentele de tristeţe sau de uscăciune sunt, mai presus de orice, dovada incapacităţii mele de a asimila bunăstarea tehnologizată a unui domiciliu în care voi fi întotdeauna chiriaş”. Încă o dată se dovedeşte că între eul poetic şi cel biografic se cască uneori o adâncă şi semnificativă crevasă.
Căutarea unui limbaj echivalează la Petra Vlad cu regăsirea unui spaţiu familiar, a unui centru, exilat în cotloanele memoriei. Inserat în neantul duratei, în fluxul dizolvant al timpului, eul poetic găseşte în evocarea unui spaţiu o formă a “creativităţii spirituale şi a stăpânirii lumii”, după cum sublinia Gilbert Durand, renumitul cercetător al structurilor antropologice ale imaginarului. S-a remarcat adeseori că, în regimul imaginarului, durata temporală e mai puţin creatoare, în timp ce spaţiul poetic fixează imaginile, le de-temporalizează. În cadrul acestui spaţiu modelat de imaginaţia poetică – susţine Gaston Bachelard – “distanţa temporală se şterge, iar orizontul are tot atâta existenţă ca şi centrul”. Dacă timpul consumă şi ruinează, spaţiul ne integrează în atmosfera noastră spirituală, ca într-o alveolă protectoare. În cazul Petrei Vlah, o sumă de elemente figurale alcătuiesc universul ei nostalgic, cel al unei patrii reconstituite din fragmente şi amănunte, ca loc încărcat de aura sacralităţii, dar şi a martiriului, loc marcat de feloniile unei “istorii mutilate”, prea puţin fericite. E o topografie afectivă, nu lipsită de o notă tragică uneori. Amintirea patriei îndepărtate se confundă aici cu scurgerea prin memorie a unui “râu de Nord”, ce duce cu sine vaietele de suferinţă ale unui neam. O tulburătoare litanie e dedicată martirilor ştiuţi şi neştiuţi, victime ale regimului totalitar impus cu forţa de o putere străină: “din când în când / Tisa / se umflă / de lacrimi de frate / şi surpă mal // uitat de vreme / rude / şi necazuri / un cimitir abandonat / odată cu istoria neamului / la îndemâna scaieţilor // călcând peste morminte / pantoful cu toc / memoria celor rămaşi în uitare / fiindcă au iubit la fel / au crâcnit/ pe aceeaşi limbă / şi-au murit / la groapa comună / a uitării”(In memoriam). Patria e, înainte de toate, spaţiul marcat de autoritatea paternă, figura tatălului fiind evocată în mai multe poeme, în contexte de cele mai multe ori dramatice, alteori proiectate în regim oniric. E un hotar de vise, “stropit de lacrimi / îmbrobodit de sânge”, marcat de suferinţe milenare (Hotar de vise). Loc predilect de reîntoarcere, la matca ocrotitoare, al pribegilor, al dezmoşteniţilor soartei, patria e evocată de Petra Vlah în poeme în care nu întâlnim nimic din convenţiile retorice ale poeziilor patriotice din vechile manuale de liceu. Câteva poezii pe această temă, risipite în mai toate volumele autoarei, comunică o stare de suflet de o vie generozitate, un sentiment al fraternităţii de gintă şi destin. Nu mai puţin emoţionantă e solidaritatea sa cu fiinţele umile şi sărace, victime ale destinului sau ale proastelor rânduieli sociale, cu acel convoi dantesc ce-i bântuie memoria, cu “amintirea / celor bătrâni şi nevoiaşi / celor cu oase prea fragede / celor ce-au fost păgubiţi / celor rămaşi în uitare”(Crucea lumii). Asistăm aici la un triumf liric al unei dispoziţii psihice ce o poziţionează spre o confesiune supravegheată, în care nota personală e cenzurată mereu de o discreţie salutară, ce imprimă o notă de patetism reţinut şi de generalitate. Iată doar un exemplu din aceste poeme construite ca solilocvii ale unei conştiinţe avivate în relaţia cu absenţa dureroasă a patriei, poezie de identificare afectivă cu un spaţiu al originilor, deloc paradisiac, dar resimţit ca un magic, anteic izvor al tămăduirii: “din praful Siberiei / adus de bocanci / din întuneric / de lungi coridoare // din leşia zilelor / măcinate în pântec de Jilava / ungher neputincios / pentru a lui visare // tata / mi-a strecurat / sub geană de fior // fior / din care am desluşit frumosul / în stele / ce-au fost îngropate-n asfalt / fior / cu care am cercetat / a treia dimensiune / fior / de-a nu ne întoarce privirea / de la cei desmoşteniţi de soartă // fior / de-a spera / în cenuşă de pasăre Phoenix / fior / de a-i iubi / statornicia”(Izvorul tămăduirii).
Patria e evocată de Petra Vlah prin diverse imagini conservate în memoria profundă, cum ar fi cea a universului rural al bunicilor de la Ludeşti, descris printr-o multitudine de amănunte, nu atât vizuale cât de ordin olfactiv. Un univers rural extrem de concret ne invadează aici, declicul memoriei fiind provocat de mirosul greu al asfaltului încins, amestecat cu savoarea aburului plăcintei, corespondent mai modest al aristocratei madeleine proustiene: “duhoare de asfalt încins / în care zgura s-a topit discret / amestecându-se de bunăvoie / cu aburul plăcintei / mi-a deşteptat o amintire / de lapte dat în foc / de gutuie pe sobă / de haine de pâslă / muiate de ploaie / de fân / în care s-au copt pere / de pătul / în care am ascuns grâu / de pământ / îngrăşat în abur de iesle / de zeamă / stoarsă prunei spre toamnă / de pulbere de ovăz / strivit sub roată / de săpun / mistuit în căldări de aramă // adulmecând / unsoarea duşumelei scârţâite / şi a chirpiciului proaspăt / mă zgârâie duios pe nară / sudoarea horei / ce mi-a împregnat amintirea / de râncezeala / muşchiului de copac / pe care / s-a căţărat ciupercuţa / din care am gustat din greşeală / şi m-am trezit pedepsită / în câmp de maci”(Amintiri din Ludeşti).
Părăsire a centrului, a locului de baştină, printr-o dramatică situare în afara lui, exilul echivalează cu intrarea sub regimul unei situaţii existenţiale periferice, marginale. Exilatul e înainte de toate un om al periferiei, ca ins situat într-o precaritate esenţială. Acest sentiment al ex-centricităţii, al limitelor, al veşnicei raportări la o schemă simbolică, cea a raportului centru-periferie, este extrem de acut la Petra Vlah. Unul din volumele sale e construit tocmai pe axa ontologică a celor două coordonate. Titlul cărţii, Periferia zorilor, defineşte simbolic situarea eului poetic într-un topos îndepărtat de centru, de locul său natural. Chiar şi structura cărţii mărturiseşte ceva din precaritatea condiţiei existenţiale a eului poetic, volumul adunând – după cum aflăm din scurta notă introductivă a autorului –“poezii de tinereţe, pierdute pe drumurile vieţii şi refăcute din memorie”. Poemele, “inspirate de evenimente şi, mai ales, persoane rămase în ţară”, sunt marcate de un stigmat al pierderii şi risipirii, fiind refăcute doar prin sondarea atentă, de mai târziu, a propriei memorii, alertată de sentimentul pierderii spaţiului securizant de acasă. Cele două capitole ale volumului Periferia zorilor desemnează şi ele sentimentul net al existenţei limitelor, al separării şi distanţării (Dincoace…, Dincolo…). Poemul ce dă titlul volumului este edificator pentru o definire a condiţiei exilatului, aflat mereu la periferia existenţei, “la capăt de lume”/ în spaţiu şi timp”. Nu e deloc întâmplătoare nici analogia cu mitul biblic ce plasează naşterea pruncului mântuitor ( apariţia “luminii mult aşteptate“), în mediul precar al unei iesle din Nazaretul Iudeii. Atâta doar că poeta pare a refuza iluzia salvării cristice, necedând ipocriziei transferului de vină, asumându-şi destinul (“goliciunea”, “păcatele”) cu o luciditate exemplară.
Petra Vlah impune înainte de toate prin refuzul total al iluziilor, prin înfruntarea virilă a dramatismului existenţei, cu o înţelegere înţeleaptă, pragmatică a condiţionărilor şi limitelor pe care aceasta le impune. Ea militează mereu pentru o privire eliberată de prejudecăţi (“Ochiul minţii este şi el împăienjenit de prejudecăţi”), pentru o curăţire a “filtrelor imaginaţiei”. Unul din volumele sale, cu un titlu polemic şi programatic, Pânza din ochi (Editura Signata, Timişoara, 2001), invită la o curajoasă introspecţie, la eliberarea de convenţiile ce sufocă libertatea gândirii. Întregul volum e de altfel un pandant liric al incitantelor articole pe care poeta le risipeşte prin publicaţiile exilului, adunate în volumul Cafeaua de dimineaţă (Editura Signata, Timişoara, 2001), în care descoperim un publicist acid şi ironic, eleganţa expresiei asociindu-şi adeseori jerbele polemice. Sunt consideraţii ale unei personalităţi ce-şi afirmă libertatea de opinie cu fermitate, care se mărturiseşte “mai degrabă lucidă decât sentimentală, mai degrabă critică decât politicoasă”. Volumul Pânza din ochi impune prin luciditatea cu care poeta numeşte câteva din tarele unei naţiuni silite adeseori să ia drumul exilului. Iată, de pildă, unul din poemele ce pune degetul direct pe “rana adevărului”: “discordia / ce ne goneşte / în colţuri de lume // discordia / ce ne împarte / la corbi hămesiţi // discordia / ce nu se lasă cumpărată / la preţ de lumânare / în Săptămâna Patimilor // discordia / ce ne afuriseşte / viaţa // şi nu ne dă răgaz / de iertare / discordia / care se simte / cucoană / şi e la ea acasă / în fiecare suflet de român”(Blestemul neamului).
Nu întâmplător, unul din simbolurile sale predilecte este copacul, imagine vegetală a insurecţiei împotriva timpului, arhetip al verticalităţii, al ascensiunii şi devenirii ciclice. Asociat apelor fertilizatoare, copacul este la Petra Vlah un simbol al demnităţii şi tenacităţii, emblemă vegetală a spiritului liber, vector verticalizant al propriilor fantasme, ce transgresează limitele, aparţinând deopotrivă pământului şi cerului: “copaci / înglodaţi de nămeţi / îşi ţin răsuflarea // din scoarţă / coboară o sevă / în rădăcina plutitoare / de fir suav // în clipocit de apă / au clipocit mlăştinos / anii-bâtlanii // degete noduroase / de creangă / s-au răsfirat agăţător / spre senin // în jocul lui / curcubeul / vine şi pleacă / rădăcina pluteşte / ochiul de apă se închide / cu răsuflarea tăiată / copacii / de-a pururi rămân.” Calul sau pasărea sunt alte simboluri caracteristice pentru poeta expatriată, migrând de la un volum la altul, în diverse ipostaze şi contexte, ca imagini ale unui spirit nesupus şi rebel. În spaţiul oniric, calul “fără zăbală / căpăstru sau potcoavă”, “cal răzleţ”, “pierdut / într-o prerie uscată”(Căldură de iesle) e o fantasmă a eului ce refuză închistarea în canoane rigide, o emblemă a unui imaginar dinamic, instalat pe ruina diverselor determinisme şi limitări. Rândunica “pribeagă”, care “a mistuit ziua şi noaptea”(Toamna), prozaicele vrăbii (Vrăbii), “pasările cerului”(din poezia Păsările cerului), porumbeii în zbor spre hotare “nestrăjuite”(Ramura de măslin) sunt câteva din fantasmele salvatoare ale acestei sensibilităţi ce caută în verb energia constantă a mişcării, a deplasării într-un spaţiu poetic de o exemplară singularitate.

Un mare poet: Mircea Bârsilă

Născut la 19 octombrie 1952, într-un sat din judeţul Gorj, Mircea Bârsilă este azi, la vârsta deplinei maturităţi literare, unul din cei reprezentativi poeţi contemporani. Originala sa operă poetică, dublată de câteva volume de eseuri şi studii literare, a atras prea puţin atenţia criticii asupra sa. Cu puţine şi notabile excepţii, Mircea Bârsilă nu a fost, în nici un caz, un răsfăţat al criticii literare. A debutat în 1982, cu volumul intitulat Obrazul celălalt al Lunii, o carte cu o poezie densă, plină de mister, cu subite, neaşteptate iluminări, autentică, total străină de locurile comune ale generaţiei sale. Cu toate aceste calităţi, volumul a trecut aproape neobservat de critica de serviciu. Cu robusteţea sufletească a oamenilor care ştiu să ţină în mână o secure sau o coasă, Mircea Bârsilă a continuat, netulburat în aparenţă, să scrie şi să publice, alcătuindu-şi o operă poetică substanţială, ce rezistă şi celei mai cârcotaşe analize. Volumele ulterioare, Argint galben (1988), Scutul lui Perseu (1993), O linie aproape neagră (2000), Acordeonul soarelui (2001), Anotimpurile unui cătun (2003), nu fac decât să dezvolte o poetică seducătoare încă de la primele sale acorduri.
Cultivat, poetul se va exersa, cu rezultate deloc neglijabile, în câteva studii şi eseuri, (Fecioara divină şi cerbul, 1999; Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, 2001; Lecturi, 2001; Poeţi contemporani. Generaţia 80 (I), 2006; Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, 2006; Vârsta de fier în viziunea lirică a lui Al. Philippide, 2007 ), ce ne descoperă un cititor atent, capabil să descifreze un text literar cu o meticuloasă competenţă doctorală, dar şi cu o fineţe a gustului ce trădează mai mult decât o erudiţie searbădă, profesorală. Fără îndoială, verdictul unui critic de talia lui Alex. Ştefănescu, singurul care intuieşte, încă de la-nceput, adevărata dimensiune a valorii de excepţie a poetului („Mircea Bârsilă trece neobservat prin lume. Şi totuşi, el este unul dintre cei mai valoroşi poeţi de azi.”), e în măsură să compenseze, oarecum, faptul că lirica acestuia nu a fost recepţionată aşa cum merita.
Recentul volum, Monede cu portretul meu (Editura Pământul, Piteşti, 2009), reconfirmă calităţile unui poet de primă mână al liricii actuale. Grave şi ceremonioase, poemele sale de acum continuă să aprofundeze o formulă pe care poetul a exersat-o cu succes şi în volumele anterioare. Aşa cum s-a spus, poetul e un autor de false pasteluri,de „vechi tablouri cinegetice”(spre a cita titlul unui poem), de scene decupate dintr-o natură imaginară. Mai precis, el construieşte, cu o ingeniozitate uimitoare, compoziţii lirice în care elemente concrete ale peisajului alcătuiesc fundalul în care se desfăşoară hamletienele dialoguri ale poetului cu sine însuşi sau cu un interlocutor imaginar. Fantezia metaforică a lui Mircea Bârsilă pare a fi alimentată de o inepuizabilă producere de mituri. Constatăm că ceea ce a şocat pe cei mai mulţi dintre comentatorii poetului e întoarcerea sa statornică, aproape obsesivă, spre elementar, spre o lume concretă, cea a universului rural. Observaţia e, fără îndoială, pertinentă, dar e de subliniat că poetul rămâne interesat nu atât de conţinuturi, de motive şi teme, cât de tehnica expresiei sale. Energiile acestei lirici originale se îndreaptă, cu prioritate, spre stil, nu spre dorinţa de a comunica unui posibil cititor informaţii cât mai comprehensibile. Originalitatea sa provine, în fond, din modul în care Mircea Bârsilă ştie să provoace fisuri, să plombeze nelinişti în sensibilitatea placidă a cititorului, să şocheze prin incongruenţa limbajului.
Iată, de pildă, un poem intitulat Capete în rugăciune aplecate, alcătuit din elementele eterogene ale unui peisaj compus din amănunte extrase din viaţă sau dintr-o prodigioasă memorie culturală, combinate, într-o proporţie imposibil de precizat, cam în genul pânzelor lui Paul Klee: ”Capetele noastre în rugăciune aplecate, / ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei, / cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul, / cu mine, cu tine. / Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie / tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar / aşa cum aş vrea eu, / de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii, / întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice. / Capete în rugăciune aplecate –/ şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre, / în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte / vijelii interioare. / Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată la câteva săptămâni, / când toate felinarele aprinse şi toate lămpile / şi opaiţele din carnea femeilor au fost înlocuite / cu becuri electrice. / Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu: / ultima pasăre din cârd / este identică, în felul ei, cu un sufix, / la ora asta, undeva departe, cineva îşi aşteaptă iubita,// în zadar, cu două pahare – neatinse – de absint / sau poate doar de vin roşu, / iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri, / pe terenul de fotbal din pantoful meu din stânga ninge, / şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni, /şi tristeţea a toate acestea, frate nor. / Plase de pescuit azvârlite în apă: / capetele noastre în rugăciune aplecate.”
E de remarcat franciscanismul din ultimele versuri, o atitudine tipică acestui poet ce priveşte natura cu un ochi pillatian, adică al unui estet rafinat, nicidecum al unui rural, cum au sugerat o parte dintre comentatori. El înregistrează cu calmă nelinişte succesiunea anotimpurilor, metamorfozele peisajului şi declinul naturii, cu un ochi atent la culori, la valorile plastice ale priveliştii. Mircea Bârsilă este un vizual prin excelenţă, unul pentru care, ca şi pentru bătrânul Baudelaire, natura e un templu ai cărui stâlpi vorbesc, un limbaj încifrat, ale cărui bolboroseli şi hieroglife doar poetul ştie să le descifreze:” A pogorât din nou pe pământ prietenul nostru octombrie. /,,Pe umeri îi arde în flăcări un cocoş”. Un fel de vitalitate / furioasă, în priviri, de parcă ar traversa un câmp de luptă, / împreună cu mama sa, într-o mohorâtă dimineaţă / de duminică. Şi pantalonii verzi din piele de şarpe, / şi cravata cu dungi dăruită de noi, cei adânciţi în mutismul / unei amare solitudini, la anii – cu tivurile desfăcute – / ai maturităţii. / Poate că mulţi îl socotesc, sub felurite pretexte bizare, / un eretic sau pur şi simplu un escroc erudit şi care se dă, / lipsit de scrupule, drept un mare magician din îndepărtatele / vremuri ale vechimii. Nu-i adevărat – şi ştiu bine ce spun. / Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de aramă. / Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de argint. Altele, / în fiecare an, păcatele sale, în vreme ce pământul se desface, / ostenit, din lanţurile de aur ale soarelui. S-a întors din nou / prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată / în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene, /din iarba cu fire mărunte / crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor. / Iată-l în rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei. / Pe străzi, măturătorii adună cu târnul frunze uscate. / Nişte ulcele pline cu vinul / din ce în ce mai tulbure al drumurilor: copitele cailor. / Ici-acolo, în frumoasele zile însorite, câte-un cioban / încremenit ca un astru. / În octombrie, îşi fumează unica sa ţigară singuraticul plop alb. / În octombrie, începe sezonul de vânătoare şi tot în octombrie / îl vedem, în vise, pe uitatul nostru străbun: străbunul acela / cu labe de lup, în mânecile suflecate ale cămăşii.”(Prietenul nostru octombrie)
Poetul e un observator atent al lumii ce se roteşte în jurul unui ax afectiv, cel al memoriei geneziace, ca o constelaţie de semne, de simboluri, de întâmplări şi impulsuri revelatoare, de obiecte inventariate sub o aură de indicibilă melancolie. Fineţea grafiei cu care transcrie un inventar de obiecte desprinse din „uitate ceremonii de altădată”, ca în poemul intitulat Pitici de ceramică, e remarcabilă, plină de o secretă voluptate. Sunt evocate aici obiecte şi fenomene desprinse din regnurile şi mediile cele mai diverse, de la banalele „felii de pâine cu unt şi salam din ghiozdanele şcolarilor” la „zbieretele de vite, pe un vapor, în largul înspumat al mării”. Poetul dislocă elemente ale lumii interioare sau exterioare reconstruind un nou univers, în care stăpâneşte un demon inepuizabil, cel al asociaţiei neaşteptate, uluitoare. Versurile sale sunt de obicei precipitate ale vieţii concrete, sublimări ale erzaţului cotidian, întâmplări şi notaţii ale mitologiei banale, cotidiene, trecute prin filtrul unei imaginaţii ce-şi proiectează fantasmele şi obsesiile în plan mitic.
Altădată, nostalgicul poet transcrie din jurnalul său liric o poezie a solitudinii calme şi înţelepte, a unui amestec de senzaţii şi dicţie ceremonioasă, ce coagulează în formule memorabile, ca în poemul Domnul administrator: „Singurătatea – adevărata singurătate – începe / abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă / prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă / într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada / emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne / cu vârful plesnit / ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi / pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două / persoane în registrul său, dar acest nemernic / – pentru că nu poţi să-i spui altfel – se uită la tine pieziş. / Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult / sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata / singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa / de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume / de poezii – mai ales poezii de dragoste. / Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi / şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele / şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul / aşezat pe colţ, în sufragerie, între leandrul de la fereastră / şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, şi în care un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul.”
Prin noul său volum, Monede cu portretul meu, Mircea Bârsilă îşi confirmă încă o dată excepţionala înzestrare lirică. Subtila, învăluitoarea melancolie a acestei poezii ritualice şi ceremonioase, fecundată de semnele unei mitologii personale, te cucereşte încă de la primele ei acorduri. Citindu-l, cu statornică admiraţie, nu putem să nu concluzionăm: da, indiscutabil, Alex. Ştefănescu are dreptate. Mircea Bârsilă e unul din marii noştri poeţi de azi.

Exilul ca descoperire a sinelui: Gabriel Stănescu

Deşi Gabriel Stănescu n-a fost unul din răsfăţaţii generaţiei optzeciste, cartea sa de debut, din 1984, apare la o nouă lectură ca una din cele mai rezistente. Exerciţii de apărare pasivă e un volum ce caligrafiază o biografie lirică prevăzută cu un remarcabil simţ al autenticităţii şi al ironiei fine, necorozive. Radiografii ale cotidianului, poemele de atunci sunt fişe de observaţie ale eului şi ale proiecţiilor sale pe imaginea unor fragmente de realitate din care se degajă un sentiment general de frustrare, de fină melancolie. Poetul e un hiperlucid, incapabil să cedeze iniţiativa rutinei cotidiene, unei aplatizări a conştiinţei. Încă din acest volum, Gabriel Stănescu ni se descoperă ca un noncomformist, chiar dacă reprimat cu consecvenţă, instinctul său rebel răbufnind dintre interstiţiile poemului ca aburii unei locomotive sub presiune. Sub aparenţele unei poezii de notaţie, se întrevede mereu prezenţa neliniştitoare a unui spirit cartezian, a unui daimon ce pendulează între atitudinea ironică, neconcesivă, şi calma, în aparenţă, înregistrare a unor fapte banale. Sub crusta banalităţii protectoare pulsează însă întrebări şi nelinişti ale unui spirit grav, preocupat să reconstituie “imaginea fidelă a lumii”(Către sine), să proiecteze ideile şi faptele în lumina necontrafăcută a adevărului. Sobra eleganţă a gesticii, capacitatea, atât de rară, de îmbinare a unei mitologii a derizoriului cotidian cu cea a unei poezii meditative, grave şi ceremonioase, se remarcă în majoritatea poemelor din volumul de debut. Iată, de pildă, poemul liminar Autobiografie, emblematic pentru acest gen de poezie confesivă, ce se legitimează prin autenticitatea cu care transcrie dramatismul existenţial, seismele interioare, fără să cedeze, în fond, convenţiilor impuse de reţetarul colegiilor săi de generaţie:“Tatăl meu umil funcţionar de birou / Mama împărtăşindu-mi neliniştile / Mătuşile mele femei cu frica lui Dumnezeu / Bunica mea supraveghetoare cândva la o fabrică de tutun / Bunicul dinspre mamă căzut prizonier la Cotul Donului / Şi revenit printre noi ca prin farmec / Toţi dar absolut toţi nu încetează să mă iubească / Şi iubindu-mă să repete la nesfârşit / Să nu osândesc cumva bietul adevăr / Pe altarul micilor interese personale / Cărora toţi suntem tentaţi să le dăm crezare / Să fiu bun şi să aştept şi să tac / Steaua mea va surâde lumii într-o zi…// Dar oare nu cunosc eu mai bine decât ei / Tăcerea stelei care ucide?”
Nu mai puţin edificatoare rămâne Interior cu insectă, caracteristică pentru această etapă de creaţie, dar şi pentru atitudinea existenţială de mai târziu a poetului optzecist, ce-şi resimte cu acuitate exilul interior, izolarea într-o lume dominată de dogmele internaţionalismului proletar şi de sloganurile falsificatoare ale comunismului:“Maşina de scris pe birou / Fragmente de timp nepereche aşteptând ultima corectură / Într-un azil de nelinişti / La radio mulţimea ovaţionând minute în şir / Şi eu singur privind prin fereastra deschisă care dă în stradă / Ascult cum plouă subteran cu porniri diabolice / Înveninând frumosul anotimp al zilei / Iar tu insectă dezorientată care înaintezi imperturbabil / Pe muchea plasei metalice / Tu care nu te-ai distins prin nimic / Tu care nu ţi-ai câştigat existenţa căutând subtilităţi de limbaj / Tu care n-ai nici cea mai mică idee despre mulţimea care ovaţionează / Te depărtezi dezorientată de la un capăt la altul / Într-un curriculum vitae / Până când cu o mână nevăzută vântul te aruncă ca pe un nimic nefolositor / În răpăitul de tobe al ploii / În aceeaşi secundă în care cineva sună la uşă / Să mă întrebe cu o lacomă insidioasă curiozitate dacă mai trăiesc // Ce genealogie ciudată / Ce deznodământ neaşteptat pentru amândoi.”
În epoca debutului, cititorii săi cei mai atenţi au fost, indiscutabil, nu atât criticii, care l-au afiliat imediat poeticii optzeciste, cât cerberii cenzurii, cei care au sesizat imediat încărcătura explozivă, de adâncime, a acestei poezii ce are un cult al adevărului rostit fără mănuşi, fără prea multe precauţii diplomatice. Aşa se explică de altfel că Gabriel Stănescu nu va reuşi să publice un al doilea volum, Împotriva metodei, decât în 1991, o carte ce va avea un stagiu îndelungat de aşteptare în una din editurile bucureştene, fapt, de altfel, deloc singular. Din păcate, în turbulenţa vieţii de după evenimentele din decembrie 1989, nici acest volum secund nu se va bucura de atenţia cuvenită. Fără exagerare, poezia sa de după 1991, anul în care Gabriel Stănescu se expatriază în Statele Unite, continuă să foreze în filonul neistovit al acestui sentiment al exilului interior, marcat de cicatricile adânci pe care sensibilitatea mutilată le duce cu sine pe alte meridiane. Se poate stabili o anumită continuitate a programului său poetic, dar şi o evidentă aprofundare a temelor şi motivelor, o descătuşare a unei sensibilităţi ultragiate. Un motto al poeziei Un surâs rămâne valabil şi pentru textele scrise în această Americă în care poetul se instalează cu arme şi bagaje: “Am ticul nervos al omului sărac: ironia / Văd prin iluziile epocii”(Louis Simpson).
Şi în această etapă de creaţie, unul din modelele sale rămâne americanul Ezra Pound, căruia îi dedica un splendid poem în volumul de debut. Exilul eruditului poet american (il miglio fabbro) e considerat a avea originea în însăşi structura personalităţii acestuia, dominată de “vanitatea incomparabilă de călugăr iezuit”. Prin urmare, în concepţia lui Gabriel Stănescu dezrădăcinarea poate fi provocată nu atât de un pretext politic sau de unul de natură economică, cât de o fatalitate a structurii interne a desţăratului. Scriitorul pare el însuşi marcat de un stigmat ce-i provoacă o stare fundamentală de exil interior, senzaţia acută de a fi străin de sine însuşi, dar şi de mediile în care încearcă să se adapteze. Ex-centric prin definiţie, marginalizat într-o societate bazată pe valori care-i rămân străine, poetul îşi resimte cu acuitate situaţia de paria, de fiinţă de prisos în propria ţară. De aceea exilul sau expatrierea lui Gabriel Stănescu nu face decât să prelungească pe planul liricii un sentiment al exilului interior din ţară. La apariţie, volumul America! America! ( Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1994) “a nedumerit publicul român”, inclusiv pe redactorul său de carte, Dumitru Chioaru, “prin atitudinea anticapitalistă, pe nedrept etichetată de unii critici ca o actualizare a retoricii proletcultiste din anii ‘50”.Or, după cum a subliniat cu fineţe criticul sibian, volumul nu face decât să materializeze “o atitudine de revoltă, proprie tuturor poeţilor noncomformişti americani de la beatnici încoace”. O revoltă pe care, adăugăm noi, poetul o duce cu sine de acasă, în bagajele sale, pretutindeni unde valorile fundamentale ale spiritului sunt maculate. E o atitudine de noncomformist, de ins trecut prin filosofia scepticilor latini, fără prejudecăţi şi dezbărat iremediabil de iluzii. În fond, poezia sa intră în contradicţie cu o imagine facilă a unei Americi a opulenţei, a libertăţii nelimitate şi a unei culturi ale cărei simboluri publicitare sunt confundate de unii cu emblema băuturii Coca Cola şi a restaurantelor Mc Donald’s.
Pentru autorul volumului Împotriva metodei (1991) nu există paradisuri nici măcar pierdute (singurele adevărate, în opinia lui Albert Camus), ci o perpetuă stare de provizorat şi de traumă existenţială, pe care o resimte nu numai omul modern ci şi cel antic, celebrat prin figurile unor învinşi precum Heraclit sau Socrate (în poemele Heraclit efesianul, Socrate şi autorul) sau a unor sceptici ca Marc Aureliu (Iluzii în sepia). Postura predilectă a acestui sceptic pentru care “orice biografie e un tragic eşec” (Ciornă de destin) e cea a artistului ce-şi converteşte fatalităţile destinului printr-o reordonare a lor în epura unui nou destin, cel al operei. Instinctiv, poetul adoptă ca răspuns la frustrările dezrădăcinării nu soluţia lui Ovidiu, ci pe cea a unui Dante. Un poem, Exil provizoriu, din volumul Împotriva metodei, dedicat “poetului în exil Ştefan Baciu”, proiectează frustrările proprii în imaginea poetului braşovean desţărat din insula Oahu, ca şi în cea a autorului Divinei Comedii: “La voi doi mă gândesc acum prin fumul de ţigară / Rescriind la nesfârşit acest poem / Singur şi umilit stând asemeni lui Dante la gura Infernului”.
În noul continent pe care se stabileşte, poetul pare să găsească cel mult “paradisul dezmoşteniţilor”, gata să-şi trăiască propriile contradicţii fără subterfugii, aruncând asupra noii lumi aceeaşi privire sceptică şi ironică. Panorama mentală nu se schimbă, ci doar se acutizează, primeşte accente mai dramatice, însoţind un anume complex al dezrădăcinării. Vocea interioară se deschide acum spre o retorică mai amplă, cu accente polemice mai brutale, polemice faţă de imaginea deja constituită a continentului american, cea acreditată de ghidurile turistice sau de însemnările grăbite, facile, ale unor “memorialişti de ocazie”. Mai mult decât înainte, lirica expatriatului Gabriel Stănescu devine una obstinat autoreferenţială, reţinând pagini de jurnal ale unui rătăcit într-o Americă văzută ca “babilon al tuturor graiurilor vorbite în acelaşi timp”. Nota predominantă e cea a unei confesiuni precipitate, cu un accent existenţial mai puternic, în care virarea spre metafizic cedează în faţa prozei de zi cu zi. Iată-l pe autor într-un autoportret alcătuit din linii sumare, schiţate cu o mână nervoasă, de un firesc ce evită orice artificiu vizibil, comunicând un suflu al vieţii autentice, netrucate:“Coast tag & label / O bătrână imprimerie abandonată / Între baloţi de hârtie şi gunoaie / Pentru câţiva dolari pe oră / Sunt băiatul cel bun la toate / Îndoi cartoane ambalez / Fac cutii încarc şi descarc / Proprietar e unul Pat / O matahală pe care vânturile călduţe / Ale afacerilor îl aduc din când în când / În hala mare printre maşinile şi oamenii care-i lucrează / În ajunul Crăciunului mi-a dăruit / O bancnotă de o sută de dolari / I-am mulţumit şi în loc să mă bucur / Am blestemat ziua / În care am ajuns în America…”
Exilul constituie pentru poetul din ce în ce mai scufundat “în această Sodomă a tentaţiilor” – cum e definită America – o posibilitate de explorare a eului, de descoperire a propriei identităţi, care devine în chip paradoxal mai trasparentă tocmai prin îndepărtarea de ţărmurile familiare. Acceptarea lucidă a fatalităţilor exilului duce la catalizarea propriilor resurse creatoare, la autorevelarea unor potenţialităţi ascunse. Trebuie subliniat însă că unele din aceste fragmente ale jurnalului poetic al lui Gabriel Stănescu prelungesc o destul de răspândită atitudine de diabolizare a exilulului, cu acea retorică tradiţională a scrierilor desţăraţilor, ce cultivă abundente stereotipii şi ticuri retorice derivate din paginile Scripturilor. Şi aici revine, intens transfigurat, acel loc comun reluat de toţi moştenitorii spirituali ai cunoscutului “acolo şezum şi plânsum”. Una din descoperirile cele mai brutale ale noului statut existenţial este cea a propriei alterităţi, a condiţiei de străin: “Aceşti oameni prozaici cu capete seci / Care vorbesc în slang ca să nu-i pricep / Aceşti oameni prozaici / Mă cred idiot doar pentru că le răspund / Într-o engleză incertă / Ce mutre acre! Ce surâsuri false! / Mă privesc pe furiş şoptindu-şi unii altora: ”E străin”/ Iar eu mă prefac că nu-i aud / Şi de atâta străinătate / Îmi strig versetele în closet: / <<În sudoarea frunţii tale să-ţi mănânci pâinea / Până te vei întoarce în ţărână>>”.
După cum susţine însuşi Gabriel Stănescu în unul din poemele volumului Identitatea neantului (1998), “biograficul a continuat să ocupe / întreg timpul poemului”. Iar experienţa dramatică a exilului va continua să îmbogăţească cu noi teme căutarea propriului destin, în perioada aceasta Gabriel Stănescu lărgindu-şi preocupările şi în direcţia unei publicistici militante, a unor scrieri de atitudine politică. Din păcate, critica din ţară a rămas deocamdată datoare acestui poet de autentice resurse interioare, care-şi transcrie peregrinarea prin multele vămi ale unor experienţe de viaţă cu o voce singulară, exemplară prin autenticitate, prin rostirea simplă, nefardată a unor adevăruri eterne. Dumitru Chioaru a subliniat, cu justeţe, că “Poezia lui Gabriel Stănescu nu s-a schimbat în America, dar nici America nu poate schimba firea lui de poet”. Trebuie adăugat doar că acolo poetul, ignorat în propria ţară la dimensiunea reală a marelui său talent, s-a regăsit pe sine, descoperind nu numai izvoarele lustrale ale unui lirism viguros, ci şi simplitatea unei filosofii de viaţă cu nebănuite, până acum, dimensiuni etice şi morale.

Despre Nepovestitele trăiri ale templierilor români

Adrian Voicu este una din revelaţiile editoriale ale ultimei perioade. Tânărul scriitor (s-a născut la 14 martie 1970, la Nehoiu, în judeţul Buzău), s-a făcut remarcat prin prezenţa în revistele culturale Viaţa studenţească(1980), Apollon (2007), Luceafărul (2009) şi Argeş (2010). Adrian Voicu a câstigat în anul 2009 premiul special pentru proză la Festivalul de Literatura „Lili" al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A publicat în 2010, în volumul colectiv Premiile Lili, o antologie a Festivalului de Literatură Lili, două capitole din cartea de memorialistică Între două decolări. Autorul a făcut studii militare şi tehnice, vreme de zece ani activând în domeniul ingineriei aviatice. A debutat editorial în 2007, cu volumul de proză Joi seara, în parcare.
În ciuda faptului că autorul îşi dovedea talentul încă de la primele încercări, el nu a reuşit să atragă atenţia criticii de specialitate. Cu toate acestea, Adrian Voicu nu a fost ocolit de un anume succes, mai ales datorită prezenţei sale în spaţiul virtual. Blogul său va fi încununat cu premiile Cel mai savuros blog (2009), Blogul cu cel mai mult umor (2010).
Romanul Nepovestitele trăiri ale templierilor români, apărut în colecţia Strada Ficţiunii- Contemporan, a editurii Allfa (2011), dă adevărată măsură a talentului său de excepţie. Roman greu clasificabil, volumul este o reconstituire istorică a unor epoci istorice îndepărtate. Întâmplările, pline de umor şi dinamism, au în centru pe cei trei eroi autohtoni: valahul Berilă, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz. Modelul lor ar părea să fie calchiat după cel al muşchetarilor lui Dumas, dacă autorul n-ar fi creat trei eroi absolut originali. Eroii lui Adrian Voicu sunt membri ai unui ordin secret, Sabia Domnului, fiind educaţi în spiritul fraternităţii şi onoarei într-un veac recunoscut ca unul întunecat. Rătăcitorii cavaleri vor străbate toate colţurile Europei medievale, fiind prezenţi la curtea lui Filip cel Frumos, a papei Clement al V-lea. Înfruntând inamici de toate soiurile, ei vor fi urmăriţi de cititor în crâşmele din mahalaua Parisului până în Valahia lui Basarab Întemeietorul. Înfruntând cu curaj toate pericolele, templierii încearcă să-i salveze pe Jacques de Molay şi Geoffroy de Charney, miticii conducători ai Ordinului Templierilor. Chiar dacă nu reuşesc să împiedice arderea lor pe rug, la întoarcere cei trei vor avea parte de alte aventuri extraordinare. Se vor întâlni cu personaje istorice fabuloase, de la Quasimodo şi poetul Dante la Romeo şi Julieta. Întorşi în spaţiul mioritic îi vor întîlni pe Ana şi Meşterul Manole, pe cei trei păstori din balada Mioriţa. Înaintea retragerii lor în cămăruţa părintelui Catodiu de la mănăstirea din Cârţa, vor avea o contribuţie hotărâtoare în bătălia de la Posada, prin care se pregătea independenţa Tării Româneşti.
În spirit postmodern, Adrian Voicu rescrie istoria nu numai cu indiscutabilă erudiţie, ci cu un umor nebun. Fără să exagerăm, considerăm că Nepovestitele trăiri ale templierilor români este o veritabilă capodoperă de umor, burlesc şi ironie, o carte inclasificabilă (parodie, roman istoric, roman postmodern, roman umoristic etc), comparabilă cu cele mai bune cărţi ale unor Eugen Barbu sau Mihail Sadoveanu. Acest Adrian Voicu merită urmărit cu toată atenţia, cartea sa de vacanţă oferind nu doar o lectură plăcută, ci şi certitudinea că autorul are toate calităţile pentru a se autodepăşi.

Un scriitor şi sărbătorile lui

Sub pseudonimul Gabriel Ben Meron, doctorul Gabriel M.Gurman a publicat un număr de cărţi ce-l situează în galeria celor mai interesanţi prozatori de limbă română din Israel, dar şi de la noi. Doar vasta sa activitate ştiinţifică l-a împiedicat să dea curs demonului scriitoricesc relativ târziu. Să nu uităm că prima sa carte de proze scurte, Viitorul anilor trecuţi, a apărut abia în 1999, la reputata editură Hasefer din Bucureşti. Însă, în ciuda debutului întârziat, cărţile publicate până acum sunt dovada vie a unui talent autentic, care mânuieşte limba română cu eleganţă şi cu un simţ al nuanţei uluitor pentru o persoană care trăieşte într-un mediu în care limba lui Eminescu se vorbeşte doar ocazional. Câteva trimiteri la fabuloasa biografie intelectuală a acestui scriitor sunt absolut necesare pentru a înţelege aventura sa intelectuală, avatarurile personalităţii complexe ale acestui ilustru savant israelian, la origine absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1961).
Născut în 1939, la Iaşi, ca fiu al unei distinse familii de intelectuali (tatăl era medic, cu riguroase studii în Germania, mama – o apreciată farmacistă), Gabriel M.Gurman s-a specializat în domeniul anesteziei şi terapiei intensive la două spitale din Bucureşti (1961-1963). A devenit, în scurt timp, un reputat cercetător ştiinţific, autor al unor lucrări de referinţă din domeniu. S-a stabilit în 1972, la Haifa, continuând să lucreze în domeniul terapiei intensive. În 1986 se mută în sudul ţării, la Beer-Sheva, devenind, câţiva ani mai târziu, profesor universitar şi prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Medicale a Universităţii Ben Gurion. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină din Bucureşti, ilustrul profesor originar din România s-a impus ca o somitate a domeniului medical în care s-a ilustrat. Un volum de dialoguri publicat de Dora Petrilă, Istorii suprapuse (Editura Du Styl, Bucureşti, 1999), dar şi cel realizat împreună cu autorul acestor rânduri (Amurgul dimineţii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005) ne permit să descoperim câteva faţete nebănuite ale personalităţii de excepţie a savantului, dublat de un scriitor autentic, din păcate prea puţin cunoscut în această ipostază.
Deşi prozatorul mărturiseşte, în preambulul acestei inedite cărţi, că în perioada existenţei sale bucureştene ar fi fost un „semidoct” în materie de civilizaţie iudaică şi de "carte evreiască", volumele sale dovedesc o certă familiaritate cu lumea ebraică, mai ales a celei din mediul românesc. Personajele sale din Viitorul anilor trecuţi (1999) sunt, cel mai adesea, evrei, iar întâmplările descrise sunt evocate cu o vigoare ce dă senzaţia că ar fi desprinse dintr-o realitate apropiată, cunoscută pe viu. E foarte posibil ca unele din cele unsprezece proze să aibă o încărcătură autobiografică, în ciuda avertismentului ce deschide volumul, scris “În amintirea acelor întâmplări adevărate care nu s-au petrecut niciodată”. Nu numai în aceste proze dramatice, Gabriel Ben Meron se dovedeşte un fin analist al psihologiei umane, ştiind să investigheze cu abilitate zonele de umbră şi lumină ale personajelor, fie că e vorba de un medic evreu (cum e cazul eroului povestirii Peretele de sticlă, surprins în febra plecării spre Israel) sau de eroina din povestirea Plouă şi în Germania…, “evreică doar pe jumătate”, protagonistă a unei poveşti de dragoste cu un final trist. În toate aceste cazuri, autorul se dovedeşte interesat de o meditaţie profundă asupra condiţiei de evreu, făcută cu mijloace specifice prozei.
În proza intitulată Fără semne de întrebare, eroul principal, Ştefan Văcărescu, alias Wexler, un tânăr şi renumit cercetător de la un institut de proiectări electrice din Bucureşti, îşi descoperă, cu oarecare brutalitate, condiţia de evreu în plină epocă a dictaturii comuniste: “În a doua jumătate a anului 1969 să fii evreu în România echivala cu un însemn pe viaţă: cu acel semn – se ştia – care era interdicţia de a ieşi din graniţele ţării cu alt scop decât acela de migrare, după înaintarea unei cereri de plecare, socotită trădare”. Prozatorul e, indiscutabil, un excelent cunoscător al istoriei comunismului din România, dar şi al problemelor ivite în societatea românească de după căderea dictaturii. “Să te fi născut în România comunistă era, după părerea lui un blestem, dar să te fi născut român în România comunistă însemna să-ţi începi viaţa – şi să ţi-o termini – fără speranţă.” Această frază, desprinsă din proza intitulată Piove, piove sul nuostro amore, e edificatoare pentru universul pe care-l investighează cu predilecţie. Mai multe personaje ale prozelor lui Gabriel Ben Meron îşi descoperă condiţia de străini. Rafael, din povestirea Răsplata faptului împlinit, fiu de medici din Ploieşti, se simte străin de societate, fără aderenţă la regimul comunist. E un “suflet mort într-un cadavru viu”, cum se autodefineşte, iar situaţia sa existenţială e cea de prizonier într-o ţară pentru care nu are “nici un ataşament, de care nu-l leagă nimeni şi nimic”. Eroul e victima unui exil interior pe care-l refuză. Descoperirea alterităţii are aici alte valenţe decât în situaţia personajelor lui Albert Camus. Dacă “străinul” lui Camus este un personaj de laborator, ce trăieşte într-o lume absurdă, fără putinţă de izbăvire, personajele lui Ben Meron supravieţuiesc într-un mediu concret, cel al perioadei dictaturii comuniste din România. Soluţia existenţială în cazul acestor “străini” este una singură – plecarea în Israel, pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Deşi pare tezistă, prin repetarea ei în mai multe povestiri, soluţia e una ce ţine de mijloacele celui mai pur realism. Din categoria “străinilor”, a inadaptaţilor, face parte şi doctoriţa evreică din Nu întoarce capul înapoi, un personaj ce fuge de mediul opresiv printr-un ocol abil pregătit, prin Cehoslovacia, soluţie aleasă de altfel şi de etnicii români. Din această galerie de inadaptaţi ai unui regim ce proclama necesara omogenizare socială, nu lipseşte nici cazul unui goi care se aciuieşte în Israel. E un ole hadaş, din povestirea Răsplata faptului împlinit, a cărui nevastă e evreică la sută la sută. Românul, Alex Măcărescu, stârneşte celorlalţi o “senzaţie ciudată” şi e înconjurat de suspiciuni. Să recunoaştem, e o ipostază a alterităţii nu prea des întâlnită în literatura noastră.
Sunt proze în care memoria şi imaginaţia colaborează în cadrul unui spaţiu epic tensionat. Inventând în marginea unei realităţi dure, prozatorul abordează adeseori zone limită ale existenţei (dragostea, ura, moartea, antisemitismul), valori axiomatice ale condiţiei umane de pretutindeni. Personajele sunt, în general, evrei, intelectuali ce au puterea de a intui în profunzime mecanismul istoriei, de a medita asupra provocărilor acesteia. Indiscutabil, Gabriel Ben Meron are o mână de prozator format, cu o capacitate de observaţie ieşită din comun. Sub pseudonimul medicului din sudul Israelului se ascunde un scriitor autentic.
Un nou volum de povestiri, Arta cameleonismului (Editura Hasefer, Bucureşti, 2001), reconfirmă calităţile din volumul de debut. Protagoniştii prozelor sunt, de această dată, în cea mai mare parte, desprinşi dintr-o fierbinte realitate israeliană. De multe ori e vorba de eroi urmăriţi de fantasmele vieţii traumatizante de odinioară, de oameni ce retrăiesc episoade ale unei existenţe distorsionate de capriciile şi tragediile unei istorii puţin îngăduitoare. Destinele noilor veniţi, eforturile lor de integrare în noua, trepidanta societate sunt surprinse cu mijloacele unui realism descriptiv, cu fineţea desenării caracterelor.
Un amplu roman, Pământul e plat ca o farfurie ( Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002), are în centrul său destinul unui evreu basarabean, Mişu Bencovici. Încă de tânăr, pe când studia la Universitatea din Iaşi, activează în cercurile comuniste, devenind omul de legătură între studenţii cu orientări de stânga. Participă la discuţii aprinse cu “sioniştii ce pregăteau terenul pentru plecare în Palestina”. O vizită în Rusia îi întăreşte şi mai mult convingerile bolşevice. Romancierul îşi urmăreşte cu perspicacitate eroul în devenirea sa, de la postura de agitator comunist, bătut în beciurile Siguranţei interbelice, până la cea de ministru în guvernul prosovietic instalat în România după cel de-al doilea război mondial. Scriitorul nu încearcă să justifice şi să susţină orientările şi evoluţia personajului, ci să-l înţeleagă în resorturile sale intime, ca victimă a unei epoci dramatice, dominată de extremisme de stânga sau de dreapta.
Dacă am insistat, chiar dacă oarecum în grabă, asupra unor aspecte ale prozei lui Gabriel Ben Meron a fost doar pentru a sublinia preocuparea scriitorului, aproape obsesivă, pentru descifrarea condiţiei existenţiale a „evreului rătăcitor”, a eforturilor sale de adaptare la diverse medii şi situaţii. Astfel că obiectul noii, prezentei cărţi, Straie de zile mari, se înscrie destul de firesc în linia prozei sale, chiar dacă mijloacele de explorare s-au modificat substanţial. Din nou, scrisul lui Gabriel M. Gurman capătă o coloratură subiectivă şi autobiografică, încă din preambulul cărţii prozatorul evocând casa părintească din Bucureşti, aflată „în vâltoarea pregătirilor pentru o nouă sărbătoare”. Mediul în care tânărul scriitor se formează nu e însă unul tradiţional evreiesc, cel al ritualurilor iudaice respectate cu sfinţenie. Dimpotrivă, tânărul creşte „într-o atmosferă intelectuală erudită, ateistă”, ce-şi „căuta drumul şi direcţia într-o societate bântuită de furia comunismului”, în care nici familiile apropiaţilor prieteni evrei „nu prea obişnuiau să ia în considerare o sărbătoare religioasă”. În schimb, savantul constată că mii şi mii de evrei, din puţinii rămaşi în România acelor timpuri, obişnuiau să meargă la sinagogă, cel puţin de "marile sărbători", Noul An (Roş Haşana) şi de ziua de Kippur. În multe case evreieşti, remarcă scriitorul, „nu se vedea, în zilele de paşte, obişnuita pâine dospită, ci numai azimă. Băieţii învăţau torah în vederea celebrării vârstei de 13 ani şi imensa majoritate a celor trecuţi în viaţa veşnică erau înmormântaţi în cimitirul evreiesc de pe Şoseaua Giurgiului”.
Aflat la deplina maturitate, scriitorul, format în mediul erudit al intelighenţiei bucureştene, se întoarce spre lumea tradiţiilor şi credinţelor fundamentale ale iudaismului, într-un admirabil efort de înţelegere şi interpretare a unor ritualuri la care a participat în trecut fără a conştientiza întotdeauna sensul lor de profunzime. În fond, tânărul medic bucureştean se comportă similar unor intelectuali evrei, care, în plină ofensivă a comunismului, „nu prea credeau în sfintele prescripţii dar nici nu se puteau dezbăra sau despărţi de ceea ce trăiseră la ei acasă, pe vremea când încă erau tineri”.
Gabriel M.Gurman încearcă să scrie aici mai mult decât o introducere în domeniul fenomenologic şi istoric al tradiţiilor iudaice, ci o carte colorată de opţiuni subiective, de amintiri şi reflecţii personale ce se suprapun peste o documentaţie riguroasă şi nuanţată. Desigur, intenţia autorului a fost aceea de a concepe o introducere într-un domeniu vast fără a-şi împovăra cititorii cu analize prea tehnice sau de a le anestezia atenţia cu povara unei imense documentaţii. Ambiţia scriitorului, pe deplin îndeplinită, a fost de a construi o carte clară, simplă şi fermecătoare sub aspectul expresiei literare, tocmai pentru a trezi interesul unor cititori mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al studiilor iudaice. Cu un admirabil efort, scriitorul a reuşit să lămurească, în beneficiul personal dar şi al potenţialilor cititori, semnificaţia profundă a unor ritualuri şi tradiţii ebraice, de tip arhaic sau modern, să le pună în valoare frumuseţea şi nobleţea concepţiei, să valorifice logica şi măreţia concepţiei evreieşti despre lume, să deceleze coexistenţa, prin amănunte pitoreşti, a sacrului şi profanului, prin magia acelei coincidentia oppositorum specifică sărbătorii. E edificator să subliniem că sărbătoarea evreiască, văzută de autor ca o comemorare religioasă sau laică a unui eveniment memorabil din istoria tragică, multimilenară, a poporului Bibliei, e mereu colorată de savuroase amănunte din propria existenţă, de amintiri şi reflecţii personale. În memoria scriitorului, o sărbătoare de Yom Kippur, dublată de sacra zi de Şabat, în care pentru evreul tradiţional toate muncile erau interzise, ca o continuare a actului divin al creaţiei, are o reverberaţie specială. Iată un scurt fragment de evocare a acestei duble sărbători, în care intruziunea profanului ia o turnură tragică, ce ne confirmă, încă o dată, constatarea că, evrei sau creştini, trăim nu atât în spaţiul sacru al cosmosului, cât în cel profan al imundei, dramaticei Istorii:
”O puternică bătaie în uşă schimbă complet atmosfera de reculegere şi pace. Ne-am uitat unul la altul şi ne-am întrebat cine poate fi netrebnicul care a hotărât să distrugă solemnitatea acestei zile cu dublă semnificaţie.
În primul moment am hotărât să nu răspund. Şi totuşi, gândul că cineva poate avea nevoie de ajutorul unuia din noi mă făcu să deschid uşa apartamentului. Pe coridor, aproape lipit de uşă, zării un tânăr, probabil sub vârsta de 18 ani. Purta o şapcă roasă, în picioare sandale, bineînţeles fără ciorapi, un alt sacrilegiu pentru civilizaţia din care veneam, inexplicabil pe vremea aceea şi foarte acceptat în ziua de azi de către toţi.
- Sunteţi chemat imediat la spital, îmi spuse cu un ton hotărât, care nu lăsa loc la întrebări. Şi totuşi...
- Ce s-a întâmplat ?
- E război....
Aşa a început pentru mine războiul de Yom Kippur, în sala de operaţii a spitalului Rambam, urmată de concentrarea pe Muntele Hermon, războiul de uzură cu sirienii, cucerirea vârfului Hermonului în aprilie 1974, imediat după paşte, şi finalul măcelului de la Maalot, în 15 mai 1974, ziua eliberării mele din serviciul militar obligatoriu. Dar despre toate acestea cu altă ocazie.
Fără îndoială, fiecare îşi are Şabatul lui. Iar acesta a fost Şabatul meu, dar nu numai al meu.”(Şabatul meu).
Indiferent că vorbeşte de sărbători ca Tu Bişvat (Anul Nou al pomilor), de Sukkot (sărbătoarea culesului de toamnă), în care aspectele religioase au o importanţă secundară, de Paştele evreiesc (în care poporul proslăveşte ieşirea din sclavie), de Purim (poate cea mai veselă sărbătoare evreiască, celebrând salvarea de la genocid), de Hanuka (sărbătoarea eliberării patriei istorice a evreilor de sub opresiunea străinilor), originalele eseuri ale lui Gabriel M. Gurman pun în valoare nu numai indiscutabila erudiţie a autorului, cât şi o uluitoare capacitate de a depăşi orice tentaţie de habotnic, relevând semnificaţiile universale ale tradiţiilor evreieşti. Autorul e conştient de faptul că istoria sacră din paginile Bibliei, aparent exclusiv naţională, s-a tranformat, peste milenii, într-un model exemplar al întregii umanităţi. După cum, orice cititor de bună credinţă ştie, la fel ca şi autorul acestor incitante eseuri, că două religii fundamentale, Creştinismul şi Islamul, „îşi trag seva din iudaism, amândouă religii monoteiste apărând pe pământul Israelului de azi, prima acum 2000 ani, iar a doua în secolul al VII-lea al erei noastre”.
Iată doar câteva din raţiunile pentru care această culegere de eseuri, apărute iniţial în publicaţia israeliană de limbă română Viaţa Noastră, la încurajările şi sprijinul unui reputat publicist, Sigi Sonntag, sunt de maxim interes nu numai pentru evreii de limbă română, ci pentru orice cititor instruit, capabil să mediteze, fără prejudecăţi şi inhibiţii, asupra unui capitol fascinant din istoria civilizaţiei. De aceea, sărbătorile scriitorului din volumul Straie de zile mari sunt, în bună măsură, şi sărbătorile noastre, ca orice pagină scrisă cu măiestrie în limba lui Eminescu, Ion Creangă şi Caragiale, triada invocată de fostul adolescent, cel care a crescut şi s-a format spiritual şi sub vraja teilor din Iaşiul natal. Recenta sa carte de eseuri, scrisă în Ţara Sfântă într-o superbă limbă românească, ce nu şi-a risipit nici una din aromele şi nuanţele ei specifice, e o strălucită, incitantă introducere în lumea sărbătorilor şi tradiţiilor evreieşti.

Un umorist român din Israel

Excelent epigramist şi prozator israelian, originar din România, Petre Cioclu e autorul mai multor volume de proză scurtă sau al unor romane, dintre care amintim: Mâna cu cinci degete, Cu tălpile pe jar, Tentaţii juvenile, Un secret incomod, Jupiteriana, Ascensiuni. Prozatorul Petre Cioclu revine recent cu un nou volum de proză, intitulat Dragile mele eroine (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011), în care adună o o selecţie din cele mai bune povestiri şi schiţe ale sale, dar şi câteva fragmente din romanul Tentaţii juvenile. Din păcate, numele prozatorului născut la Ungheni-Târg (în Basarabia), în 1928, ca fiu al unui funcţionar la Poşta Română, circulă destul de rar pe la noi. Dicţionarul literar al Academiei Române îl trece, inexplicabil, sub tăcere, în ciuda indiscutabilului talent al umoristului. O explicaţie posibilă a acestei omisiuni e şi faptul că prozatorul trăieşte de câteva decenii în Israel, la Kiriat Yam, unde s-a stabilit cu familia.
Petre Cioclu este şi unul dintre cei mai activi publicişti din presa de limba română din Ţara Sfântă. A colaborat frecvent la publicaţii precum Orient Expres, Revista mea, Minimum (revista condusă de regretatul Al. Mirodan). A colaborat, de asemenea, la revista Tribuna Kraioth, ce apare sub conducerea neobositului Shlomo David, o publicaţie a asociaţiei evreilor originari din România. A publicat în aceste reviste din Ţara Sfântă multe proze scurte, dar şi epigrame. Practicant el însuşi al acestui gen al ironiei, a selectat cele mai bune epigrame româneşti, publicând o veritabilă istorie a epigramei, „Din istoria epigramei româneşti”, în revista Orient Expres şi mai apoi în Revista Mea. Desigur, ar fi instructiv să publice această antologie personală, cu atât mai mult cu cât în cercurile cunoscătorilor din România numele său circulă ca fiind al unuia din cei mai cunoscuţi autori de epigrame. Doar izolarea în care trăieşte face ca numele său să fie puţin cunoscut în spaţiul de baştină, deşi talentul de prozator îl situează în imediata apropiere a unor scriitori precum Cornel Udrea sau Viorel Cacoveanu.
Mereu imprevizibil, prozatorul acesta ironic, dotat cu un spirit caustic şi tăios, publică acum un volum tematic, Dragile mele eroine (Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2011), ale cărui personaje principale sunt femei, de la adolescente până la femei mature, pensionare. Spre deosebire de cele câteva romane publicate recent la noi ce frizează pornografia, semnate de prozatori tineri, Petre Cioclu nu depăşeşte niciodată limitele bunului-simţ, chiar dacă subiectele povestirilor sale sunt îndrăzneţe, neconvenţionale. Printre eroinele noi cărţi sunt şi cele două eleve de liceu, Silvie si Beatrice, cuprinse subit de „febra dezvirginării”. Ca două surori gemene, prietene din totdeauna, Silvie şi Beatrice sunt diferite ca înzestrare intelectuală şi temperament. Silvie e dotată cu o inteligenţă vie şi are un anume talent literar, ce se manifestă în scrierea unui jurnal intim. Jurnalul tinerei amestecă mostre de teribilism adolescentin, cu observaţii subtile şi ironice. Comparabil cu Elevul Dima dintr-a şaptea al lui Mihail Drumeş, romanul e o reconstituire a unor întâmplări pline de umor, în care cele două fete cunosc primele frisoane ale erosului. Pornite să devină femei cu orice preţ, adolescentele sunt surprinse în scene colorate de argoul fermecător al unei generaţii dezinhibate, lipsite de pudibonderie. Personaje episodice, masculine de această dată, cum ar fi domnul Emil, un pictor miniaturist, sunt şi ele bine realizate tipologic. Petre Cioclu e un excelent cunoscător al psihologiei adolescentine, mai ales a celei feminine.
Scriitorul îşi alege ca pistă a sondării psihologiei umane punctul de vedere al femeii, adolescente sau mature. Erosul e o treaptă iniţiatică pe care cele mai multe eroine ale prozatorului o parcurg, chiar dacă fragmentar sau strict pe planul imaginaţiei, cu o anume gravitate, dar şi cu mult umor. Printre eroinele sale se numără românce sau evreice originare din România, dar şi din Republica Moldova sau Israel. Numele lor (Rahel, Adela, Baby, Beatrice, Estera, Şoşana, Daniela, Mioara, Marta, Coral, Sara, Sanda, Claruţa, Lili, Flavia etc.) sunt o dovadă a mediilor extrem de diverse pe care prozatorul le exploreză. Tinere, aflate în floarea vârstei, văduve sau căsătorite, psihologia femeii este explorată cu un ochi de expert, Petre Cioclu fiind indiscutabil un om îndrăgostit de eroinele sale. Ipostazele în care le surprinde sunt şi ele extrem de diversificate. Prozatorul reţine, de pildă, cu un ochi cehovian, banala conversaţie a unor “văduve şi pensionare” israeliene, conversaţia lor fiind o “continuă confruntare”, în care “vorbesc toate şi nu ascultă niciuna”(Mână–n mână). Chiar şi când obiectul observat e o pisică, ca în schiţa Tânără, frumoasă, cuminte…, prozatorul e pasionat de constatarea atributelor feminităţii. O banală goană după şoriceii strecuraţi în apartament e un excelent prilej de sondare, aproape freudiană, a abisurilor psihologiei femeii moderne, ca în povestirea Şansa. Indiscutabil, prozatorul român, trăitor în Israel, e un desăvârşit cunoscător al psihologiei feminine, ştiind să observe femeile cu un ochi atent şi plin de umor. Ironia sa nu este niciodată acidă, ci încărcată de o duioşie care-l apropie de proza unui Ionel Teodoreanu. Umorul debordant şi capacitatea de a povesti cu farmec, îl recomandă pe Petre Cioclu ca pe unul din cei mai înzestraţi prozatori actuali. Ultimul său volum, o antologie de autor intitulată Dragile mele eroine, este unul de cea mai bună calitate.

Sub zodia lucidităţii

Născută la Bucureşti, poeta Luminiţa Suse a absolvit Facultatea de matematică (secţia de informatică) a Universităţii din Bucureşti. Ca atâţia alţii, a fost membră a cenaclului Săgetătorul, condus de pasionatul descoperitor de talente, profesorul Tudor Opriş. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, poeta trăieşte de câţiva ani în Canada, fiind membră în diverse asociaţii literare de acolo, cum ar fi Asociaţia Scriitorilor de limbă română din Québec, The Ontario Poetry Society, Canadian Federation of Poets, Artists For A Better World. A fost editor la revista Atheneum, în perioada 2005-2008, publicaţie de limba română ce apărea la Vancouver. A continuat să publice versuri, proză şi articole în diverse publicaţii de limbă română din ţară şi din străinătate. Talentata autoare a publicat în ţară volumele Anotimpul licuricilor (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2001), Sacrificiul mirării (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2002), Geometrii singulare (Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2003), Duminica inimii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006), Bioglife (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007).
În paralel cu poezia scrisă în româneşte, va publica în numeroase reviste de limbă engleză, dintre care le amintim doar pe cele mai cunoscute: Bywords Quaterly Journal (Ottawa, Canada), New Stalgica Hymnal (Ottawa, Canada), The Broken City Magazine (Toronto, Canada), Ditch Poetry Magazine (Canada), Moonbathing Magazine (SUA), Gusts (Canada), Ribbons-Tanka Cafe (SUA), Atlas Poetica (SUA), Red Lights (SUA), The Sage of Conciousness (SUA) Astropoetica (SUA). Impresionanta listă poate fi completată prin apariţia poemelor sale în diverse antologii, cum ar fi Butterfly Away şi Many Windows, cele ale revistei Magnapoets (Canada, 2011), Take Five: Best Contemporary Tanka 2010 (editată de M. Kei, MET Press, 2011, SUA), în antologii ale revistei canadiene Ascent Aspirations sau în cele editate de The Ontario Poetry Society şi de Canadian Authors Association.
Să adăugăm la aceste onorante prezenţe în spaţiul limbii engleze şi câştigarea unor premii şi menţiuni la câteva concursuri de poezie din Canada şi avem profilul unei poete care a reuşit atât în cariera profesională, cât şi în domeniul poeziei. Cu toate acestea, poemele Luminţei Suse nu sunt cele ale unui autor sufocat de onoruri, căci viaţa în exil (sau în diaspora, cum preferă unii să spună) nu e în nici un caz una roză, ci, de cele mai multe ori, marcată de o dramatică luciditate. Este şi cazul autoarei originare din România, care revine în atenţia cititorilor cu prezentul volum, Sine cera.
Deşi volumul conţine mai multe secţiuni, te izbeşte prin coerenţa programului, a scriiturii sale în care pateticul e mereu surdinizat, iar tensiunile existenţiale dar şi iluminările sunt atent supravegheate. Poeta îşi ordonează cu o minuţie inginerească febrele bruşte ale emotivităţii, înscriindu-se într-un larg arc sufletesc, de la evocarea unor traume sufleteşti (prezente mai ales în prima parte a cărţii) până la scriitura elegantă a transcrierii unor experienţe de turist cult şi rafinat, ce îşi rememorează impresiile în secvenţe fasonate artistic, în exerciţii de spiritualizare a unei geografii. (Sanctuarul lui Asklepios, Înger maur, Musica universalis, Madona insomniacă, Fiesta în Sevilia etc.)
Altfel spus, Luminiţa Suse îşi temperează constant accentele de sinceritate, canalizându-le în direcţia unui scenariu prestabilit, grupând obsesii, teme şi motive în ecuaţii lirice strict supravegheate. Prudentă şi discretă, poeta îşi concepe poemele după modelul păpuşilor Matrioşka(evocate într-o poezie), înaintând din sugestie în sugestie spre un bănuit nucleu iradiant, de cele mai multe ori învăluit într-o obscuritate care-i sporeşte farmecul. Asemenea pietrei aruncate pe suprafaţa unui lac, poemele ei înaintează în cercuri concentrice ale temei, gândirea ei lucidă „propagă metafore din sinapsă în sinapsă”, abia în final eul poetic fiind „atins, cotropit, aprins, posedat”. Arhitectura poeziilor e atent construită, cu o rigoare ce lasă puţină iniţiativă hazardului. După cum, pendularea între atitudini opuse are, de obicei, o minimă amplitudine. Neîndoios, poeta este o cerebrală, capabilă să primească mereu „pumnul realităţii” în faţă, dacă nu cu un zâmbet, atunci cu o lucidă resemnare, ca în poemul Nu plânge în zori pe care-l reproducem mai jos: "noaptea îşi retrage dinţii / din carnea întunericului / dimineaţa şterge meticulos / cerul de stele expirate / m-am trezit din visul / unde îmi agăţam dorinţele / de ţărmul altui vis / licurici / pumnul realităţii / mi se afundă în plex / rigoarea se instalează la loc / în gânduri // improbabilă / lipsa de autocontrol / străzile explodează / am cioburi verzi în ochi / marea liniştii se revarsă / din pupile”. Luciditatea ei refuză contorsiunile expresiei, delirul imaginaţiei şi vertijele instinctuale. Scriitura elegantă, cu îndelunga prelucrare a detaliilor pune în prim plan fragilitatea existenţei, micile seisme casnice, tulburătoare revelaţii ale cotidianului, cum ar fi invazia macilor în peisajul de toamnă sau apariţia mustangului pe o şosea, ca în poemul Maci de octombrie III/.
Precipitatul existenţial poartă semne ale intemperanţei, ale urgenţei rostirii neprelucrate, cu „silabe incandescente” ale unei rostiri directe, nesofisticate, ca într-un poem rostit la telefon (Mi-am pierdut vocea). Poezia conţine în sine secvenţe deviante de la linia principală a dezvoltării poemului, Luminiţa Suse ezitând între o tentaţie a narativităţii şi o voinţă de esenţializare a discursului. Vocea poetei se răsfrânge în diverse praguri, ecourile şi golurile de semnificaţie constituindu-se într-o structură prismatică a poemului. Voinţa de construcţie logică apare în cele mai multe dintre bucăţile acestui volum. Engramele realului pot fi descifrate în intemperanţa verbală a tinerei poete, grijulie cu asigurarea coerenţei scenariului liric. Două registre, cel nostalgic, uneori evanescent, uneori confesiv, alteori tulbure, e concurat de notaţia rece, de grefier al cotidianului, dar nelipsit şi acesta de note acute, dramatice. Dar şi aceste note sunt filtrate printr-o sensibilitate ce refuză confesiunea brutală, necosmetizată. Temperamentul poetei este unul echilibrat, ce refuză instinctiv erupţia stihiialului. Alunecarea pe panta confesiunii e un exerciţiu ce tinde spre o limpezire a cugetului de traume, de purificare qa eului de scoriile evenimentelor. Reveriile ei sunt uneori proiecţii nostalgice şi anxioase, dar fără mari turbulenţe retorice. Aşa procedează poeta în poemul liminar al volumului, o evocare a autorităţii paterne, a unui pater a cărui figură emblematică e scăldată de o tristeţe elegiacă: “hainele tatălui nu mi-au fost niciodată strâmte / întotdeauna am găsit bănuţi de îngheţată / prin buzunare descusute / acolo unde mâinile lui ascundeau în pumni / ciocolata din ziua de salariu / sânii mamei şi cuvintele nerostite / batista îmbibată cu vin din buzunarul de la piept // încă mai miroase a scorţişoară // plămânii roşi de septicemia tăcerii respiră naftalină / eu nu cred că există molii în viaţa de apoi / şi nici motive pentru descărcări de adrenalină / poate de aceea repet cu disperare greşelile tatălui / incendiar şi cu aceeaşi patimă / nu sunt cu nimic mai bună / în această frondă absurdă a acceselor mele de gheaţă / avansând pe unghiile timpului/numai moaştele sângelui vor sfinţi focul / în inima dintotdeauna."(Melopeea dorului).
Rememorările se constituie ca un gest de recuperare a unei vârste pierdute, ca o reacţie viscerală împotriva “frigului”, dar şi ca exerciţii de exorcizare a traumelor, abia sugerate. Ale poeme sunt structurate ca reconstituire minuţioasă, învăluită de nostalgie a unor toposuri spirituale, cum ar fi cel al satului copilăriei, o mitologie a obiectelor întrevăzută prin pânză sentimentală. Totul e pus sub zodia reflexivităţii prin recuperarea memoriei afective, reconstituire prin cumulare obiectuală a unui paradis pierdut, a satului Boroaia în care timpul s-a oprit, pietrificat în amintiri (vezi poezia Şapte ani) sau a altui spaţiu rural, ca în poemul Cerul cu poame zemoşite:”A fost uşor să uite. Nu a trebuit să facă mai nimic. / S-a întâmplat natural, odată cu vârsta. Mai greu a fost / să ierte. Să stăpânească arta de a absolvi de vină. / Să lase mântuirea în seama altuia. Esenţa religiei sale. / Deşi în final uitarea şi-a asumat iertarea. / Uită şi... Care era celălalt cuvânt? Iartă şi uită, mumă. // Ordinea lor a devenit inutilă de când i s-a răsucit / ceva în adânc. Un cutremur cu epicentrul sub coaste. / Mâna ce scutură şi reaşază câmpuri sub călcâie de / munţi înţepeneşte cu unghiile adâncite în mitra / pâmântului. Dimineaţa se trezeşte cu maci fracturaţi / între sâni. Soarele sângerează afară în epava iernii / iar ea nu îşi mai poate aminti decât arşiţa din vară. // Nedeile, horile din curtea bisericii. Nunta ei, legarea / cu basma. Fota sfâşiată. Colectivizarea cu sila. / Caii cotropind plaurii. Spicul asprind între palme. /ştiuleţii borţoşi din pătul. Covata cu boabe sfarogite. / Zdrobirea, măcinatul, coca dospită, turta de pâine / stropită cu vin. Sângele din suspin. Cuminecătura. / Barba bărbatului ce ara plaţul dintre buzele ei reavăne. / Cum se mai zguduia plugul semănând. // Dragostea, focul de unde ieşi ud până la os şi vrei / mai mult. Sămânţa încolţind. Răsucirea din vintre. / Ţipetele scremute. Calmul de după. Sfârcurile / frământate de gingiile laptelui. Gânguritul cosmic. / Cum şarpele gemea în somn sub casa de cârpici. / Războiul de ţesut scrâşnind la lumina lămpii de petrol. / Cum luna îşi acoperea pulpele cu macaturile întinse / pe sârmă. Mirosul de cânepă jilavă şi tutun. // Potop de cuvinte neprimenite şi ea se duce iertând după / ele. Datoare uitării cu un oftat de plumb şi o lumânare / sleită. Lasă amintirile, gata! Doar ştii ce urmează. / Aşa îi spune moşul cu sapa de fiecare dată când îi chiuie / noaptea în urechi. Apoi, începe să jongleze în aer soarele / şi inima. Două poame zemoşite. La urmă le izbeşte cu / sapa de cer. Şuviţe roşii se aprind în barbă iar ea îşi / desface cuiele din băierele pieptului ca să Îl primească.”
Poemul citat, dar şi altele din volum cumulează amănunte şi senzaţii ce inervează punctele sensibile ale spovedaniei. Poeta strămutată în Canada se supune unui ritual al anamnezei, o originală terapie a solitudinii efectuată prin evocarea unor elemente dintr-un spaţiu rural suspendat în memorie, identificat cu o patrie ce se confundă cu fiinţa părinţilor şi a strămoşilor poetei. Nu este singurul poem din categoria celor ce ipostaziază amintiri, renunţări, melancolii şi eşecuri, în texte ce se structurează ca precipitate ale unor trăiri nostalgice, cu „sintagme ale trecutului”. E o dicţiune în care vehemenţa expesionistă şi-a atenuat notele acute, atitudinile radicale, ca şi viziunea catastrofică asupra existenţei, poeta neprivilegiind niciodată extremele poziţionării faţă de real. O anxietate ţinută mereu sub capacul rece al lucidităţii, o tensiune a cărui explozie e mereu amânată.
Densă, dramatică plină de semnificaţii, cu o retorică a anxietăţii atent supravegheate, poezia Luminiţei Suse, sensibilă la „paradigmele realului” dar şi la semnalele „prozaicei fericiri” ale vieţii cotidiene, a atins pragul de sus al maturităţii sale, o alerteţe a sintaxei poetice. Densă, dramatică, plină de semnificaţii, cu o retorică a anxietăţii atent supravegheate, poezia Luminiţei Suse, sensibilă la „paradigmele realului” dar şi la semnalele „prozaicei fericiri” ale vieţii cotidiene, a atins pragul de sus al maturităţii sale, o alerteţe a sintaxei poetice. Viziunea personală, fără nicio convergenţă cu cea a colegilor ei de generaţie, o singularizează, proiectând-o în elita poetelor noastre de azi.